Cum să-ți transformi viața

Psihologia holistică se concentrează asupra minții, corpului și sufletului pentru a reechilibra corpul și sistemul nervos și a vindeca rănile emoționale încă deschise. Această muncă asupra ta îți dă puterea de a te transforma în persoana care ai fost, de fapt, dintotdeauna în adâncul sufletului. Psihologia holistică îți oferă o viziune nouă și captivantă, în care simptomele fizice și psihice sunt mesaje, nu diagnostice pe viață pe care trebuie să le gestionezi. E o viziune care merge la rădăcina unor probleme precum durerea cronică, stresul, extenuarea, anxietatea, dereglările gastrointestinale și dezechilibrele sistemului nervos, care au fost multă vreme ignorate sau minimalizate de medicina tradițională occidentală, și explică de ce atât de mulți dintre noi se simt blocați, detașați sau pierduți. În plus, oferă instrumente practice cu ajutorul cărora poți să-ți creezi obiceiuri noi, să înțelegi comportamentul celorlalți și să te debarasezi de ideea că valoarea ta e determinată de ceva sau cineva din exterior. Dacă te angajezi să lucrezi cu tine însuți în fiecare zi, va veni un moment când te vei privi în oglindă și vei fi uimit de persoana pe care o vei vedea acolo.

Nota autoarei ... 9 Lucrul cu tine însuți ca formă a lucrării

Prefață ... 11
Noaptea neagră a sufletului

Introducere ... 17
Scurtă prezentare a psihologiei holistice

CAPITOLUL 1 ... 21
Tu poți să te vindeci cel mai bine
CAPITOLUL 2 ... 40
Sinele conștient
CAPITOLUL 3 ... 54
O nouă teorie a traumei
CAPITOLUL 4 ... 76
Corpul traumatizat
CAPITOLUL 5 ... 95
Practici de vindecare pentru minte și corp CAPITOLUL 6 ... 113
Puterea credințelor
CAPITOLUL 7 ... 126
Fă cunoștință cu copilul tău interior CAPITOLUL 8 ... 143
Poveștile egoului
CAPITOLUL 9 ... 157
Legături traumatice
CAPITOLUL 10 ... 176
Spațiul personal
CAPITOLUL 11 ... 200
Reparentingul
CAPITOLUL 12 ... 215
Maturitatea emoțională
CAPITOLUL 13 ... 230
Interdependența

Epilog ... 244
Cutia de pizza

Mulțumiri ... 249
Note ... 251
Glosar de psihologie holistică ... 261 Bibliografie recomandată ... 269
Indice ... 273

