Evoluția divină de la Sfinx la Hristos

Scopul oricărei înțelepciuni este rezolvarea enigmei omului, ultima expresie a evoluției planetare. Această enigmă cuprinde însăși enigma lumii. Pentru că micul univers al omului, sau microcosmosul, este oglinda și sinteza minusculă a universului mare, sau a macrocosmosului. Constituite pe aceleași principii, și unul și celălalt reprezintă expresiile diferite, dar concordante ale Creatorului invizibil, vizibil în operele sale, ale Spiritului suveran pe care-l numim Dumnezeu.

ÉDOUARD SCHURÉ

Evoluția divină

ÉDOUARD SCHURÉ

EVOLUȚIA DIVINÃ DE LA SFINX LA HRISTOS

Noi trăim Divinul, noi toți atât cât existăm

În spațiul terestru, cât și în cerul strălucitor.

Amintirea Zeilor este nectarul oamenilor,

Parfumul Iubirii este nectarul Zeilor.

Sufletul în Epoca Modernă

Titlu: Evoluția Divină

Titlu Original: L´evolution divine

Autor: Édouard Schuré

Traducere: Ionescu Ileana

Editor Dexon, București, 2016

© by 2016 Dexon Office srl

Informații și comenzi

dexonoffice@gmail.com

www.aldopress.ro

ISBN 978-973-701-491-7

Evoluț ia Divină 5

Prefață

Doctorului Rudolf Steiner

Dragă domnule profesor și prieten,

Această carte, a cărei sursă de inspirație ați fost, nu v-o puteam

dedica decât dumneavoastră. Cred că este absolut necesar ca cei care

o vor citi să știe de ce și cum am ajuns s-o scriu. Ce alt mijloc ar fi mai

bun să arăt care a fost ideea de bază, decât acela de a arăta deschis

înțelepciunii și vieții care m-a inspirat?

La una dintre recentele dumneavoastră conferințe mi-ați făcut

onoarea să pronunțați următoarele cuvinte: Succesul european al

Marilor Inițiați, de Edouard Schure, a fost pentru mine și prietenii mei

semnul irecuzabil că Occidentul era pregătit pentru esoterismul creștin

și că venise timpul să îl facem cunoscut marelui public.În perioada în

care ați luat această hotărâre, nici nu știam că existați. Pentru că

astăzi am onoarea să vă cunosc, îmi revine sarcina și totodată bucuria

de a declara, la rândul meu, ce a însemnat pentru mine întâlnirea cu

dumneavoastră și ce mult mi-a schimbat gândirea.

De aceea trebuie să mă întorc în timp.

Scrisă, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în împrejurări speciale,

sub o puternică inspirație personală, cartea mea despre Marii

Inițiați a avut o soartă aparte ca și sursa ei1. Pot spune: Habent sua

fata libell 2. În ceea ce mă privește, această carte a reprezentat pentru

mine drumul Damascului, un fulger de lumină după multe greșeli și

după o cruntă ignoranță. Pe măsura ce scriam acele pagini arzătoare,

descopeream o serie de adevăruri pe care studiul și reflecția nu le-au

făcut decât să-mi pară și mai convingătoare. Cele mai importante

sunt: continuitatea inspirației în istorie, unitatea fundamentală a marilor

religii și revelația unei lumi divine, prin intermediul sufletului

unor mari profeți ai umanității, atunci când știm să pătrundem în

1- Am vorbit despre geneza acestei cărți în bibliografia lui Marguerite Albana, care

se găsește în volumul Muzele – n.a.

2 - Proverb: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus” (lat.) – n.tr.

6 Édouarrd Schurré

nucleul lor fierbinte, prin multitudinea de texte și tradiții. Pentru că

acolo, ca în spatele unui văl sfâșiat, strălucește, sub forma ideilor

călăuzitoare și a imaginilor vii, adevărul primordial din care a ieșit

lumea, cu toate ramurile sale: religii, culte, științe și civilizații. Cel

mai fermecător este că în urma acestor descoperiri simțim acest adevăr

țâșnind din străfundul ființei noastre, în fascicule de raze luminoase.

