Eliberarea copilului interior

În cei 25 de ani scurși de la apariția ei, Eliberarea copilului interior a devenit o carte clasică în domeniu, reușind totodată să-și păstreze prospețimea. O lectură obligatorie pentru psihoterapeuți și pentru toți cei care vor să-și identifice și să-și vindece traumele!

Cuvânt-înainte ... 7 Mulțumiri ... 15
Introducere ... 19

Capitolul 1. Să ne descoperim copilul interior ... 25
Capitolul 2. Originea conceptului de „copil interior" ... 31
Capitolul 3. Ce este copilul interior? ... 36 Capitolul 4. Cum ne inhibăm copilul interior ... 46 Capitolul 5. Factori parentali care tind să inhibe copilul interior ... 55
Capitolul 6. Dinamica rușinii și a stimei de sine reduse ... 80
Capitolul 7. Rolul stresului. Tulburarea de stres posttraumatic ... 96
Capitolul 8. Cum putem să ne vindecăm copilul interior? ... 102
Capitolul 9. Cum să începi să lucrezi la rezolvarea problemelor fundamentale ... 112
Capitolul 10. Identificarea și trăirea propriilor emoții ... 124
Capitolul 11. Procesul de doliu ... 135 Capitolul 12. Mai multe despre procesul de doliu: să riscăm, să împărtășim, să ne spunem povestea ... 148
Capitolul 13. Transformarea ... 164 Capitolul 14. Integrarea ... 178
Capitolul 15. Rolul spiritualității ... 186

Anexă: Notă despre metodele de vindecare ... 207 Tabele și figuri ... 210
Referințe ... 212

Capitolul 6
Dinamica rușinii și a stimei de sine reduse

Rușinea sau stima de sine redusă joacă un rol major în reprimarea copilului interior. Rușinea este atât un sentiment sau o emoție, cât și o experiență a sinelui total, care este sinele nostru adevărat sau copilul nostru interior (Fischer, 1985; Kaufman, 1980; Kurtz, 1981).
De asemenea, ea este o dinamică sau un proces care ni se întâmplă, în special când nu suntem conștienți, iar uneori chiar și când conștientizăm adevărul despre numeroase aspecte ale rușinii noastre.
Copilăria petrecută într-o familie cu probleme sau disfuncțională este asociată aproape întotdeauna cu sentimente de rușine și stimă de sine redusă la toți membrii familiei respective. Doar manifestările rușinii variază de la o persoană la alta. Fiecare dintre noi se adaptează rușinii în felul său. Principala asemănare este că aproape toți ne manifestăm în principal de la nivelul sinelui nostru fals. Astfel, se poate spune că familia cu probleme sau disfuncțională este întemeiată pe rușine.

Vinovăția

Oamenii confundă adesea rușinea cu vinovăția. Deși trăim ambele emoții, există o diferență între ele. Vinovăția este sentimentul incomod sau dureros ce apare după ce am făcut ceva care încalcă un standard sau o valoare personală, am rănit o altă persoană sau am încălcat o lege sau o înțelegere. Astfel, ea se referă la comportamentul nostru, la faptul că ne simțim prost în legătură cu ce am făcut sau cu ce n-am făcut, deși trebuia să facem. La fel ca majoritatea trăirilor, vinovăția poate fi o emoție utilă, care ne ghidează în relația noastră cu noi înșine și cu alții. Dacă ne simțim vinovați, conștiința noastră funcționează. Persoanele care nu simt niciodată vinovăție sau remușcări când fac o greșeală au dificultăți în viață și, în mod tradițional, se spune că suferă de o tulburare de personalitate antisocială.
Vinovăția utilă și constructivă poartă numele de vinovăție „sănătoasă". Acest tip de vinovăție ne ajută să trăim în societate, să ne rezolvăm conflictele sau problemele, să ne corectăm greșelile sau să ne îmbunătățim relațiile. Vinovăția care ne afectează seninătatea, pacea interioară și felul în care funcționăm – inclusiv dezvoltarea mentală, emoțională și spirituală – este considerată „nesănătoasă". Persoanele provenite din familii sau medii cu probleme ori disfuncționale experimentează adesea o combinație de vinovăție sănătoasă și nesănătoasă. Avem obiceiul să ignorăm vinovăția nesănătoasă, care ajunge să treneze, afectându-ne sever pe plan psihologic și emoțional. „Responsabilitatea" noastră față de familie e mai puternică decât responsabilitatea față de sinele nostru real. De asemenea, există așa-numita „vinovăție a supraviețuitorului", când persoana se simte vinovată fiindcă i-a abandonat pe alții într-un mediu dificil sau a supraviețuit în condiții în care alții n-au reușit acest lucru (vezi și capitolul 7, despre tulburarea de stres posttraumatic pentru mai multe detalii despre vinovăția supraviețuitorului).

