Călătoria „ghindei spațiale"
Pe fondul informațiilor reale, culese de Gordon de la
„martori militari" anonimi, destul de ciudate par povestirile
trecătorilor. Astfel, Edwards descrie povestirea unor prieteni, veniți din
Greensburg. Ei au reușit nu numai să se apropie îndeaproape de platforma
remorcii cu „obiectul în formă de cupolă, care semăna cu o ghindă
gigantică" și să-i atingă „suprafața argintie caldă", dar și să
studieze o „centură lată de culoarea bronzului cu hieroglife stranii".
Etapa următoare din ancheta sa, Gordon a dedicat-o traseului
de evacuare a „ghindei spațiale". Aici el a avut norocul de a-l găsi pe
paznicul din baza aeriană Lokbourne. El își aducea aminte clar, cum noaptea
târziu, pe 10 decembrie 1965, la ei a sosit un convoi auto cu o încărcătură
masivă. După realimentare și schimbul șoferilor, dimineața devreme el s-a
îndreptat spre baza aeriană Wright-Patterson din Dayton.
Trebuie făcută remarca cum baza Wright-Patterson de mult
timp este considerată de ufologi centru de cercetare al „artefactelor
extraterestre", iar colaboratorii săi din trecut și din prezent câștigă
prin încrederea căutătorilor de OZN-uri. Probabil, din această cauză Gordon a
reușit destul de repede să găsească pe un oarecare Mayron, care a relatat cum
peste câteva zile de la „incidentul din Kecksburg", fabrica sa de
materiale de construcții a primit o comandă de la baza Wright-Patterson pentru
un lot de „cărămizi rezistente la radiație". Cărămizile speciale glazurate
dublu stratificate, din spusele lui Mayron erau destinate pentru construirea
unei carcase de protecție în jurul obiectului, adus de convoiul special. Pe
teritoriul bazei ei au fost întâmpinați de muncitori în combinezoane albe,
căști cu vizoare transparente, mănuși de cauciuc și cizme.
Desigur că Mayron a intrat cu ușurință în hangar și a văzut
un obiect scăldat în lumină în formă de clopot, de trei pe trei metri. Carcasa
lui metalică arsă arăta ca de cupru sau bronz și pe alocuri era acoperită de
pete dense de funingine. Mayron s-a apropiat de un muncitor cu un arzător cu
acetilenă în mână, care i-a povestit constructorului curios că nicidecum nu
poate tăia carcasa „clopotului" pentru a pătrunde în interior. Mai devreme
ei au încercat fără succes cu burghie diamantate și acizi...
La plecare, Mayron s-a întors și a observat brusc... „un mic
corp, acoperit cu cearceaf. De sub material se vedea o mână maro, ca la
șopârlă, cu trei degete..."
„Cosmos - 96"
Câțiva ani în urmă, finalizând ancheta sa privind
„incidentul din Kecksburg", Gordon cu încredere a declarat că acum el
deține „toate piesele lipsă ale puzzle-ului". In pragul aniversării a 55
de ani de la evenimentele din Kecksburg se poate constata cu regret că
puzzle-ul ufologului american s-a conturat într-un tablou foarte bine cunoscut.
Aceiași omuleți verzi-gri cu trei degete pilotează cu sârguință OZN-ul și
suferă accidente, numai că farfurioarele au fost înlocuite cu „ghinde
spațiale", pictate cu „hieroglife" misterioase...
Intre timp materialele oficiale incontestabile permit
realmente întredeschiderea cortinei misterului asupra evenimentelor din pădurea
din Kecksburg. Înainte de toate, să ne aducem aminte de mobilizarea
impresionantă a acțiunii militarilor. Se conturează părerea că Forțele aeriene
cu încredere „conduceau" OZN-ul și foarte bine știau natura lui.
Și într-adevăr, exact atunci pe orbita Pământului s-a
defectat aparatul spațial sovietic „Cosmos - 96".
În Sistemul nostru solar în „zona
vieții" se află doar trei planete - Venus, Pământul, Marte. Și în aceste
condiții, orbita lui Venus trece pe lângă limita internă, iar orbita lui Marte
- pe lângă cea externă. Planeta Pământ a avut noroc, pe ea nu există
temperaturile ridicate de pe Venus și nici frigul strașnic de pe Marte.
Ultimele zboruri ale roboților, au arătat că pe Marte cândva a fost mai cald,
și chiar exista apă în stare lichidă. Și nu este exclus că, arheologii cosmici
totuși vor găsi într-un final, urmele, fie ele și nu ale civilizației marțiene,
ci ale unor organisme cele mai simple.
Din păcate, deocamdată, nici analizele expres ale solului
marțian, nici forarea rocilor nu au descoperit urme ale organismelor vii.
Savanții speră că situația va fi clarificată de expediția orbitală
internațională umană spre Marte. Ea trebuie să se realizeze în primul sfert al secolului
nostru.
Deci, viața poate apărea de departe nu în toate sistemele
stelare, și una dintre condițiile obligatorii este stabilitatea radierii stelei
în intervale de miliarde de ani, și de asemenea, prezența planetelor în zona
vieții.
Totuși căutarea planetelor asemănătoare Pământului, aflate
în „zona vieții", poate dura multe sute de ani, și atunci în prim plan vor
ieși sondele Neumann auto-replicante, care vor juca rolul fabricilor cosmice
colosale de roboți-replicatori. O astfel de stație cosmică autoregenerativă ar
putea nu numai să extragă diverse zăcăminte de pe alte planete, planetoide și
asteroizi, dar și să reproducă copiile sale fidele pentru continuarea
expansiunii pământenilor în cosmos. În viitor, astfel de nave-replicatoare Neumann
ar putea să realizeze un vechi vis al omenirii: să terraformeze planetele
vecine - Venus și Marte. Este un proiect destul de realist, cu condiția
asigurării copierii infinite a nanoroboților, care devorează dioxidul de carbon
de pe Venus și produc oxigen, eliberând ultimul împreună cu azotul din rocile
marțiene.
Când și pe cine așteptăm?
Știința modernă consideră că etapa chimică și
nucleară a evoluției Universului, care a făcut posibilă apariția vieții, a
durat nu mai puțin de cinci miliarde de ani. Să presupunem că timpul evoluției
biologice în medie pe alte stele este de același ordin ca și pe Pământ, adică,
în jur de cinci miliarde de ani. De aici rezultă că cele mai timpurii
civilizații extraterestre au putut apărea în jur de cinci miliarde de ani în
urmă! Astfel de evaluări pur și simplu șochează! Căci civilizația terestră,
dacă numărăm chiar de la primele străfulgerări ale inteligenței, există doar de
câteva milioane de ani. Dacă numărăm de la apariția scrisului și a orașelor
dezvoltate, vârsta ei este de ordinul a zece mii de ani.
În concluzie, dacă admitem că primele civilizații care au
apărut au depășit toate crizele și au ajuns cu bine până în zilele noastre,
atunci ei ne-au depășit cu miliarde de ani! În acest timp ei ar fi putut face
multe: să colonizeze și să conducă sisteme stelare, să învingă bolile și să
atingă aproape nemurirea.
Dar imediat apar întrebări.
Au nevoie pământenii să intre în contact cu extratereștrii?
Și dacă da, cum să-l realizeze? Vor reuși să se înțeleagă unul pe celălalt, să
facă schimb de informații?
E greu chiar să-ți imaginezi, ce putere pot deține asemenea
sonde Neumann străine, înarmate cu nanoreplicatori, capabili în câteva clipe să
inunde atmosfera și suprafața planetei noastre cu nenumărate copii cibernetice... |
Adevăr Divin