În cartea mea, am scos în evidență această idee: „Sufletul e cheia

universului“. După această afrmație de un spiritualism trascendent,

ce puteam să aștept de la o epocă care are orgoliul de a face sufletul

să se nască din materie, dacă nu cu încredere și ostilitate? Au existat

excepții strălucite printre spiritele independente3. Dar, printr-un acord

tacit, reprezentanții oficiali ai Universității și Bisericii au păstrat în

ceea ce mă priveste cea mai adâncă tăcere. Într-un mare ziar din

Paris, ultracatolic și partizan al Papei, după ce s-a semnalat apariția

cărții fără a face însa vreo referire la conținutul acesteia, mi se spunea

numai că, dacă aș fi însetat de adevăr, l-aș găsi din belșug în sânul

Bisericii catolice. Pe de altă parte, un prieten extraordinar, protestant

și liber cugetător, îmi face o vizită pentru a-și exprima regretul. Îmi

mărturisea, cu o tristețe sinceră, că adusesem o ofensă criticii și științei

și că așteaptă de la mine, ca să mă ierte, o dovadă de bun simț și

de căință într-un alt volum. Un alt prieten, savant distins și membru al

Academiei de Științe și Litere, mi-a scris indignat că „nu aveam dreptul

să refac istoria pentru a demonstra doctrine“, ca si cum

numeroasele fapte și documente ar fi însemnat ceva prin ele însele, ca

și cum fiecare era de altfel în concordoanță cu inevitabila logică a

lucrurilor. Trebuie să mărturisesc că, dacă ideile emise în această

carte ar fi fost vreodată abordate de o elită conducătoare, gânditorii,

savanții și criticii ar fi trebuit să-și refacă în întregime filosofia,

metodele și sufletul lor, toate fiind lucruri mai puțin comode. Nu e de

mirare că reprezentanții actuali ai filosofiei, științei și religiei se baricadează

în propriile fortărețe împotriva unor astfel de noutăți.

3 - Merită să amintim, printre multe altele, studiile interesante ale lui Philippe Gille

apărute în cotidianul Le Figaro, din 13 septembrie 1893, ale lui Henry Berenger

apărute în Revue Bleue din 22 iulie 1898, ale lui Jean Dornis apărute în numărul din

30 septembrie 1907 a cotidianului Le Figaro și cele ale lui Ludwing Schemann

apărute în Bayreuther Blaetter din 1897, care au însoțit edițiile succesive ale operei,

fără a mai aminti numeroasele articole apărute în Italia, printre care cele ale lui

Angelo De Gubernatis, Evelyn, Arnaldo Ceversato și Frantz Pellati în La Nuova

Antologia și altele – n.a.

Evoluț ia Divină 7

Am avut totuși și mari satisfacții. Numărul în creștere, de la an la

an, al edițiilor operei, simpatia puternică manifestată față de carte de

o parte din tineri și de mulți artiști, larga ei difuzare în Franța și în

străinătate, mă făceau să cred că răspundea unei nevoi reale a sufletului

și că purta în ea o forța vitală. Mulți bărbați și femei îmi spuneau

că în mijlocul aridității sufocante a prezentului au găsit în aceste pagini

o consolare, o sursă de credință, un motiv de a crede și de a acționa.

Aceasta a fost cea mai mare răsplată a mea.

Dacă în Marii Inițiați, mă raportasem cu atâta ardoare la sursele

antice ale Înțelepciunii și Frumosului, aceasta a fost din deznădejdea

de a nu fi găsit, în atmosfera secolului al nouăsprezecelea și la nici

unul dintre așa-zișii noștri înțelepți, o bază solidă pentru viață și sufletul

de care poetul are nevoie pentru a crede în idealul său. De la

înălțimea la care ajunsesem printr-un efort imens, am revenit la ceea

ce-mi era drag. În anii ce-au urmat, m-am străduit să aplic legendei

noastre franțuzești, în poezie, roman, dramaturgie și estetică,

descoperirile prețioase pe care le făcusem și care îmi deschideau acum

perspective infinite4. Dar nu rămâne nepedepsit cel ce bea din izvorul

Misterelor, care deschid ochii spiritului. În spatele fiecărui arcan

dezvăluit se ascunde un altul, și am vrea să ajungem până la cauza

ultimă. Odată cu noua lumină, care dezvăluie profunzimea lucrurilor,

noi probleme apar și cele mai arzătoare sunt cele care privesc prezentul.

În mijlocul preocupărilor mele captivante, două neliniști nu-mi

dădeau pace.

Prima se referea la problema filosofică, așa cum se pune pentru știința

și publicul din zilele noastre. Toți cei care cunosc, chiar și superficial,

ideile esoterice sunt șocați să vadă cât de mult se aseamănă

aceasta cu știința actuală. Paleontologia, istoria, biologia, psihologia

experimentală și până la recentele ipoteze ale fizicienilor și chimiștilor

despre transformările și esența materiei, care reunesc cele mai recente

idei ale alchimiei; toate aceste aspirații îndrăznețe spre necunoscut

reprezintă tot atâtea deschideri către o nouă lume spirituală. Într-adevăr,

știința contemporană se găsește la marginea lumii invizibile și se

scaldă adesea, fără să-și dea seama, în plin ocultism.