1) Blocarea emoțiilor
Când nu putem simți o anumită emoție, capacitatea noastră de a o identifica și folosi în mod corect este blocată (tabelul 8). În această etapă, nu doar că nu cunoaștem emoția respectivă, dar nici nu putem înțelege și comunica starea sinelui nostru adevărat. Putem să stăm de vorbă la un nivel superficial sau chiar să raportăm fapte, dar interacțiunea noastră interpersonală și capacitatea noastră de a ne trăi viața și a evolua sunt foarte limitate. Această etapă de creștere și a împărtășirii emoțiilor noastre reprezintă nivelul 1.

2) Începutul explorării
La nivelul 2, putem începe să ne explorăm emoțiile. E posibil să fim precauți în ceea ce privește împărtășirea sentimentelor noastre proaspăt descoperite și să le exprimăm în cursul discuțiilor sub formă de idei și opinii, nu sub forma emoțiilor propriu-zise. Interacțiunile cu ceilalți și capacitatea noastră de a ne trăi viața și de a evolua rămân limitate, dar nu chiar ca la primul nivel. Majoritatea oamenilor au emoții și deseori le-ar plăcea să le exprime, însă cei mai mulți nu o fac; rezultatul este că sunt conștienți de emoțiile lor și le comunică într-o măsură redusă, mulțumindu-se să funcționeze la nivelurile 1 și 2. Folosirea limitată a emoțiilor este o caracteristică a sinelui fals.

3) Explorarea și trăirea
Când intrăm în contact cu sinele nostru real, începem să ne explorăm și să ne simțim emoțiile la un nivel mai profund, „visceral". La acest nivel, suntem capabili să le spunem celorlalți cum ne simțim cu adevărat când trăim emoțiile respective. Acest lucru ne permite să avem numeroase interacțiuni interpersonale cu oameni importanți pentru noi și să ne trăim viața mai din plin. Prin urmare, evoluăm pe plan mental, emoțional și spiritual. Când ajungem la acest nivel 3, mai eficient, deja ne cunoaștem mai bine și suntem mai capabili să trăim un sentiment de intimitate cu o altă persoană.

4) Împărtășirea emoțiilor
Totuși, împărtășirea emoțiilor este o sabie cu două tăișuri. În primul rând s-ar putea să le dezvăluim cuiva care nu e dispus să ne asculte. Poate că persoana respectivă funcționează la nivelul 1 sau 2 și nu e capabilă să ne asculte. Sau e posibil să ne dea impresia că ascultă, dar de fapt să fie preocupată de propriile sale planuri, care sunt total diferite de ale noastre. Se pot întâmpla lucruri și mai neplăcute. E posibil să ne împărtășim emoțiile unei persoane care nu e de încredere și nu ne susține; s-ar putea să fim respinși fiindcă ne-am deschis sufletul și chiar să fim trădați. Dificultățile legate de împărtășirea emoțiilor sunt prezentate în tabelul de pe pagina următoare.
Ken avea 34 de ani și era un agent de vânzări de succes; crescuse într-o familie în care tatăl și fratele lui erau alcoolici, iar mama era coalcoolică. La întâlnirile grupului de terapie, a povestit că, recent, îi condiționase fratelui său participarea la o petrecere aniversară organizată acasă la el, cerându-i să nu bea și să nu consume droguri. Când a fost întrebat de membrii grupului ce simțea în legătură cu posibilitatea ca fratele lui să perturbe petrecerea - așa cum obișnuia să facă în trecut -, Ken le-a spus că nu îl deranja. Membrii grupului l-au întrebat ce simțea cu adevărat, iar el a spus din nou: „Mda, nu mă deranjează. Dar v-am spus asta azi ca să vă cer părerea". Grupul a continuat să-l întrebe ce simțea de fapt.