VINDECAREA PRIN RESPIRAȚIE

Știm că sistemul nervos autonom funcționează fără ca noi să fim conștienți de el, dar o parte a aparatelor din corp se află sub controlul nostru conștient. Nu putem spune inimii să bată mai lent sau ficatului să detoxifice corpul mai repede, dar putem să ne impunem o respirație mai lentă și mai profundă, diminuând ritmul bătăilor inimii și calmându-ne mintea. Putem inspira mai mult aer, ceea ce va ajuta la oxigenarea tuturor celulelor. Putem, de asemenea, să procedăm invers, trezind reacțiile sistemului nervos simpatic prin respirații rapide, superficiale. Putem intensifica sau încetini lucrurile doar prin puterea respirației. Când lucrăm asupra respirației, acționăm și asupra sistemului nervos au¬tonom; astfel de exerciții reprezintă pentru nervul vag echivalentul unor flotări. După cum știm, acesta este o autostradă cu două sensuri pe care circulă informații și care leagă nu doar creierul de intestin, ci și diferite părți ale corpului, printre care plămânii, inima și ficatul. Atunci când ne controlăm respirația ca să ne atenuăm starea de excitare, comunicăm creierului că ne aflăm într-un mediu sigur, iar mesajul este transmis apoi de aici și altor sisteme din corp. Aceasta este abordarea de jos în sus a tonificării vagale.
Studiile științifice au arătat o legătură între practicile zilnice de respirație și longevitatea crescută. Teoria spune că, prin gestionarea răspunsului la stres, diminuăm reacția inflamatorie a organismului și stimulăm hormonii care întrețin telomerele - părți ale cromozomilor asociate cu o viață mai lungă. Potrivit lui James Nestor, autorul cărții Respirația: Noua știință a unei arte pierdute, un studiu efectuat pe 5200 de persoane și desfășurat pe parcursul a două decenii a arătat că „cel mai important indicator al duratei vieții nu e moștenirea genetică, regimul alimentar sau numărul exercițiilor fizice zilnice, așa cum au crezut mulți, ci capacitatea pulmonară... Plămânii mai mari înseamnă o viață mai lungă, fiindcă ne permit să inhalăm mai mult aer din mai puține inspirații". Respirația superficială (în special respirația pe gură) poate genera sau înrăutăți diverse boli, de la hipertensiune la ADHD. Ea ne privează corpul de substanțe nutritive esențiale și ne slăbește sistemul osos.
Unul dintre cei mai cunoscuți adepți ai puterii respirației este Wim Hof, supranumit „The Iceman". Wim a stabilit un record mondial Guinness înotând pe sub gheață, a făcut baie timp de două ore în apă ca gheața și a alergat un maraton în picioarele goale și fără cămașă dincolo de Cercul Polar de Nord! „Mintea te face puternic dinlăuntru. Ea este însoțitorul tău înțelept", scria el în cartea sa Becoming the Iceman {Cum am devenit Iceman). „Dacă poți stăpâni volanul minții, poți hotărî încotro se va îndrepta mintea."
Pe scurt, tehnica de respirație a lui Hof presupune să inspiri pe nas și să expiri pe gură, apoi să-ți ții respirația, ceea ce solicită plămânii și-i face să se dilate. El cuplează adesea metoda aceasta cu expunerea la frig, un alt tip de abordare de jos în sus care pune la încercare limitele corpului și stresează nervul vag în moduri benefice.
Eu nu sunt neapărat extremă. îmi place s-o iau mai lin, să-mi pregătesc corpul dacă îl supun unor provocări. Există numeroase practici de respirație care merită explorate, iar dacă ai spațiul și timpul necesare pentru a aborda o practică puțin mai lungă, poți începe cu preferata mea:
1. Alege un moment în care ești cu stomacul gol (dimineața sau seara e cel mai bine).
2. Stai așezat sau întins pe spate, într-un loc confortabil și fără prea multe lucruri care să te distragă. 3. Inspiră adânc din partea cea mai de jos a stomacului.
4. Când simți că nu mai poți inspira niciun pic de aer în plus, oprește-te și ține-ți respirația timp de două-trei secunde.
5. Expiră lent și prelung, fără să forțezi câtuși de puțin. Apoi respiră o dată (inspirație și expirație) în ritmul tău normal.
6. Repetă de zece ori.

Eu fac asta în fiecare dimineață, la scurt timp după ce mă trezesc. De cele mai multe ori exersez timp de cinci minute, ceea ce poate părea puțin, dar, când practica e nouă pentru tine, vei vedea că nu e deloc ușor. Ca începător, n-ar trebui să efectuezi exercițiul acesta mai mult de un minut. Cu timpul, poți repeta de mai multe ori. Mie mi-a luat ani de practică zilnică pentru a ajunge în acest punct. Inițial, îmi venea greu să respir de la nivelul abdomenului și mi se părea aproape chinuitor să stau nemișcată chiar și câteva minute.