4 - În timpul acestor ani (din 1890 pană în 1906) au apărut succesiv Les Grandes

Legendes de France (Marile Legende ale Franței), La Vie Mystique (Viața Mistică),

L`Ange et la Sphinge (Îngerul și Sfinxul), Le Double (Dublul), trei volume din

Theatre de l`Ame (Teatrul Sufletului), Precurseurs et Revoltes (Precursorii și

Răzvrătiții), Femmes inspiratrices (Muzele), La Pretresse d`Isis (Preoteasa lui Isis),

L`Ame des Temps Nouveaux (Sufletul în Epoca Modernă) etc. – n.a.

8 Édouarrd Schurré

Pe de altă parte, cum să negi că cele mai ascuțite minți nu zăresc

centrul luminos spre care duc aceste drumuri? Cum să treci prin zidul

gros care le separă de acestea?

Cea de a doua preocupare a ei se referă la mișcarea ocultistă contemporană

și, în special, la Societatea Teosofică.

În Marii Inițiați ținusem cont și făcusem dreptate mișcării teosofiei

neobudiste, care ne-a dezvăluit, uneori ambiguu, existența actuală a

esoterismului în India și care a avut un rol important în această

renaștere spiritualistă pe care nu o mai neagă nimeni astăzi. Dar,

recunoscând importanța capitală a acestei mișcări și profunzimea

înțelepciunii indiene, mi-am exprimat, chiar în această carte, dezacordul

față de aceasta asupra unui punct esențial. În operele doamnei

Blavatsky și cele ale discipolilor ei, îndeosebi în cele ale doamnei

Annie Besant5, actualmente renumită și distinsă președintă a Societății

Teosofice, există o tendința vizibilă de a diminua importanța creștinismului

și a lui Hristos ca persoană în istorie. Se vorbește mult despre

„creștinismul esoteric“, dar la modul cel mai vag și cel mai ambiguu.

Dacă nu se neagă fățiș existența lui Isus din Nazaret, se lasă să se înțeleagă

că aceasta este îndoielnică, mitică și de altfel superfluă. Astfel,

se ascunde, se estompează și se șterge Hristosul istoric, ale cărui raze

strălucitoare luminează două mii de ani de istorie, pentru a-l înlocui

cu nu știu ce fantoma a unui Hristos viitor, a cărui încarnare viitoare

este vestită, a cărui venire este pregatită cu abilitate și care ar deveni

astfel un produs subtil, un instrument docil al înțelepciunii hinduse,

singura deținătoare a esoterismului universal…

Împotriva aceste teorii, concepută exclusiv de mintea hindusă,

susțineam deschis în Marii Inițiați realitatea istorică a lui Isus, ca

rezultat necesar al întregii înțelepciuni orientale. Era pentru mine profetul

Occidentului și numeam acest centru și pivot al istoriei ”cel mai

mare dintre fiii lui Dumnezeu”. Lăsam să se întrevadă în esoterismul

eleno-creștin al primelor secole un preludiu al acestei sinteze a

Religiei, Științei și Artei, care reprezintă problema de astăzi și obligația

de mâine.

Dacă manifest un profund respect pentru înțelepciunea indiană,

căreia îi datorăm atâtea explicații ale trecutului, asta nu înseamnă că

așteptăm tot de la ea cuvânt călăuzitor pentru viitor. Preocupat de a

5 - Cele mai importante sunt o autobiografie și cele două volume interesante ale

sale despre Înțelepciunea antică, scrise într-o perioadă în care nu suferise nicio

influență străină – n.a.

Evoluț ia Divină 9

face să renască printre noi esoterismul sub o formă occidentală și conformă

cu tradițiile noastre, am simțit cum încolțește în mine dorința de

a continua Marii Inițiați și de a scrie o istorie a doctrinelor oculte de

la Hristos până în zilele noastre. Îmi spuneam: esoterismul creștin a

existat întotdeauna în spatele aparenței impasibile a bisericii și în

spatele teatrului tumultos al istoriei, așa cum lupta înăbușită a

spiritelor există în spatele conflictelor exterioare, așa cum curenții din

adâncurile Oceanului se zbat sub jocul valurilor. Acest esoterism

creștin a existat la gnostici și la maniheiști, la calugării hivernali, precum

și la primii cavaleri ai Mesei Rotunde și în ordinul Sfântului

Graal, la catari, la albigenezi, la templieri, la rozcrucieni, la fondatorii

Academiei platoniciene din Florența. Ghicim cu ușurință că aceste

impulsuri de profunzime au dat naștere la marile evoluții ale istoriei,

cum ar fi convertirea popoarelor nordice la creștinism,

Cruciadele, arta Evului Mediu, Renașterea și chiar Știința modernă.

