Învățăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat

Invataturile unei prostituate batrine catre fiul sau handicapat - Savatie Bastovoi

…o carte asteptată si comentată cu mult înainte de aparitie, după ce editorul francez al romanului Iepurii nu mor, de acelasi autor, si-a exprimat dorinta de a o publica la Paris.

Subiectul cărtii a intrigat atît de mult, încît a ajuns să se materializeze într-un film de scurt metraj înainte ca ea să fie terminată. Personajul principal al romanului este un adolescent mort găsit dimineata într-un orfelinat din Republica Moldova. Încercînd să restabilească povestea lui, autorul tese un întreg păienjenis al societătii moldovenesti postsovietice.

„Subiectul acestui roman porneste de la o întîmplare reală petrecută într-un orfelinat din Moldova pe care mi-au povestit-o doi copii de acolo, deveniti personaje în roman.

De copiii din orfelinate mă leagă o poveste de peste treizeci de ani. La redarea scenelor sensibile m-au ajutat si cei cincisprezece ani de comunicare cu oameni din penitenciare. A scrie despre cele văzute si trăite împreună cu acesti oameni respinsi am considerat că este o datorie morală. E cea mai tulburătoare, poetică, veselă, tristă, frumoasă si urîtă carte a mea.” SAVATIE BASTOVOI

Fragment din carte:

…in dimineața în care l-au găsit mort pe Nicolae, mama sa, Eleonora, se afla într-o biserică catolică din Brescia. In opt ani de cînd se afla în Italia, Eleonora ajunsese la concluzia că Biserica Catolică e mai adevărată decît cea Ortodoxă pentru că aici slujbele erau mai scurte și puteai sta pe scaun.

în fond, ce importanță are în ce biserică te rogi, important e să te rogi, spunea Eleonora atunci cînd venea vorba despre religie. De fapt Eleonora alesese biserica catolică pentru că așa putea să uite mai ușor de casă, de mama ei, de preotul din sat și de păcatele tinereții care o mai chinuiau din vreme în vreme.

Aici, la catolici, parcă totul era mai simplu și parcă însuși Dumnezeu stătea pe scaun, ascuns după o perdea, în timp ce îți spuneai păcatele. Eleonora își repeta tot timpul că păcatele spovedite sînt ca și iertate, totuși păcatele îi reveneau iar și iar în minte, chinuind-o, mai ales înainte de culcare.

Uneori ei i se părea că numai popa din sat ierta cu adevărat păcatele. Ea nu putea uita epitrahilul slinos și ușurarea pe care o simțea atunci cînd mîna butucănoasă a părintelui, mirosind tot timpul a lapte - cum mulgea vaca dimineața - și tămîie, îi atingea creștetul în semnul Sfintei Cruci, cu cuvintele: „Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, te iert și te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui și al Fiului și al Sântului Duh, amin.”

Eleonorei nu-i plăceau parcurile din Brescia. Erau prea ca la țară. în special Giardino Casazza-Regio, unde soțul ei, bătrînul dar venerabilul Giuseppe, ținea morțiș să o scoată la plimbare, semăna mai mult cu o toloacă decît cu un parc. De cîte ori venea aici i se părea că a ieșit să pască gîștele în livada de meri din fața casei.

Parcă o auzea pe maică-sa strigînd-o:
- Lorica! Lora, hăi!, nu te mai tăvăli atîta, că n-o să-ți spăl iară hainele! Scoală mai repede și du gîștele la rîpă! Ce stai aici, nu vezi că nu mai au ce să pască?
- Amuș, mamă! - răspundea Lorica cu lehamite. Iaca, le duc...

Amintirile nu o lăsau să se bucure de viață. Acum avea de toate...