FUZIUNEA EMOȚIONALÃ

Pentru mulți dintre noi, ideea spațiului personal este deseori o revelație uimitoare. Granițele, limitele clare care te separă (pe tine și gândurile, credințele, nevoile, emoțiile și spațiul tău fizic și emoțional) de ceilalți sunt necesare ca să poți lega și menține relații autentice. În general, capacitatea de a pune limite clare și de a le păstra în timp e esențială pentru starea noastră de bine. Lipsa unui teritoriu personal clar delimitat în copilărie se manifestă adesea sub forma unei dificultăți similare de a trasa granițe la vârsta adultă. Dacă nu am avut spațiul necesar pentru a ne exprima ca entitate separată în copilărie - cu emoții, opinii și realități diferite de ale celorlalți - sau dacă am fost antrenați în „gândirea de grup" a familiei („Noi facem așa, nu invers"; „Nouă nu ne plac oamenii de genul ăsta"; „Noi suntem genul acesta de familie"), nu ni s-a dat șansa de a ne exprima sinele autentic. Unele figuri parentale, ca urmare a propriilor experiențe și a rănilor emoționale rezultate din ele, văd inconștient în copil un mijloc de a-și satisface propriile nevoi (de pildă, îi încredințează anumite secrete sau îl tratează ca pe „cel mai bun prieten"). În această dinamică, limitele emoționale sunt estompate, fiindcă nimeni din familie nu are spațiul necesar pentru a-și dezvolta autonomia sau pentru a-și exprima pe deplin sinele autentic. Este așa-numita „fuziune emoțională", lipsa totală de separare între membrii familiei. Figurile parentale sunt implicate excesiv în viața copiilor; activarea emoțională se răspândește la toată lumea; petrecerea timpului departe de ceilalți membri ai familiei e categoric descurajată sau chiar pedepsită. Chiar dacă poate exista contact aproape permanent (mai ales fiindcă absența contactului generează frică și reactivitate emoțională generalizată), figurile parentale se tem că nu sunt capabile să-i controleze pe copii, iar copiii se tem să nu fie excluși din unitatea familială. Nu există legătură adevărată care să unească sufletele, fiindcă nimeni nu e niciodată cu adevărat el însuși pe deplin. Adesea, cei care urmează astfel de tipare vor avea un fals sentiment de apropiere și intimitate cu ceilalți membri ai familiei. Emoțiile intense împărtășite îi unesc ca grup, iar lipsa granițelor le impune o realitate comună. Nu există conexiune autentică, fiindcă apropierea veritabilă presupune, după cum vom afla, să-ți împărți viața, dar impunând niște limite clare, și ca personalități distincte să fie libere să existe în același timp.
După cum am văzut în cazul lui Susan, rănile unei copilării marcate de fuziunea emoțională cu părinții modelează relațiile pe care le vom avea la maturitate (adică acestea vor fi legături traumatice), fiindcă vom urma un mecanism de ghidaj exterior, nu interior. Din cauză că nu avem o relație sigură cu noi înșine și ne-am negat nevoile proprii, nu mai știm care sunt acestea și cu atât mai puțin știm să le comunicăm limpede celorlalți; așteptăm să ne traseze ei limitele. Susan este un exemplu clasic de adult provenit dintr-o familie fuzionată emoțional în copilăria ei: e genul de persoană care le face pe plac celorlalți, în multe privințe o martiră, care își sacrifică starea de bine emoțională, psihică și spirituală fără să ceară nimic în schimb, fiindcă asta a trebuit să facă pe când era copil, ca să aibă parte de iubire. Cu timpul, în astfel de cazuri ni se formează sentimentul că nu suntem buni de nimic, că nu ne putem bucura de viață, și deseori devenim depresivi. Apoi, dacă nevoile noastre esențiale continuă să rămână neîmplinite, putem acumula tot mai multă furie și ranchiună. Toate se împletesc cu sentimentul de vinovăție și cu frica de abandon, menținându-ne dependenți și blocați într-un cerc vicios.
Adevărata intimitate, după cum vom afla, înseamnă să ne împărțim viața cu alții, dar impunând limite clare. Odată ce am învățat cum să ne delimităm teritoriul, avem spațiul necesar ca să fim în prezența celorlalți exact așa cum suntem în realitate, iar ei, la rândul lor, să fie așa cum sunt.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE SPAȚIUL PERSONAL

Spațiul personal este legat în mod esențial de toate aspectele lucrului cu tine însuți despre care am învățat până acum. Nu-mi place deloc să identific conceptul „cel mai important" al viziunii mele, deși sper din toată inima că, dacă c să îți rămână ceva în minte din această carte, va fi capitolul acesta. Un spațiu personal clar delimitat te protejează, te menține în echilibru din punct de vedere fizic, te ajută să te conectezi cu sinele tău intuitiv și este decisiv ca să poți trăi experiența iubirii adevărate.
Spațiul personal reprezintă un fundament necesar pentru toate relațiile pe care le ai - dintre care cea mai importantă este relația cu tine însuți. Granițele lui sunt ziduri care te protejează de ceea ce ți se pare nepotrivit, inacceptabil, inautentic sau pur și simplu indezirabil.