Dar unde să găsești originea și legăturile secrete ale acestor manifestări,

de vreme ce biserica și puterile seculare le-au șters urmele de

peste tot și le-au distrus arhivele? Și aș mai adăuga: perioada actuală,

cu dezvoltarea sa științifică și industrială. Analizele sale asupra

materiei și influența asupra lumii exterioare, cunoștințele sale despre

universul fizic și simțul evoluției, are nevoie de o sinteză spirituală

mult mai vastă și mai puternică decât toate cele din trecut. Dacă esoterismul

occidental există, așa cum cred eu, trebuie să-și aibă

reprezentanții și apostolul său. Fără îndoială că nu-l voi vedea, dar

acest apostol va veni… Va veni ca un răspuns necesar la strigătul care

iese din adâncul secolului douazeci! – Atunci am avut bucuria să vă

cunosc.

Nu voi uita niciodată clipa în care o prietenă comună, eminenta

dumneavoastră colaboratoare, domnișoara Marie de Sivers, v-a adus

la mine. Asta se întâmpla în 1906. Cu riscul de a face să zâmbească pe

cei care nu au trăit niciodată astfel de senzații, trebuie să vă mărturisesc

că în momentul în care v-am văzut intrând în biroul meu de

studiu am trăit una dintre cele mai importante emoții din viața mea.

N-am trăit decât două astfel de emoții, când l-am întâlnit pe

Richard Wagner și în fața femeii căreia i-am dedicat cartea Marii

Inițiați.

Ți se pare atunci că, într-o secundă și dintr-o singură privire,

descoperi o întreagă lume. Pentru a dovedi cititorului că nu sunt singurul

asupra căruia personalitatea dumneavoastră a avut un efect

extraordinar, voi cita aici mărturia unui om care nu este teozof și pe

10 Édouarrd Schurré

care l-am putea numi cel mai pătrunzător și mai îngăduitori dintre intelectuali.

E vorba de contele Prozor, distinsul traducător și interpret a

lui Ibsen în Franța. Iată ce spunea despre dumneavoastră acum două

luni: „Rareori am văzut o creatură umană să realizeze într-o așa

măsură, prin sclipirea intensă a privirii, prin mobilitatea expresivă a

fizionomiei, prin suplețea corpului și a mișcărilor, tipul ființei sensibile,

capabilă să treacă într-o clipă de la meditație la entuziasm, de la

emoție la energie și posedând, în plus, se vede pe fruntea sa puternică

și din dezvoltarea craniană care șochează la prima vedere, forța de a

supune impulsurile și fantezia acelei discipline puternice care face să

apară opera de artă din trăirile sufletului6.“

Ceea ce m-a frapat înainte de toate la această fizionomie suptă și

chinuită de gânduri era seninătatea perfectă care urmase luptelor

extraordinare a căror amprentă rămăsese imprimată pe această

fizionomie. Era un amestec unic de sensibilitate și energie maximă,

dovada unei depline stăpâniri de sine. Victorie magnifică a voinței

asupra unei firi capabile să înțeleagă și să simtă tot. Candoarea

copilului regăsită în forța înțeleptului, iată ce spunea surâsul acestei

guri cu buzele subțiri și strânse. Apoi, din ochii negrii ieșea o rază de

lumină care părea să treacă dincolo de vălurile cele mai groase și să

sondeze invizibilul. O ființă intelectuală și morală complet cristalizată

în jurul unui centru spiritual de o claritate luminoasă – iată spectacolul

uluitor pe care mi-l ofereați.

Conversațiile noastre intime, audierea unei seri din conferințele

dumneavoastră de o uimitoare bogăție de idei și lectura operei dvs. de

căpătâi, la Science occulte (Stiința ocultă)7, au confirmat în mod

strălucitor această primă impresie.

Unei instituții perfecte și unei clarviziuni extraordinare, adăugați o

aleasă cultură științifică și filosofică, care vă permite să controlați și

să cumpăniți percepțiile cele mai diverse ideilor dumneavoastră, care

se susțin reciproc și al căror ansamblu se alătura unui centru comun,

este dovada justiței lor. Dacă o viziune superioară vă furnizează cele

mai profunde informații, nu le acceptați decât după ce le-ați trecut

printr-un filtru sever și după ce le-ați clasat în funcție de importanța

lor pe o scară ierarhică a fenomenelor, sub incidența legii cauzalității

6 - Articolul contelui Prozor despre Un mister rosicrucian de R. Steiner, în publicația

Operei de Lugne-Poe, decembrie 1911 – n.a.

7 - Die Geheimwissenschaft (Altmann, Leipzing). A apărut o traducere în limba

franceză a acestei opere – n.a.

