Maestrul vorbește

Izvorul vieții este Iubirea. Iubirea aduce plenitudine în viață. Viața devine reală când omul cunoaște Iubirea. Dacă omul nu cunoaște Iubirea, nu poate să înțeleagă viața. Dacă nu înțelege viața, nu poate să înțeleagă timpul. Dacă nu înțelege timpul, viața lui va fi doar un șir de situații disonante care îl vor face foarte nefericit. În afară de Iubire, viața este lucrul sublim. Viața este rodul Iubirii. Dar Iubirea și viața nu sunt unul și același lucru. În viață, vedem constant derulându-se două procese: unul este procesul distrugerii, celălalt este procesul redresării. Aceste două procese nu există în Iubire. Ea e ceva pur, este „unu". În viață există diferențierea. O viață fără iubire n-are niciun sens. O astfel de viață este doar un șir de suferințe, o viață în care nu facem decât să cădem și să ne ridicăm. Fără afecțiune, viața nu se poate manifesta. Nu există viață fără afecțiune. Primul impuls îi este dat de afecțiune. Ca să arăți că trăiești, trebuie să iubești. Sensul vieții se rezumă la a iubi și a fi iubit. Viața temporară e umbra vieții, este cea mai mică proiecție a „ansamblului" vieții. Viața veșnică cuprinde posibilități infinite. Ea oferă toate condițiile necesare unei evoluții raționale. Prin viață în „ansamblul" ei se înțelege Marele Suflet-Unu al Universului, care se manifestă în toată natura vie. Sufletele noastre sunt organe ale acestui Mare Suflet, emanațiile lui.

Viața ... 7 Sufletul ... 11 Înțelepciunea ... 15 Dreptatea ... 19 Binele ... 25 Libertatea ... 32 Dumnezeu ... 36 Lumina ... 44 Miezul învățăturii divine ... 50 Duhul ... 52 Natura Vie ... 59 Cele patru lucruri ... 65 Măreața Frăție Universală ... 70 Maestrul ... ; ... 78 Focul sfânt... ... 85 Starea actuală a omenirii ... 88 Vechea și noua omenire ... 94 În pragul epocii noi ... 101 Procesul biologic comparat ... 109 Inteligența, inima și voința ... 119 Viața pentru Tot ... 124 Principiile fundamentale ale Statului Universal ... 128 Idei divine și omenești ... 134 Gândiți! ... 140 Noua naștere ... 143 Marele Om ... 146 Contractele omenești și divine ... 150 Trăirea Iubirii ... 154 Manifestarea divinului din om ... 158 Legea întineririi ... 163 Sufletul omenesc ... 168 Cele trei mari forțe ... 171 Pacea dorită ... 177 Micile impulsuri ale Iubirii ... 181 O jumătate de oră pe zi ... 186 Realul în viață ... 192 Noul care se naște ... 196 Binele și răul în viață ... 200 Viața în trecut, în prezent și în viitor ... 204 Omul perfect ... 208 Unica realitate ... 212 Fiul bun ... 217 Legea fundamentală ... 220 Relații raționale ... 225 Foamea ... 227 Ce ne trebuie ... 231 În pragul epocii noi ... 234 Venirea iubirii ... 239 Limbajul iubirii ... 243 După chipul și asemănarea lui Dumnezeu ... 248 Marii oameni ... 252 Spre o lume nouă ... 256 Ce vine în lume ... 260 Împărăția lui Dumnezeu ... 263 Calea nouă ... 266 Răbdarea ... 270 Imaginea zâmbetului perfect ... 275 Recunoștința ... 280 Punctele de sprijin ale vieții ... 283 Iubirea de Dumnezeu ... 286 Sensul vieții ... 290 Drumul mântuirii ... 293 Ne vine o nouă cultură ... 295 Cele patru reguli ale Iubirii ... 297 Viața Adevărului și a Frumuseții ... 300

