4352 produse pe stoc
 |
|
 |
 |
|
 |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Respiră cu mine |  » Coperta | Poezia practicată de Diana Caragiu se
remarcă prin puternica intuiție dinamică, pe care critica nouă a numit-o și
continuare ruptoare, ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează
dansul irezistibil al textului poetic. Fără doar și poate, poeta are nerv. | Afișat de 22556 ori. |
Contact
|
DescriereDiana Caragiu e, din prima clipă, Diana Caragiu. Adică e un poet care rămâne în
poezie de la prima venire. Eu sunt eu, o sintagmă din poemul eu rămân (eu
n-am să plec, spun / eu sunt eu / tu poți să potcovești un trifoi / dimineața ta
știe să stea în cumpănă / să țină pe umeri două căldări goale / să mulgă a fi /
să bem fără de moarte), mi se pare, astfel, definitorie pentru acest insolit și
incitant volum de debut de acum, Respiră cu mine. Textele ei sunt complice
cu realul până la un punct, acest punct fiind ales deloc întâmplător, pentru că
dincolo de el are loc o explozie a imprevizibilului care aruncă logica în coșul
cu locuri comune. Astfel, ni se impune ideea că avem de-a face, limpede-limpede,
cu o cerebrală. Autoarea se complace (și bine face) în a scrie scenarii cu
trepte independente între ele (timpul, desfăcut la doi nasturi, ușor indecent,
croșetează / unul pe față, unul pe dos), acestea, treptele, putând fi
permutate, cu o relativă ușurință, în permanență între ele, cu bucurie, cu
ironie, cu ingeniozitate, cu sarcasm, în genere de fiecare dată cu inteligență
electrică. Nicolae Tzone
Poezia practicată de Diana Caragiu se
remarcă prin puternica intuiție dinamică, pe care critica nouă a numit-o și
continuare ruptoare, ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează
dansul irezistibil al textului poetic. Fără doar și poate, poeta are nerv.
Știe să se avânte pe firul întins din cuvinte ca un acrobat pe sârmă. La acest
nivel, sinapsele verbale par că traduc mișcarea nervilor și a reflexelor
nervoase, care manifestă un comportament ce contrariază așteptările, induc mici
șocuri kinestezice și respiratorii, care, repetate ritmic, ne învață cum să
respirăm existența ALTFEL decât în mod obișnuit. Această descătușare a mișcării
devenită posibilă prin procedee poetice este esențială pentru o întemeiere
întrupată a unei gândiri înnoite. Raportul dintre excitație și inhibiție
cunoaște acum o modificare fundamentală. În această zonă subliminală se nasc nu
atât idei și semnificații distincte, cât, putem spune, aici ia ființă ATMOSFERA
în care ele pot respira și trăi. În acest sens, foarte bine ales ne apare
titlul volumului Respiră cu mine. Mișcarea nervului reflectă sinergia dintre
spațiu și ființă. Din felul cum zvâcnește nervul, se secretă virtual însăși
imaginea unei anumite realități, universul poetic fiind o existență, după cum se
știe, POSTERIOARĂ, nu anterioară REACȚIEI subiectului. Tocmai această
reactivitate are putere constituantă de lume. În cazul lui Mozart, s-a spus,
viteza gândului trăită ca posibilă determină desfacerea spre Viață a acelor
structuri morbide și masificate care exercită o presiune continuă asupra
sistemului nervos, cel care, de fapt, opune rezistență tuturor factorilor
adverși și astfel consumă masiv și sistematic energie. Ei, dacă această
atmosferă de apăsare tracasantă cu care nervii, de altfel, s-au învățat va fi
suspendată brusc și se va face vid, atunci fibra nervoasă atât cea senzitivă,
cât și cea motorie brusc va cunoaște o tresărire intensă, ca un fel de zbatere
în gol generatoare de electricitate poetică. În poezia Dianei Caragiu astfel
de descărcări electrice ne întâmpină la tot pasul. Poeta știe cum să pună și
apoi subit să-și ia mâna de pe lucruri. Lucrează predilect cu gestul, cu mâna,
cu inducția adesea cutremurătoare a unei fine atingeri, dozate astfel cu bună
știință. Vocabulele bolovănoase ce-i ies în cale stau acolo nu ca niște pietre
de poticnire, ci ca niște prilejuri de a demonstra virtuțile jocului de
picioare ce știe să dezamorseze cu nonșalanță bombele. Gesticulația ce se vrea
împănată cu savoare teatrală, vocalitatea orientată cu față, cu piept, cu
arătător cu tot spre interlocutor, nelipsită fiind, altminteri, de accente
gureșe, toate acestea emană un farmec viguros, demonstrând încă o dată puterea
atitudinii, triumful simulărilor imaginare întemeiate pe o conduită neezitantă.
Arta nu reflectă, ci produce realitate. Îți trebuie curaj și chiar oarecare
tupeu, în sensul bun al cuvântului, ca să înfrunți, astfel, o gramaticalitate
deterministă și obtuză și până la urmă să reușești să scurtcircuitezi acele
sinapse atavice cu care vechea țesătură a lumii se arată solidară. Diana Caragiu
e, însă, o ființă temerară. Ea pune pasul apăsat și înaintează cu ochii închiși
pe străzile țuguiate... În acest context, lumea devine, cum spunea
Merleau-Ponty, un predicat antropologic. Poemul intitulat Stâng, drept, stâng,
drept e unul captivant, foarte bine scris. Continuarea ruptoare funcționează
aici atât de bine, încât receptorul poate fi dus cu preșul mult și bine, fără a
conștientiza imediat faptul că referința la care el se gândea deja s-a
schimbat... Poeta e pricepută în a pune în scenă astfel de mutații neanunțate.