Evoluț ia Divină 11

și a analogiilor universale. Nu-i instigați pe discipolii dumneavoastră

să se supună orbește și să bâguie catehisme învățate pe dinafară, ci să

fie absolut independenți și să aibă inițiativă, atunci când le repetați:

”Dacă experiența și rațiunea nu vă confirmă ce vă spun, să nu mă credeți!”

Îmi aduceți astfel lumina dorită. În învățătura dvs., esoterismul

creștin se desfășura în fața mea cu toată importanța sa și cu o

amploare nebănuită de mine până atunci. Pentru că, așa cum presimțeați,

îl vedem în stare să cuprindă, să explice și să aplice toate

celelalte tradiții.

Această realizare nesperată a unuia dintre visele mele mai

îndrăznețe mă determină să mă întorc la vechiul meu proiect de a scrie

o istorie a esoterismului creștin.

Dar ce mult mi se lărgise orizontul, datorită dumneavoastră! În

urma și înaintea lui Hristos se deschideau drumuri fără sfârșit. Însă,

în acest infinit, aruncați o lumină mai intensă asupra a două engime

profunde, care preocupă, pe bună dreptate, gândirea modernă.

Imposibilitatea de a le rezvolva prin metode obișnuite de investigație

a devenit, pentru multe minți, un obstacol în calea formulării oricărei

concepții spirituale a vieții și în calea oricărei credințe religioase.

Prima dintre aceste întrebări se aproprie de cosmogonii: cea legată de

originea umanității; cea de a doua, legată de teogonie, se referă la

natura lui Hristos. În concluzie, destinul nostru veșnic depinde de

aceste două probleme. Cugetați cu mare atenție: dacă nu suntem fii

legitimi a lui Dumnezeu, ce motiv am avea să devenim și ce înseamnă

nemurirea, acest cuvânt iluzoriu? Și dacă Dumnezeu nu e un Christos

în toată puterea cuvântului, cum ar putea el să fie Mântuitorul umanității?

După dumneavoastră aceste două întrebări se rezolvă printr-o

vedere în ansamblu a evoluției planetare, clarificată pe de o parte de

știința modernă, iar pe de altă parte de cele mai vechi tradiții religioase,

oglindiri ale viziunii și înțelepciunii primordiale. Creștinismul

cu adevărat catolic, adică cu adevărat universal, se reflectă aici în

toată profunzimea sa, ajungând la originea lucrurilor.

Pentru că problema se pune atât de puternic, esențialul nu mai era

scrierea unei istorii a esoterismului creștin, ci a uneia care să arate

cum s-a apropiat fenomenul Christos de enigma evoluției terestre și de

tainele sistemului nostru solar. Trebuia refăcut drumul Marilor Inițiați

printr-un circuit mai vast și care duce mult mai sus. Odată cu acest

punct de vedere, orizontul și spațiul se lărgeau foarte mult, ca și cum,

de sus, dintr-un tunel, te-ai fi urcat în avion pentru a parcurge un con12

Édouarrd Schurré

tinent și de a zbura peste mai multe mări. În Marii Inițiați încercam să

percep lumea divină prin conștiința marilor profeți ai umanității, așa

cum privim stelele de la înălțimea unui far. Acum făceam invers.

Năzuiam să văd lumea din punctul de vedere al astrelor, sau, mai bine

zis, să contemplu evoluția umană prin acțiunea forțelor cosmice, a

căror ierarhie fantastică și funcționare multiplă m-ați făcut să înțeleg.

De aici, conceperea Evoluției Divine, a cărei primă parte o ofer

astăzi cititorilor mei: De la Sfinx la Hristos, fără să știu vreodată dacă

voi scrie partea a doua: De la Christos la Lucifer.

Dar bănuiam cu siguranță ce va urma… într-o astfel de realizare,

câte încercări aventuroase și câte lacune imense se află! Câte ascensiuni

vertiginoase și câte prăpăstii! Prăpăstii înspăimântătoare peste

care a trebuit să trec repede, au fost mai multe decât culmile pe care

am putut să le ating și a trebuit să traversez mai multe deșerturi aride

decât vâlcele înflorite. Singura mea dorința era să-mi ating scopul, cu

toate că eram bătut de vânt și înghețat de furtună… În mijlocul temerilor

acestei periculoase călătorii, îmi mai rămânea o singură speranță.

O spun cu toată recunoștința pe care v-o păstrez. În frescele

emoționante, în panoramele sonore, pe care cuvântul dumneavoastră

magic le-a făcut să se nască în mine, puteți recunoaște marile contururi

ale Adevărului, care strălucește puternic sub privirea dumneavoastră!

