Dar ca mădulare în Trupul lui
Hristos, ca pietre și stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine
veșnică și vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de niște povești de demult.
Acest adevăr ar putea fi
exprimat în alt mod. Personalitatea este eternă și inviolabilă. însă
personalitatea nu este un dat de la care pornim. Individualismul cu care
începem toți este doar o parodie sau umbra ei. Adevărata personalitate este
încă departe - cât de departe, pentru cei mai mulți dintre noi, nu îndrăznesc să
spun. Iar cheia către ea nu se găsește înlăuntrul nostru. Nu se poate ajunge la
ea prin cultivare dinspre interior spre exterior. O vom primi atunci când vom
ajunge să ocupăm acele locuri din structura cosmosului etern pentru care am
fost proiectați sau creați. După cum o culoare își revelează întâia oară
adevărata valoare în momentul în care un artist priceput o așază între altele,
într-un loc dinainte ales, după cum un condiment își dezvăluie adevărata aromă
în momentul în care este așezat între alte ingrediente tocmai acolo unde și
când dorește un bucătar bun, după cum un câine devine într-adevăr câine numai
în momentul în care își ocupă locul într-o gospodărie, tot astfel vom fi și noi
întâia oară persoane autentice în momentul în care vom accepta să fim așezați
la locurile noastre. Suntem marmura care așteaptă să capete formă, metalul care
așteaptă să fie turnat în tipar. Fără îndoială, chiar și în șinele neregenerat
există vagi indicii despre tiparul pentru care este menit fiecare, sau despre
ce fel de stâlp va deveni. în schimb, cred că este o exagerare grosolană să
vorbim despre mântuirea sufletului ca și când ar fi în mod tipic asemenea
dezvoltării de la sămânță la floare, înseși cuvintele „pocăință",
„regenerare", „Om Nou" sugerează ceva foarte diferit. Anumite
tendințe din fiecare om natural vor trebui să fie pur și simplu respinse.
Domnul nostru vorbește despre ochiul care trebuie scos și despre mâna care
trebuie tăiată - o metodă de adaptare eminamente procustiană.
Motivul pentru care ne simțim
oripilați de acest gând este acela că, în zilele noastre, am început să vedem
lucrurile cu susul în jos. Pornim de la principiul că fiecare individualitate
are „valoare infinită" și apoi ni-l imaginăm pe Dumnezeu ca pe un fel de
comitet de angajare a cărui treabă este să găsească ocupații adecvate pentru
suflete, câte o bortă în perete pentru fiecare nucă. De fapt, valoarea
individului nu rezidă în el. El poate să primească valoare. Și o primește prin
unirea cu Hristos. Nici vorbă de a-i găsi un loc în templul cel viu care să fie
pe măsura valorii sale inerente, împlinindu-i idiosincraziile naturale. Locul
exista mai dinainte. Omul a fost creat pentru el. Nu va fi el însuși până când
nu va ajunge în locul respectiv. Vom fi persoane depline și nemuritoare și cu
adevărat divine numai în Cer, după cum în prezent suntem trupuri vizibile numai
în lumină.
Prin urmare, de teama respectivei
extreme, apare tendința de a atenua ceea ce școala lui Schweitzer a accentuat
în mod excesiv.
În ce mă privește, detest reacțiile
și le privesc cu neîncredere nu doar în domeniul religiei, ci în oricare alt
domeniu. Neîndoielnic, Luther avea dreptate când compara omenirea cu un bețiv
care, după ce a căzut de pe cal înspre dreapta, data viitoare cade înspre
stânga. Sunt convins că aceia care consideră că mesajul lui Isus se reduce la
apocaliptismul său se înșală. însă un lucru nu dispare - nici nu este
discreditat - fiindcă cineva a vorbit despre el în mod exagerat. Rămâne exact
acolo unde era. Singura diferență este că, dacă a fost exagerat recent, trebuie
să avem acum mare grijă să nu-l trecem cu vederea; căci aceasta este partea
înspre care probabil va cădea bețivul.
Însăși denumirea de
„apocaliptism" plasează prezicerile Domnului nostru privind A Doua Venire
într-o categorie din care mai fac parte și alte specimene: Apocalipsa lui
Baruh, Cartea lui Enoh sau înălțarea lui Isaia. Creștinii sunt departe de a
acorda acestor texte statutul de Sfântă Scriptură, iar pentru gusturile cele
mai moderne genul pare plictisitor și prea puțin edificator. De aici și
sentimentul că prezicerile Domnului, fiind „în mare cam același lucru",
sunt discreditate. Acuzația împotriva lor poate lua o formă dură sau una
blândă. în gura unui ateu, forma dură ar suna după cum urmează: „Vezi că, în definitiv,
acest Isus al vostru mult lăudat era de fapt un țicnit sau un șarlatan, ca toți
ceilalți scriitori de apocalipse!" Forma blândă, folosită cel mai probabil
de un modernist, ar suna astfel: „Fiecare mare om este în parte tributar epocii
lui și în parte atemporal. Elementul care contează în opera lui este
întotdeauna ceea ce transcende epoca, nu ceea ce are în comun cu alți o mie de
contemporani dați uitării. îl apreciem pe Shakespeare pentru splendoarea limbii
create și pentru cunoașterea sufletului omenesc, care erau ale sale; nu pentru
credința lui în vrăjitoare ori în dreptul divin al regilor, sau pentru că nu
făcea baie zilnic. La fel și cu Isus. Credința lui într-un sfârșit rapid și
catastrofic al istoriei îi aparține nu în calitate de mare învățător, ci în
calitate de țăran palestinian din primul secol. Era una dintre limitările sale
inevitabile, de care putem face abstracție. Trebuie să ne concentrăm pe ceea ce
îl deosebea de alți țărani din Palestina primului secol, pe învățătura sa
morală și socială."
Ca argument împotriva
realității celei de-a Doua Veniri, acest raționament pare să pună căruța
înaintea boilor. Când ne propunem să ignorăm în învățătura unui mare om acele
doctrine pe care le are în comun cu gândirea epocii sale, dăm impresia a fi presupus
că gândirea din epoca sa era eronată. Când alegem să cumpănim serios acele
doctrine care „transcend" gândirea epocii sale și sunt „atemporale",
presupunem că gândirea epocii noastre este corectă: căci, desigur, prin
gândurile care transcend epoca acelui mare om înțelegem de fapt gândurile care
sunt în acord cu ale noastre. |
Adevăr Divin
