Refugiul meu, furtuna mea

Primul volum de memorii al lui Arundhati Roy, Refugiul meu, furtuna mea, urmărește, cu forța narativă a romanelor sale și cu luciditate, evoluția uneia dintre cele mai puternice autoare ale literaturii contemporane. Acoperind perioada dintre 1962 și 2022, cartea reconstituie traseul interior al unei conștiințe în formare: copilăria fracturată, ruptura necesară, anii de rătăcire fertilă și, în cele din urmă, apariția romancierei și eseistei. Scrise sub impactul unei pierderi decisive, memoriile sunt mai puțin o elegie și mai mult un act de clarificare, o încercare de a înțelege cum se naște o voce, cum se cucerește libertatea și ce preț cere adevărul. Titlul original, Mother Mary Comes to Me, trimite la un vers celebru din piesa Let It Be a formației Beatles, dar și la Mary Roy, mama scriitoarei, pentru care a trăi după regula lui „nu-i nimic“ era de neconceput. Figura mamei rămâne un catalizator esențial al aces­tei deveniri: autoritară, vizionară, imposibil de ignorat, o forță redutabilă din care se alimentează scrisul lui Arundhati Roy. Alternând introspecția cu reflecții tăioase despre India, Refugiul meu, furtuna mea este o reconstrucție dureroasă și aproape sacră: o carte despre formarea eului artistic, despre dragostea care rănește, despre rădăcini și despre momentul fragil în care o viață se transformă în roman.

Gangster

A ales s-o ia din loc. În septembrie, această lună absolut splendidă. Musonul trecuse și lăsase Kerala strălucind ca o fâșie de smarald întinsă între munți și mare. Când avionul a început să coboare, iar pământul s-a ridicat să ne întâmpine, mi s-a părut incredibil că topografia îți poate provoca o durere atât de palpabilă, de fizică. Nu cunoscusem niciodată acel peisaj preaiubit, nu mi-l imaginasem, nu-l evocasem vreodată fără ca ea să-i fie parte. Nu mă puteam gândi la acele dealuri și la acei arbori, la râurile verzulii, la câmpurile de orez tot mai înghesuite, tot mai cimentate, din care răsar panouri uriașe cu reclame la sariuri oribile de nuntă și la bijuterii și mai oribile, fără să mă gândesc la ea. Era întrețesută în toate, mai înaltă în mintea mea ca orice panou publicitar, mai primejdioasă ca orice râu ieșit din matcă, mai neînduplecată ca ploaia, mai prezentă ca marea însăși. Cum a fost cu putință? Cum? A plecat absolut din senin. Imprevizibilă ca de obicei.

Biserica n-a vrut-o. Nici ea n-a vrut la biserică. (Era acolo un trecut cumplit, fără nimic de-a face cu Dumnezeu.) Așa că, ținând cont de prestigiul ei din oraș și ținând cont și de orașul nostru, a trebuit să-i inventăm niște funeralii pe măsură. Ziarele i-au anunțat trecerea în neființă pe primele pagini, majoritatea ziarelor naționale au menționat-o și ele. Internetul a fost cuprins de o revărsare de dragoste...