O forță superioară tuturor scrupulelor, o voce mai puternică decât

toate spaimele m-a determinat să scriu această carte. Poate ea va

reuși să strângă în jurul ei pe toți aceia care, simțind gravitatea

prezentului, s-au decis să meargă spre viitor sub semnul esoterismului

eleno-creștin.

Februarie 1912

E.S.

Evoluț ia Divină 13

Cartea I-a

Evoluția planetară și

evoluția omului

Zeii gândesc cu totul altfel decât oamenii.

Gândurile oamenilor sunt imagini;

gândurile zeilor sunt ființe vii.

Rudolf Steiner

Capitolul 1

ENIGMA SFINXULUI ȘI

ÎNȚELEPCIUNEA PRIMORDIALÃ

Scopul oricărei înțelepciuni este rezolvarea enigmei omului, ultima

expresie a evoluției planetare. Aceasta enigmă cuprinde însăși enigma

lumii. Pentru că micul univers al omului, sau microcosmosul, este

oglinda și sinteza minusculă a universului mare, sau a macrocosmosului.

Constituite pe aceleași principii, și unul și celălalt reprezintă expresiile

diferite, dar concordante ale Creatorului invizibil, vizibil în

operele sale, ale Spiritului suveran pe care-l numim Dumnezeu.

Or, niciun simbol nu exprimă mai elocvent enigma Omului și al

Naturii decât Sfinxul antic al Egiptului imemorial. Gândirea umană,

popoarele și religiile se întrec în a-i descifra sensul.

De aproximativ zece mii de ani, adică de la originea primelor civilizații

din Africa și Asia, anterioare civilizațiilor noastre europene,

Sfinxul colosal din Gizeh, sculptat în piatră și culcat pe nisipul arămiu

al deșertului, propune fiecărui trecător o problemă de temut. Pentru că

un limbaj suprauman, mai impresionant decât cel al tuturor limbilor

vorbite, iese din forma sa mută și din fruntea sa semeața.

„— Privește-mă, zice el, sunt Sfinxul-Natură, Înger, Vultur, Leu și

Taur, am fața impunătoare a lui Dumnezeu și corpul unui animal îna14

Édouarrd Schurré

ripat și sălbatic. N-ai nici crupa mea, nici ghearele, nici aripile mele,

dar bustul tău seamană cu al meu. Cine ești? De unde vii? Unde te

duci? Ai ieșit din adâncul pământului sau ai coborât din discul strălucitor

al acestui soare glorios care răsare acolo din munții Arabiei? Eu

sunt, văd, știu dintotdeauna. Pentru că sunt unul dintre Arhetipurile

eterne care trăiesc în lumina ce există fără a fi creată… dar… îmi este

interzis să vorbesc altfel decât prin prezența mea. În ceea ce te privește,

om efemer, călător, obscur, umbră care trece, caută – și ghicește, iar

dacă nu – disperă!“

La întrebarea tulburătoare, la ordinul imperios al fiarei înaripate,

mitologiile, religiile si filosofiile au raspuns în mii de chipuri de-a lungul

istoriei. Au potolit fără să se astâmpere complet această sete de

adevăr care arde în inima omului. În ciuda diversității dogmelor și riturilor,

există un punct esențial asupra căruia au căzut de acord. Prin

cultele, simbolurile, sacrificiile, disciplinele și promisiunile lor, acești

ghizi spirituali n-au încetat să spună omului: „Vii din lumea divină și

poți să te întorci acolo dacă vrei. Există în tine ceva efemer și etern. Să

nu te folosești de cel dintâi decât pentru a-l dezvolta pe al doilea.“

De la apariția creștinismului, care promite adevărul celor mai umili

și face să freamăte de speranță întreaga omenire, legenda paradisului

pierdut din cauza greșelii făcute de primul om și a salvării redate

omenirii degenerate prin sacrificiul unui zeu, a alinat sufletele timp de

aproximativ doua mii de ani. Dar povestea populară și sugestivă nu

mai este de ajuns, în forma sa copilărească, omului adult, devenind

stăpânul forțelor naturii, acest om care vrea să pătrundă misterele cu

mintea sa și care, asemenea lui Toma necredinciosul, nu mai crede

decât în ceea ce atinge.