Iată cum sună finalul neanunțat al poemului menționat: și, katiușa,/ vino și tu
mai aproape... Acest și, aparent nejustificat în contextul logic al lecturii,
seamănă cu alunecarea artistică a patinatorului, care cu aceeași grație
înaintează și cu spatele, și cu fața. Ritmul și percuția propulsate cel mai
adesea prin amorsarea sincopelor reprezintă un mod de detentă textuală
privilegiat de poetă. Cuvintele zvâcnesc cu niște reflexe rotuliene ce aruncă
genunchii în zbor peste spațiu, și, totuși, nu se semnalează stări de aprindere
și de înfierbântare dintre cele așteptate să se întâmple, consecutive unui
consum de efort masiv și unor mișcări antrenând forțele de frecare cu aerul. Nu
se aud gâfâituri de niciunde. Ținuta actantului spinto-poetic e în următoarea
secundă mai relaxată decât niciodată. Urmele efortului absente încalcă fulminant
legea conservării energiei. Driblingurile făcute printre cuvinte, lucruri și
sentimente ne sugerează un dans complicat în care picioarele nu se încurcă între
ele, deși au toate șansele s-o facă. Salturile de plan și de perspectivă,
micșorând sau dilatând subit imaginile în raport cu apropierea de observator,
transcend cu grație logica de fier a intervalului, desfac chingile lui res
extensa, pe care e ca și când îl desființează printr-o mutație instantanee, asta
vrea să spună, o mutație întâmplată atât de rapid, ca și când nu s-ar fi
întâmplat. Cel mai adesea, prezentul referinței nu urmează să fie sudat cu
trecutul ei, deși timpul continuu și coeziv al gesticulației, ce nu cunoaște
perturbații, vine să dezmintă această ruptură asumată cu dezinvoltură. Pe unde
trece, acest tren de unde poetice stârnește curenți de aer ce alungă aerul
stătut. Un poem frumos lucrat ni se pare a fi și la marginea zilei. Aici
apare pus la lucru un notoriu principiu de poetică: mai ales autoreflectându-se
se propulsează și se transformă textul. Reflectările, similitudinile,
omofoniile, omologiile suscită decalaj și relansare. În prim-plan țâșnește un
numitor comun de toată frumusețea, la care se împart fără zecimale inutile toate
celelalte imagini, sonore, vizuale, tactile etc., rotite de caruselul textului,
și acest numitor comun este... capra. În orice direcție am privi, se formează
ușor izotropii, parafraze. Capra mică mestecă mărunt. Iată o metaforă
structurală a literalității, ce ne aduce-n memorie litera jucăușă a lui
Hawthorne. Piatra crăpată în patru e o expresie anagramată în cuvântul capră,
capra patrupedă, desigur, nu e de uitat nici acest amănunt. Cine sare de pe un
picior pe altul o face pentru că și capra sare, dar și pentru că a sări capra e
un joc îndrăgit de orice copil. Palmele se suprapun cu câmpul pentru că din
ambele mănâncă ea... căprița tza. Efectul consecutiv poartă un nume în
poetică: lampa lui Aladin, cea ținând închise în ea lumi uriașe, așa cum o
literă-sămânță strânge în ea un cuvânt-arbore. Cu liniile ei cotite, palma
amintește de brazdele câmpului. Palma e un câmp miniatural, câmpul, o palmă
uriașă. Miniaturizarea amintește continuu de natura culturală, de natura de
artefact a imaginii poetice, care se situează mai presus de referenți și pe care
îi mișcă așa cum vrea ea, având putere ludică și spirituală asupra lor. Capra
se uită la mine. Eu îmi văd chipul. În acest punct de reușită extravazare
textuală, proiecția în afară a imaginii de sine consfințește triumful
subiectului zerologic, care se află pretutindeni și nicăieri și pentru care
toate, inclusiv eul propriu, sunt perspectivate ca niște clare figuri de lumină.
Să nu uităm că esența poeziei e dată de figură, de trop, implicit sau
explicit figura găsindu-se în orice punct. Gulerul brodat iarăși apare ca o
punere în abisal a acelorași evenimente, broderia aruncând un link subliminal
spre floricelele mestecate de capră. Textul se remarcă și printr-o sintaxă care
dansează, ducând la încrucișări de gene semantice, un proces necesar pentru a da
curs atât intropatiilor, cât și plutirii atopice a eului liric. Carmen C.
Lasswell, filolog, dr. estetică CaracteristiciNumărul de pagini: 92Formatul în cm. (l x L): 20 x 19I.S.B.N.: 978-973-698-358-0 A apărut în: 2014-03 |
Fii primul care își spune opinia! |
|
Cele mai noi cărți ADEVĂR DIVIN
|
Noutăți pe site
|
Retipăriri
| |
|
 |
|
 |
|