1 Să ne închipuim că noi doi am sta într-o încăpere liniștită, cu vedere spre
grădină, sporovăind și sorbind din ceștile cu ceai verde, povestind ceva care
s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, iar eu ți-aș spune: „După-amiaza când
l-am cunoscut pe cutare... a fost cea mai frumoasă după-amiază din viața mea și
cea mai nefericită, în același timp“. Îmi imaginez că ai pune jos ceașca și ai
întreba: „Ei bine, cum a fost de fapt? Cea mai frumoasă, sau cea mai nefericită?
Pentru că nu se poate să fi fost amândouă!“ În mod normal, aș râde sin-gură de
mine și ți-aș da dreptate. Dar adevărul e că după-amiaza când l-am cunoscut pe
domnul Tanaka Ichiro a fost cea mai frumoasă
și cea mai
nefericită din viața
mea. Îl găseam fascinant, în
asemenea măsură încât și mirosul de pește al mâinilor lui era un fel de parfum.
Dacă nu l-aș fi cunoscut, sunt sigură că n-aș fi devenit gheișă. Nu m-am născut și nu am fost crescută pentru a deveni gheișă în Kyoto. Nici
măcar nu m-am născut la Kyoto. Sunt fiica unui pescar din Yoroido, un orășel de
pe coasta Mării Japoniei. În toată viața mea, n-am povestit la mai mult de o mână
de oameni despre Yoroido, sau despre casa în care am crescut, sau despre mama și
tatăl meu, sau despre sora mea mai mare — și cu siguranță n-am povestit nimic
despre cum am devenit gheișă, sau ce înseamnă să fii gheișă. Cei mai mulți oameni
preferă să-și păstreze fanteziile despre cum mama și bunica mea au fost gheișe,
și cum am învățat să dansez de cum am fost înțărcată și așa mai departe. De
fapt, acum mulți ani, tocmai îi turnam o ceașcă de ceai unui bărbat când el a menționat
din întâmplare că fusese la Yoroido cu doar câteva zile în urmă. Ei
bine, m-am simțit cum trebuie să se simtă o pasăre după ce a
traversat în zbor oceanul și dă peste o altă ființă care-i cunoaște cuibul. Am
fost atât de surprinsă, că nu m-am putut opri să nu exclam: — Yoroido! Acolo am crescut! Bietul om! Pe chipul lui s-a abătut cea mai
izbitoare schimbare de expresie. Se străduia din răsputeri să zâmbească, însă nu îi reușea
deloc, pentru că nu-și putea șterge uluirea de pe chip. — Yoroido? a spus el. Nu poți vorbi serios. Cu mult timp în urmă mi-am compus un zâmbet
foarte exersat, pe care-l
numesc „zâmbetul Noh“, pentru că seamănă cu o mască Noh, ale cărei trăsături
sunt înmărmurite. Avantajul lui este că bărbații îl pot interpreta
cum doresc; îți închipui, cred, cât de des mi-a fost de
ajutor. Am hotărât să-l folosesc chiar atunci și, bineînțeles, a
funcționat. El a răsuflat adânc și a pus jos ceașca de sake pe
care i-o turnasem, apoi a izbucnit într-un râs copios, care sunt
sigură că era în cea mai mare parte provocat de ușurare. — Ce idee! a spus, scoțând încă un hohot de
râs. Tu, să crești într-o fundătură ca Yoroido! E ca și cum ai face ceai într-o găleată! De
asta ești atât de amuzantă, Sayuri-san. Uneori aproape că mă faci să cred că
glumele tale sunt adevărate. Nu-mi face prea multă plăcere să mă gândesc
la mine însămi ca fiind ceai făcut într-o găleată, dar
mi se pare că, într-un anumit fel, e adevărat. În definitiv,
chiar am crescut în Yoroido și nimeni nu poate pretinde că ar fi
un loc fermecător. Aproape nimeni nu-l vizitează. Cât despre cei care locuiesc
acolo, nu au niciodată ocazia să-l părăsească. Probabil că te întrebi cum am
ajuns eu să-l părăsesc. Chiar așa începe povestea mea. *
În micul nostru sat de pescari numit
Yoroido, trăiam în ceea ce se chema o „casă cherchelită“. Fusese
construită lângă o stâncă mereu bătută de vântul dinspre ocean. În copilărie mi se părea că
oceanul suferă de o răceală îngrozitoare, pentru că respira șuierat și uneori
strănuta din rărunchi — ceea ce putea însemna că fuseserăm izbiți de o pală
de vânt, care împroșcase în jur o mulțime de stropi. |
Adevăr Divin