Și iată că omul din zilele noastre s-a așezat în fața Sfinxului antic,

a cărui întrebare mereu repetată îl irită și îl deranjează fără voia lui pe

curajosul explorator. Obosit, strigă: „O, Sfinx nemuritor, ridicolă și

zadarnică e vechea ta întrebare. Nu mai există Dumnezeu. Dacă se află

undeva într-o regiune inaccesibilă simțurilor mele, nu vreau să mai știu

nimic de el și voi putea să mă lipsesc de el. Zeii sunt morți. Nu există

Absolut, nici Zeu suprem, nici cauză primordială. Nu există decât un

curent continuu de fenomene, care se succed ca valurile și se rostogolesc

în cercul fatal al universului. O, Sfinx amăgitor, chinul înțelepților,

sperietoarea mulțimilor, nu-mi este teamă de tine. Puțin îmi pasă prin

ce întâmplare am ieșit din adâncurile tale, dar, pentru că m-am născut,

voi scăpa din ghearele tale, pentru că numele meu e Voință, Rațiune,

Analiză și totul se pleacă în fața puterii mele. Pentru că așa stau

Evoluț ia Divină 15

lucrurile, eu sunt stăpânul tău, iar tu devii inutil. Iluzie zadarnică a trecutului,

ultima fantomă a zeilor dispăruți, piei în nisip și lasă-mi mie

pământul, unde în sfârșit o să răspândesc libertatea și fericirea.“

Astfel vorbește omul nou, supraomul unei științe care nu este decât

știința materiei. Sfinxul neînțeles de omenirea actuală, Sfinxul care șia

pierdut aureola, discul de aur de pe vremea faraonilor, simbolul

soarelui înaripat și puterea de a face Zeii să vorbească prin intermediul

sufletului uman în liniștea templelor, Sfinxul, care se macină în

deșert, tace. Și supraomul triumfător se privește în oglinda științei sale.

Atunci se dă înapoi speriat. Pentru că se vede în ea sub înfățișarea

unei gorile, care, cu corpul ei păros și fața de prognat, îi strigă rânjind:

„Iată-l pe strămoșul tău…Salută-ți noul Dumnezeu!“ La vederea acesteia,

supraomul radiază zadarnic în orgoliul lui, freamătă de groază, se

simte umilit de știința sa implacabilă. Adânc în conștiința sa, aude

atunci o voce care seamănă cu cea Sfinxului îndepărtat, pentru că e

subtilă ca o undă aeriană și armonioasă ca murmurul care iese din statuia

lui Memnon, la primele raze ale soarelui: „Om nesăbuit, zise ea,

care crezi că descinzi din gorilă, ai merita să nu mai evoluezi din acel

punct. Să știi că cea mai mare crimă a ta este aceea de a-l fi omorât pe

Dumnezeu!“

Aceasta este starea de spirit pe care știința fără suflet, știința fără

Dumnezeu a creat-o în lume. De aici cele două doctrine ale agnosticismului

și materialismului care guvernează mentalitatea contemporană.

Agnosticimul spune: „Ignorabimus, nu vom ști niciodată esența

lucrurilor. Să încetăm să ne mai ocupăm de asta.“ Al doilea zice: „Nu

există decât materie și instinct. Să profităm de asta cât mai mult.“

Rezultatul acestor două doctrine este același: fatalism în istorie și în

filosofie, realism în artă, suprimarea sentimentului religios și a ideii

divine. Credeam că eliberăm omul, eliberându-l pe Dumnezeu, însă îl

facem sclavul materiei. Lasând universul fără stăpân, lăsăm și omul

fără stăpân. Se înțelege de la sine că nu confund știința, admirabilă în

opera sa de clasificare și observare, cu popularizatorii ei fanatici, teoreticieni

ai agnosticismului și materialismului. Ei sunt cei care aruncă

asupra gândirii un văl negru prin care lumea se vede ca un cimitir.

Mulți sunt cei care se ridică împotriva acestui văl, ale cărui

nenumărate cute ascund universul viu și împiedică gândirea. Dar unde

să găsești sabia de lumină care să-l sfâșie?

Unii au recurs la vechile metafizici, dar conceptele lor abstracte,

fără a cuprinde natura vie, nu furnizează decât arme tocite. Alții se limitează

la filosofia închiderilor etanșe, care așează știința într-un com16

Édouarrd Schurré

partiment și morala religioasă în altul, această filosofie ducând la

neputința totală, pentru că împarte omul în două. Alții reiau, fără să le

înțeleagă, dogmele Bisericii și caută o consolare în ritualurile ei, însă

magia lor evocatoare, cu sensul său sublim, s-a pierdut.Aceste ritualuri

pot potoli neliniștea, dar nu pot spune adevărul.

Unde e sabia de lumină care străpunge și tenebrele Sufletului și

abisurile Naturii pentru a-l regăsi acolo pe Dumnezeu? Știința care

ucide este oare stăpâna lumii? Înțelepciunea care dă viață nu este oare

decât un cuvânt fără rost? Mulți spun asta, aproape toți o cred.