Libertatea

Adevărul eliberează sufletul omenesc, care aspiră cu ardoare la Libertate.
Acesta este un impuls interior sublim nu al omului obișnuit, ci al omului în care s-a trezit conștiința divină. Se spune: „Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va elibera".
Adevărul este Lumina lumii divine. Libertatea este imensitatea infinită.
Și, când vorbim despre Libertatea divină, care decurge din Adevăr, înțelegem infinitul, adică aspirația sufletului spre a trăi în infinit.
Libertatea, în sensul deplin al cuvântului, este atributul lumii divine.
Doar Dumnezeu este absolut liber. Și iată de ce sufletul omului care trăiește în Adevăr Îl cunoaște pe Dumnezeu ca Libertate fără limite. Și, când omul simte în el această libertate, toate poverile, toate limitările care îl oprimau dispar. Simte o pace adâncă și parcă un fel de dilatare, o extensie a întregii ființe. Starea sa conștientă nu mai cunoaște hotare; o privire îi este de-ajuns ca să înțeleagă toate lucrurile. Vede gheața topindu-se sub el și în jur. Soarele strălucește și toate semințele nobile din sufletul lui, care așteaptă de mii de ani să poată încolți, încep să se dezvolte și să crească.
Libertatea este absolut necesară dezvoltării interioare a înaltului ideal la care aspiră omul. Omul de astăzi nu este liber. El aspiră la libertate, dar o caută pe căi exterioare.
Totuși, libertatea nu poate să vină din afară.
Nu se impune prin legi. Libertatea (indiferent de forma sub care o căutăm, politică, cetățenească și religioasă) impusă din afară este doar umbra libertății.
Libertatea ideală, cea care decurge din Adevăr, nu se bazează nici pe violență, nici pe cunoașterea omenească, nici pe vreo lege exterioară.
O libertate ce trebuie apărată cu armele este oare libertate?
În zilele noastre, oamenii sunt sclavi. Ca să se elibereze, trebuie să se nască din nou, ceea ce nu se poate decât prin depășirea piedicilor lor actuale. Și asta înseamnă eliberarea de lanțurile destinului și de necesitate, restabilirea acelei legături inițiale dintre om și Dumnezeu, care dăinuie chiar din momentul apariției sale în lume, și restabilirea libertății sale.
Pentru că, la origine, toți oamenii au fost creați liberi.
Și, dacă mai târziu libertatea a dispărut din lume, vina este doar a omului. A violat el însuși legătura inițială cu Cauza Primordială. A format multe alte legături care n-au făcut decât să-l limiteze și să-l inducă în eroare.
Principiul divin îl eliberează continuu de această limitare, dar, după un timp, apucă din nou pe calea greșelilor. Și iată de ce, dacă vrea să fie liber, omul trebuie să aibă doar o singură legătură, cu Dumnezeu. Cu toate celelalte ființe poate să aibă doar relații.
Căci numai Dumnezeu este absolut liber. Și numai Dumnezeu îl poate elibera complet pe om. Dumnezeu vrea ca toate ființele să fie libere ca El. Și trebuie să fie libere, deoarece sunt părți din organismul divin.

Vechea și noua omenire

Involuția și evoluția. Metodele vieții noi

Există în natură două procese mari care iau parte la tot ce face ea. Unul este dirijat dinspre centru spre periferie și se numește involuție, celălalt este dirijat dinspre periferie spre centru și poartă numele de evoluție. Acestea sunt două procese regeneratoare asemenea celui al circulației sângelui care acționează în fiecare organism; este mișcarea inimii spre periferie, care se numește arterială, și de la periferie spre inimă, care se numește venoasă. Din aceste două procese se naște energia indispensabilă pentru producerea condițiilor de viață. Când apar deranjamente sau obstacole, nu este vina proceselor, ci a ființei în care au loc și care nu le înțelege semnificația. Să presupunem că un om duce o viață contrară bunului-simț, o viață care stârnește în el o lăcomie smintită. Vom constata curând că unele materii inutile se adună în el, împiedicând circulația regulată a sângelui arterial, ceea ce va împiedica în mod obligatoriu mișcarea sângelui venos. Va apărea atunci o dizarmonie interioară, care va genera condițiile favorabile dezvoltării bolilor organice. Putem constata faptele: mișcarea arterială nu se face regulat sau o anumită oprire a survenit în cea a sângelui venos și spunem că tocmai aceasta a provocat respectiva dizarmonie. Dar, în realitate, cauzele constau în modul nechibzuit de hrănire, adică în folosirea unui anumit fel de alimente și de substanțe pe care natura nu le-a destinat organismului acelei ființe. Și, ca urmare a faptei sale nechibzuite, ea trebuie să înțeleagă că a încălcat legile fundamentale, mișcarea regulată și regulile schimbului natural de materii. În consecință, natura o face să treacă prin boli, prin suferințe, ca s-o facă conștientă, ca să reflecteze și să se abată de la calea greșită pe care a pornit. De exemplu, nu ne va fi posibil să forțăm o ființă vie, chiar un animal, care va fi înghițit ceva otrăvitor și îl va fi dat apoi afară, să accepte încă o dată aceeași hrană. Ceea ce dovedește că, în această privință, animalele profită mai bine de experiențe decât oamenii. Ceea ce este adevărat pentru organismul uman este și pentru societățile și popoarele din zilele noastre. Aceste două procese funcționează și în cazul lor. Dacă vedem că apar la un popor sau într-o societate anumite anomalii, dacă obiceiurile degenerează, dacă apar un fel de declin general, o decădere a moralei publice, a credințelor religioase, a gândirii oamenilor, urmările neputând fi decât rătăcirea rațiunii și depravarea sau, ca să folosim un termen mai științific, descompunerea, cauzele acestei situații lamentabile trebuie căutate în substanțele străine pe care oamenii le-au îngrămădit în straturi groase în organismul social sau popular - acumularea de gânduri și dorințe contra naturii. Analogia următoare ne va ajuta să înțelegem mai bine: dacă o locomotivă deraiază din cauza lipsei de siguranță a căii ferate, nu cel care o conduce este de vină. Așa cum nu copiii care fac greșeli sunt de vină, ci părinții care au creat pentru ei condiții proaste. În consecință, trebuie să examinăm aceste lucruri mai cu atenție și să ne întrebăm ce necesită aceste procese, și ne vom convinge curând că procesul de involuție cere un sânge pur, o inimă caldă, plămâni sănătoși și un creier energetic sau, ca să folosim limbajul social, principii morale pure, o viață ireproșabilă, iubire dezinteresată și gândire clară.