Cum lucreaza mintea umana si cum s-o folositi cat mai eficient

„Mintea ori trebuie să fie ceea ce gândeşte, simte şi vrea, ori trebuie să fie gândurile, sentimentele şi actele de voinţă de care suntem conştienţi – faptele mentale, într-un cuvânt. Dar ce putem şti despre ceea ce gândeşte, simte şi vrea şi ce putem afla despre aceasta? Unde se află? Probabil veţi spune că în creier. Însă, dacă spuneţi asta literal, dacă spuneţi că se află în creier ca un creion în penar, atunci trebuie că înţelegeţi prin asta că ocupă spaţiu, iar aceasta ar face-o să semene foarte mult cu un lucru material. În realitate, cu cât reflectaţi mai atent asupra ei, cu atât mai limpede veţi înţelege ceea ce oamenii ce gândesc au ştiut de multă vreme – că nu ştim şi nu putem afla nimic despre lucrul care gândeşte, simte şi vrea. Este dincolo de capacitatea cunoaşterii umane. Cărţile care definesc psihologia drept ştiinţa minţii nu au niciun cuvânt de spus despre ceea ce gândeşte, simte şi vrea. Ele se preocupă în întregime de aceste gânduri şi sentimente şi acte ale voinţei – fapte mentale, într-un cuvânt – încercând să ne spună ce sunt ele şi să le aranjeze în clase şi să ne spună circumstanţele sau condiţiile în care ele există. Îmi pare că ar fi mai bine să se definească psihologia drept ştiinţa experienţelor, fenomenelor sau faptelor minţii, sufletului ori sinelui – a faptelor mentale, într-un cuvânt''.

Având în vedere faptele din această speţă şi urmând exemplul celor mai mari autorităţi moderne din domeniu, în această carte vom lăsa metafizicienilor considerarea chestiunii naturii fundamentale a minţii şi ne vom limita la faptele mentale, legile ce le guvernează şi cele mai bune metode de a le guverna şi folosi în „afacerea vieţii''.
Clasificarea şi metoda de dezvoltare ce vor fi urmate în această carte sunt cele de mai jos:

I) Mecanismul stărilor mentale, adică creierul, sistemul nervos, organele de simţ etc.
II) Faptul conştiinţei şi planurile sale.
III) Procesele sau facultăţile mentale, adică: 1) senzaţia şi percepţia; 2) reprezentarea sau imaginaţia şi memoria; 3) sentimentul sau emoţia; 4) intelectul sau raţiunea şi înţelegerea; 5) voinţa sau voliţia.

Stările mentale depind de mecanismul fizic de manifestare, oricare ar putea fi natura fundamentală a minţii. Se va vedea că stările mentale, oricare ar fi caracteristicile lor specifice, se vor încadra într-una dintre cele cinci clase generale de activităţi mentale de mai sus.

I. Ce este mintea? ... 5
II. Mecanismul stărilor mentale ... 10
III. Marii centri nervoşi ... 14
IV. Conştiinţa ... 20
V. Atenţia ... 24
VI. Percepţia ... 29
VII. Memoria ... 36
VIII. Memoria (continuare) ... 43
IX. Imaginaţia ... 49
X. Sentimentele ... 56
XI. Emoţiile ... 62
XII. Emoţiile instinctive ... 69
XIII. Pasiunile ... 75
XIV. Emoţiile sociale ... 81
XV. Emoţiile religioase ... 86
XVI. Emoţiile estetice ... 91
XVII. Emoţiile intelectuale ... 97
XVIII. Rolul emoţiilor ... 102
XIX. Emoţiile şi fericirea ... 106
XX. Intelectul ... 111
XXI. Concepţia ... 117
XXII. Clasele de concepte ... 122
XXIII. Judecăţile ... 127
XXIV. Legile de bază ale gândirii ... 132
XXV. Raţionamentul ... 136
XXVI. Raţionamentul inductiv ... 140
XXVII. Raţionamentul deductiv ... 144
XXVIII. Raţionamentul falacios ... 150
XXIX. Voinţa ... 157
XXX. Antrenarea voinţei ... 166
XXXI. Întărirea voinţei ... 171

Mecanismul stărilor mentale – maşinăria mentală prin intermediul căreia simţim, gândim şi vrem – constă din creier, sistemul nervos şi organele de simţ. Indiferent care ar putea fi adevărata natură a minţii – indiferent care ar putea fi teoria susţinută cu privire la activităţile sale – trebuie să se admită că mintea este dependentă de acest mecanism pentru manifestarea a ceea ce cunoaştem ca stări mentale. Minunată cum este mintea, este văzută ca fiind dependentă de acest mecanism fizic pentru exprimarea activităţilor sale. Şi această dependenţă nu este numai faţă de creier, ci şi faţă de întregul sistem nervos.
Cele mai mari autorităţi în domeniu sunt de acord că stările mentale mai elevate şi mai complexe nu sunt decât o evoluţie a simplei senzaţii şi că ele sunt dependente de senzaţie pentru materialul lor brut de simţire şi gândire.
Ca atare, se cuvine să începem printr-o considerare a maşinăriei senzaţiei. Aceasta necesită o preliminară considerare a nervilor.

NERVII

Corpul este traversat de un sistem nervos complex, care a fost asemănat cu un mare sistem telegrafic. Nervii transmit senzaţiile din diversele părţi ale corpului către marele birou de recepţie al creierului. Ei slujesc, de asemenea, la a transmite impulsurile motorii de la creier la diversele părţi ale corpului, care impulsuri duc la mişcarea părţilor adecvate ale corpului. Există şi alţi nervi, care nu ne preocupă în această carte, dar care îndeplinesc anumite funcţii fiziologice, cum ar fi digestia, secreţia, excreţia şi circulaţia. Preocuparea noastră de căpătâi, în acest moment, sunt nervii senzitivi.
Nervii senzitivi transmit impresiile din lumea exterioară către creier. Creierul este cea mai mare staţie centrală a nervilor senzitivi, aceştia din urmă având nenumărate staţii de expediţie în toate părţile corpului, „firele'' avându-şi capătul în piele. Atunci când aceste staţii nervoase terminale sunt iritate sau excitate, ele trimit către creier mesaje solicitând atenţia. Acest lucru este adevărat nu numai cu privire la nervii simţului tactil sau ai simţirii, ci şi cu privire la cei ce au de-a face cu simţurile corespunzând vederii, mirosului, gustului şi auzului. De fapt, cele mai mari autorităţi în domeniu susţin că toate cele cinci simţuri nu sunt decât o evoluţie a simţului primar al atingerii.

SIMŢUL TACTIL

Nervii simţului tactil îşi au terminaţiile în învelişul exterior sau pielea corpului. Ei raportează contactul cu alte obiecte fizice. Prin intermediul acestor raportări suntem conştienţi nu numai de contactul cu obiectul din exterior, ci şi de multe fapte privind natura acelui obiect, cum ar fi, spre exemplu, gradul său de duritate, rugozitate etc. şi temperatura sa. Unele dintre aceste terminaţii nervoase sunt foarte senzitive, cum ar fi, spre exemplu, cele din vârful limbii şi buricele degetelor, în timp ce altora, prin comparaţie, le lipseşte senzitivitatea, cum ar fi, spre ilustrare, cele ale spatelui. Unii dintre aceşti nervi senzitivi se limitează la a raporta contactul şi gradele de presiune, în vreme ce alţii se ocupă numai cu raportarea gradelor de temperatură a obiectelor cu care terminaţiile lor intră în contact.