| Capitolul 1. Seninătate
Există astfel de zile când sufletul îți este senin: te
simți cum nu se poate mai bine. Înlăuntrul tău, totul este limpede și calm. Te
simți împlinit. Nimic, absolut nimic nu-ți lipsește. Tot ce ai nevoie se află
aici. Și ceea ce
te încântă este
că „tot ce ai nevoie” se limitează la aproape nimic: să simți că
respiri, să simți că exiști. Senzația fizică, atât de simplă, de a fi viu. Senzația și mai adâncă de a
aparține lumii. Asemenea unui lac liniștit, unui munte nemișcat, unei adieri
călduțe. Nici măcar nu ai nevoie să-ți spui că viața e frumoasă sau bună. Ea este, în această clipă, și tu o simți profund, fără cuvinte. Doar o stare
globală a trupului și a minții tale. Asta nu ți se întâmplă în fiecare zi, de
acord, dar îți spui că, dacă ai putea simți asta mai des, ar fi nemaipomenit de
interesant...
Seninătatea este o liniște actuală,
dar și o trăire în pace cu trecutul, precum și o încredere în clipele ce vor
veni; de unde decurge sentimentul puternic de coerență, de acceptare și de forță pentru a Înfrunta ceea ce va veni. De aceea, seninătatea este mai mult
decât calmul, așa cum fericirea este mai mult decât starea de bine.
Seninătatea se definește prin absența
tulburării lăuntrice, prin pacea sufletească. Un cer senin este pur și calm.
Oare spiritele noastre pot fi și ele „pure și calme”? Fără gânduri dureroase sau negative, doar pline de pace? Asta ni se întâmplă uneori, ca de
pildă atunci când ne simțim bine. Zorii unei dimineți calme de vară, când aerul
este călduț, când soarele ne încălzește blând fără să ne ardă sau când
singurele zgomote sunt cele ale naturii. Simțim că respirația ne este liniștită;
iar sufletul nostru este tot așa, la unison. Atunci, în toată această lentoare
și blândețe, se naște un sentiment pașnic care sincronizează tot ce se
întâmplă, zgomote, culori, mișcările respirației noastre, bătăile inimii
noastre și gânduri care ne trec prin minte: creștere lentă a unei stări sufletești
de seninătate. Nu va dura, o știm. Și totuși, pe cât este de bună, pe atât este
de puternică...
Aceste clipe de seninătate dau sens
și profunzime vieții noastre. Ele ne liniștesc și ne regenerează. Cu ele ne
facem plinul de forță și de calm pentru acțiunile viitoare. Și ne vom aminti de ele în împrejurări potrivnice pentru a ne liniști, pentru a
relativiza, pentru a spera: totul se va sfârși, desigur, dar apoi totul va
reveni.
Și totuși, putem oare învăța să re
simțim mai des această seninătate?
Capitolul 2. Sufletul si stările tale sufletești
De ceva vreme – asta înseamnă să te
maturizezi?, asta înseamnă să crești, asta înseamnă să îmbătrânești –, ți
se pare adesea că sufletul există și că respiră mai tare. Tu tot nu ai aflat ce este „sufletul
tău”, dar simți în mod nedeslușit
că „acesta” există. Și mai știi că viața ta poate fi în același timp sensibilă
și senină. Când erai un băiețel, erai deja sensibil. Unele amănunte te
înduioșau și provocau în tine tulburări sau încântări: un gest, un cuvânt, o
figură tristă, trecerea unui nor sau șuierul vântului. Aceste alunecări ale
sufletului te-au deranjat multă vreme. Ai fi preferat să porți în tine mai
puțină sensibilitate și mai multă seninătate. Pe vremea aceea, căutai să te
aperi de lume: ți se părea că seninătatea înseamnă retragere.
Încetul cu încetul,
ai învățat să întâmpini aceste momente care ne înduioșează și ne trezesc. Și să
întâmpini, de asemenea, toate stările sufletești, fericite sau dureroase, care
iau naștere la contactul cu ele, care trăiesc în urma lor. Stările
noastre sufletești sunt ceea ce rămâne în noi după ce a trecut
trenul vieții. Astăzi, în sfârșit, ai înțeles și ai acceptat această idee: stările
noastre sufletești sunt inima palpitândă a legăturii noastre cu lumea.
A ne interesa de stările noastre
sufletești nu este doar o treabă
egocentrică. Sufletul
se definește ca fiind „ceea ce animă ființele sensibile”, adică vii. El ne
permite să mergem dincolo de înțelegerea noastră sau cel puțin să o îndreptăm în altă direcție.
Spiritul nostru, inteligența noastră, ne ajută să gândim lumea; iar sufletul
nostru ne ajută să o simțim și să o locuim pe deplin.
De fapt, stările noastre sufletești
fac să crească înțelegerea noastră asupra vieții: sunt rezultanta modului
nostru de a recepta lumea, chiar și în micro evenimentele
acesteia. Astfel, unele mici întâmplări ale vieții nu pricinuiesc o emoție puternică, dar
induc stări sufletești. Amintiți-vă: după ce ați asistat la mici scene de
stradă – un copil care plângea, un cerșetor care dormea răpus de băutură și de mizerie, un cuplu care se certa –,
toate acestea, dacă totuși le-ați acordat atenție, au putut declanșa în voi o
proastă dispoziție, fără ca aceste evenimente să aibă impact asupra întregii
zile sau asupra existenței voastre. Văzute din afară, aceste evenimente nu au
avut un efect tangibil. Dar, înlăuntru, plutesc mereu în voi. Cine poate ști
încotro vă vor conduce?
Stările noastre sufletești sunt
adeseori ceea ce ne face să fim unici. Și mai mult încă decât emoțiile noastre.
De exemplu, la teatru sau la cinema, spectacolul trezește în noi reacții
puternice, captivante, uniforme, aproape aceleași la toți spectatorii: acestea
sunt emoțiile. Apoi, după spectacol, când ieșim, ne vin în minte gânduri,
sentimente, amintiri complexe, declanșate de ceea ce am văzut și am trăit prin procură.
În acest caz, lucrurile nu mai seamănă de la un spectator la altul. Există o
mulțime de diferențe individuale, și mai mult vag, mai multă blândețe, mai
multă discreție: acestea sunt stările sufletești. Mai discrete, mai complicate,
mai personale...
De aceea, faptul de a nu avea
stări sufletești înseamnă a pune natura umană între paranteze. Să nu avem încredere în cei
care declară că „nu au stări sufletești”. De altfel, nu se poate să nu avem așa ceva. Le putem reprima, disimula, refuza. Dar,
atunci, ne refuzăm natura umană, ne privăm de ceea ce este cel mai bun din tot
ce ne aduce ea: interioritatea. Această necesitate de „a resimți” față de „a
înțelege”, de a afla prin experiență față de a afla prin cunoaștere trebuie deci
să ne împingă să acceptăm, să observăm și să iubim stările noastre sufletești:
să nu neglijăm niciun mijloc de cunoaștere și de acces la această lume atât de
complicată...
Pag. 11 – 15 |
Adevăr Divin
