6. Zeul mântuitor În creştinism, unicitatea lui Dumnezeu e reprezentată prin Fiul Domnului. Iisus a întrupat ideea că fiecare om e fiul lui Dumnezeu. Conceptul de Fiu al lui Dumnezeu a fost prefigurat în povestirile din Vechiul Testament, precum cea a sacrificării oprite a lui Isaac de către patriarhul Avraam, amplificat apoi de profeţi prin credinţa pasională a evreilor într-un Mesia sau Mântuitor.
Unicitatea creaţiei ia forma Mamei, care e triplă, fiind Cer, Pământ şi Lună. Unicitatea era percepută ca având originea în primele trei numere, 1, 2 şi 3, ce formează matricea creatoare a următoarelor numere. Triada 1-2-3, din în vârful piramidelor numerelor pitagorice, identifică numărul 2 cu femininul (aşa cum a făcut Platon), întrucât se reproduce printr-o paritate care e stearpă în absenţa imparităţii numărului masculin 3, ce poate popula pântecul cu scale muzicale, deci cu note. Această idee preclasică e opusă ideii noastre obişnuite că numerele reprezintă doar obiecte şi măsurători, în loc să simbolizeze principii active. Dar dacă se merge prea departe cu simbolismul numerelor, va fi ratat scopul practic al acestora, acela de a marca tiparele creative, ce au fost precursorii acestei lumi şi anterioare timpului şi spaţiului existenţei.
J.G. Bennett sugera că există patru viziuni principale despre Dumnezeu: Tatăl, Marea Mamă, Fiul/Mielul Sacrificial şi Sfântul Duh. Acestea, credea el, trebuie să se fi dezvoltat în regiuni izolate unele de altele, implicând crearea limbajului şi istoriile ce prezintă fiecare dintre aceste viziuni diferite.
1. Egiptul dinastic a fost orientat către Tatăl.
2. Lumea mediteraneeană a fost orientată către Mamă, având o organizare matriarhală a societăţii.
3. Zeul mântuitor e de regăsit în miturile indo-europenilor.
4. Contactele cu Orientul şi cu Lumea Nouă au contribuit cu ideile religioase centrate pe Sfântul Duh/Marele Spirit.
În 1965, Bennett a emis ipoteza că aceste patru viziuni au fost activate în anu¬mite centre din Europa, sud-estul Asiei, Africa şi Orientul Îndepărtat. Populaţiile din fiecare dintre aceste regiuni erau relativ inconştiente de aceste obiective, în timp ce liderii lor erau adesea psychotelios, iniţiaţi psihoactiv în ştiinţele angelice şi în sacralitatea pe care o conţinea fiecare imagine a lui Dumnezeu. Dezvoltându-se în relativă izolare, aceste patru tipuri de asociere divină cu tatăl, mama, fiul sau lumea spiritelor s-au combinat mai târziu în urma proceselor istorice produse de schimbări climatice şi de succesiunea epocilor Pietrei, Bronzului, Fierului şi Tehnologiei.
Povestea ebraică a lui Avraam a fost creată către finalul Epocii Bronzului, când doar regii-zei, eroii, preoţii şi reprezentanţii statului erau actori semnificativi. Această epocă avea să se prăbuşească brusc, în câţiva ani, în jurul lui 1200 î.Hr., ducând la eliberarea vechilor greci de sub dominaţia imperiilor învecinate. Ei au fost continuatorii a ceea ce noi azi numim „miturile greceşti'' şi, pe parcursul „epocii întunecate'' ce a urmat, acest enorm corpus oral de mituri s-a transformat, pe măsură ce triburile patriarhale indo-europene se infiltrau în rândul populaţiilor matriarhale ale Greciei şi printre zeităţile lor. Individualismul în gândire şi acţiune a dat naştere primei populaţii alfabetizate, pe măsură ce alfabetul grecesc fonetic a eliberat-o de sub dominaţia culturală ce însoţeşte recitarea istoriilor orale ca singur reper şi mecanism al memoriei colective.
Această schiţă a istoriei omenirii poate fi diferenţiată de istoriile care/ac istoria, deoarece dezvoltarea umană nu e dominată doar de faptele înregistrate. |
Adevăr Divin
