Haideți să le analizăm cu atenție
în scurta lor existență ce urmează după lepădarea celor două învelișuri. Elena
P. Blavatski parafrazează o descriere a omului după moarte făcută de Plutarh și
spune:
„Iată doctrina noastră: ea
prezintă omul ca ființă cu șapte corpuri în timpul vieții și cu cinci corpuri
imediat după moarte, în Kamaloka."
Prana, porția de energie vitală
corespunzătoare omului în starea sa întrupată, după ce și-a pierdut vehiculul,
Dublul eteric, care, împreună cu corpul fizic, au scăpat de sub controlul ei
energetic, trebuie să se întoarcă urgent în marele rezervor al vieții din
Univers. Așa cum apa conținută într-un pahar și turnată într-un recipient se
amestecă cu apa din vas dacă paharul este spart, tot așa și Prana, după ce se
scurge din corp, se amestecă din nou în Viața Universală. Numai în faza
„imediat după moarte" omul devine constituție cu cinci straturi, deoarece
Prana, în calitate de corp uman distinct, nu poate rămâne intactă dacă
vehiculul se dezintegrează.
Acum omul este îmbrăcat, însă
cu Kama Rupa (sau corpul dorințelor) - un corp de materie astrală, adesea
denumită „fluidă", care în timpul vieții pământești ia cu ușurință orice
formă, fie imprimată din exterior, fie modelată din interior. Omul viu este
acolo, Triada Nemuritoare, încă îmbrăcat în straiele terestre, în formele
subtile, senzitive și sensibile pe care le-a împrumutat pe durata întrupării
pentru a simți, a dori, a se bucura, a suferi, a gândi în lumea fizică.
„La moartea omului, cele trei
corpuri inferioare îl părăsesc pentru totdeauna (respectiv, corpul, viața și
vehiculul acesteia din urmă – corpul eteric sau Dublul eteric al omului viu).
Apoi cele patru corpuri - cel central sau de mijloc (sufletul animal sau Kama
Rupa, cu ce a asimilat din Manas-ul inferior) și Triada superioară -
regăsindu-se în Kamaloka."
Imediat după moarte, acest corp
al dorințelor suferă o schimbare marcantă. Materia astrală din care este
format, având densități diferite, se aranjează într-o serie de învelișuri,
punându-le pe cele mai dense la exterior, ținând conștiința departe de orice
contact sau expresie. Dacă nu este deranjată, conștiința se întoarce către
sine, în interior, și se pregătește pentru pasul următor, în timp ce corpul
dorințelor se dezintegrează treptat, strat după strat.
Până în acest punct al acestei
rearanjări a materiei corpului dorințelor, experiența post-mortem este
aproximativ aceeași pentru toți oamenii, fiind o stare de „semi-conștiență
liniștită, ca un vis", așa cum am mai spus, și în cel mai fericit caz
trecând în „inconștiența predevachanică" mai profundă, care se încheie cu
trezirea fericită în Devachan, raiul, pentru perioada de repaus care intervine
între două întrupări.
Înainte de a-și începe noul
pelerinaj (căci sunt multe altele în urma lui – pelerinaje în care a dobândit
puterea care îi permite să intre în această nouă viață), Sufletul este o ființă
spirituală, însă una care a ieșit deja din starea de Spirit pur și simplu și
care, prin experiența sa în lumea materială din vremurile trecute, a evoluat
din punct de vedere intelectual la mintea conștientă de sine.
Dar această evoluție prin
experiență este departe de a fi completă chiar și pentru a-l face stăpân în
lumea materiei; ignoranța lui îl face pradă tuturor iluziilor lumii materiale
de îndată ce intră în contact cu aceasta, el nefiind pregătit să fie
constructor al unei lumi, fiind supus viziunilor înșelătoare determinate de
materia grosieră - asemenea copilului care, uitându-se printr-o bucată de
sticlă albastră, își imaginează că lumea exterioară este complet albastră.
Obiectivul unui ciclu de
încarnări este să-l scape de aceste iluzii, astfel încât, atunci când este
înconjurat de sau acționează în materia grosieră, să-și poată păstra viziunea
limpede și să nu fie orbit de iluzia ei.
Ciclul încarnărilor este format
din două stări alternative: una scurtă, reprezentată de viața pe Pământ, în
timpul căreia Zeul Pelerin este cufundat în materia grosieră, și una comparabil
mai lungă, numită viață în planul devachanic, în timpul căreia este înconjurat
de materie subtilă, tot iluzorie, dar mult mai puțin decât cea de pe Pământ. A
doua variantă este mai apropiată de ce s-ar putea numi stare normală deoarece
este mult mai extinsă față de (prin comparație) pauzele pe care le petrece pe
Pământ și deoarece seamănă mai mult cu esența lui divină, fiind o viață mai
puțin ancorată în materie și mai puțin amăgitoare. Încet și gradual, prin
reiterarea experiențelor, materia grosieră își pierde din putere și îi devine
slujitoare, în loc de stăpână. Libertatea parțială din Devachan îi permite
sufletului să asimileze experiența pe Pământ, încă stăpânit parțial de aceasta
- la început, aproape complet dominat de ea, încât viața în planul devachanic
pare o sublimare a vieții pământene - dar gradual se eliberează din ce în ce
mai mult, până când se poate mișca liber în orice zonă din Univers fără a-i fi
alterată conștiența de sine, ca un adevărat Stăpân al Minții, Zeu liber și
triumfător, așa cum triumfă Natura Divină în manifestarea ei în trupul omenesc,
când orice formă de materie se supune ascultătoare Spiritului. Maestra spune:
„Eul spiritual se mișcă în
eternitate precum un pendul între orele de viață și moarte, dar chiar dacă
aceste ore (perioadele de viață terestră și viață postumă) sunt limitate în
succesiunea lor și chiar dacă numărul acestor pauze (dintre somn și trezire,
dintre iluzie și realitate) este limitat în eternitate, având început și
sfârșit, Pelerinul spiritual este etern. De aceea, orele vieții postume – când
decedatului i se dezvăluie drept în față adevărul, iar scurtul miraj al
experienței terestre se află departe de el – reprezintă, de fapt, singura
realitate. Asemenea pauze, în ciuda faptului că sunt finite, aduc un dublu
serviciu Sutratmei, care, perfecționându-se constant, continuă fără a se
clătina – așadar, încet – drumul spre transformarea finală. |
Adevăr Divin