***

Și totuși…există o înțelepciune primordială, transcedentă, veșnică,

în care rezidă plenitudinea cunoașterii. Odinioară ea se revărsa ca un

șuvoi bogat, asemenea Gangelui care se strângea din zăpezile căzute în

Himalaya. Astăzi, abia dacă se mai aseamănă cu un fir subțire de apă

care se scurge pe o albie de pietre, dar nu a secat complet. Această

înțelepciune are la bază alte facultăți decât cele folosite de știința

prezentului. Intuiția nu este decât o licărire vie și prima etapă a acesteia.

Se numește Viziune, Contemplare Divină, Comuniune vie cu

Eternul. Această Înțelepciune vine din lumina interioară care se

aprinde în om la un moment dat în dezvoltarea sa. Ea pătrunde prin

lumea astrală, laborator al forțelor creatoare, până în lumea spirituală,

originea lucrurilor. Oglindirile acestei înțelepciuni pe care ni le dau

limbajul și arta umană sunt obscure și imperfecte, dar sursa lor este

pură și luminoasă , pentru că țâșnește sub influența directă a puterilor

spirituale care au creat lumea. Nu numai că primii înțelepți au perceput

aceste forțe, dar au și meditat la marele mistere ale Creației, adică

aspectele succesive pe care le-a îmbrăcat sistemul solar înainte de formarea

Pământului. Le-au contemplat în imaginile vii care plutesc în

lumina astrală pentru ochiul spiritului pur și au dat planetelor numele

forțelor cosmice care le-au modelat.

De aceea planetele au devenit zei în mitologie1 .

Marii ocultiști și mistici ai secolelor al XVI-lea și al XVII-lea

dețineau o parte din această înțelepciune primordială, datorită viziunilor

lor sublime. Henri Kunarth încearcă să o concentreze în talismanul

în formă de stea cu cinci raze numit Teatrum sapientae aeternae,

iar Jacob Boehme se aproprie de ea ca un vizionar în Aurora.

Paracelsus o studiază în tratatul său Astronomia Magna. Leibniz a

presimțit-o numind-o perennis quaedam philosophia, Marele teozof

Evoluț ia Divină 17

actual Rudolf Steiner o numște Urweltweisheit, cuvânt intraductibil,

redat oarecum prin perifraza: „Înțelepciunea surselor lumilor.“2

Capitolul 2

FOCUL-PRINCIPIU

ȘI

IERARHIA PUTERILOR

Centrul vechii științe oculte, formulat pentru prima oară de rishii

din India, era doctrina Focului-Principiu, materialul Universului și

instrumetul Zeilor.

Agni, Focul ascuns în fiecare lucru, Focul originar și invizibil, ale

cărui fum, flacără și lumină nu sunt decât manifestările exterioare,

1 - Marii astronomi ai secolului al XVI-lea și al XVII-lea, Copernic, Gallilei, Kepler,

care au formulat legile mecanicii celestale și ne-au deschis dimensiunile spațiului, au

avut în ceea ce privesc astrele o idee asemănătoare cu cea a magilor din Caldeea și

cu cea a preoților egipteni. Era un dinamism ierarhic, un animism universal, dar diferențiat

și gradat. Căci pentru ei astrele și cerul, deși guvernate de legi matematice,

aveau viață. Nu le priveau doar cu o inteligență rece, ci cu tot sufletul. Astfel, ei îi

simțeau în astre pe zei, iar în Cosmos, Spiritul creator. Citiți mai bine pasajul acesta

a lui Kepler: „Toată creația reprezintă o simfonie minunată, atât în ordinea ideilor și

a spiritului, cât și în cea a ființelor materiale. Totul se leagă prin legături reciproce

insolubile; totul formează un întreg armonios. În Dumnezeu, aceeași armonie, o

armonie supremă, căci Dumnezeu ne-a făcut după chipul său și ne-a dat ideea și sentimentul

armoniei. Tot ce există este viu și animat, pentru că totul se continuă și se

leagă; nici o stea care să nu fie animal, care să nu aibă un suflet. Sufletul astrelor este

cauza mișcărilor lor și a simpatiei care le leagă și astfel se explică regularitatea

fenomenelor naturale.“ – Kepler, Harmonices Mundi (1619), traducerea de

Bartholmess în Dicționarul de filosofie a lui Frank – n.a.

2 - „Ceea ce omul obține ca inspirație și viziune nu e decât o reflectare o forțelor spirituale

care au creat lumea. Ceasornicarul are ideea ceasului și îl construiește conform

cu planul său. Odata făcut ceasul, putem, demontând aparatul, ideea care a stat la

baza construirii lui. Aceeași este și situația omului în ceea ce privește înțelepciunea

divină și creatoare. Înainte ca lumea noastră să se nască, această Înțelepciune exista;

era planul lumii. Înțelepciunea a fost mai târziu comunicată omului. Acestea sunt

ideile exprimate de Zei.“ Rudolf Steiner -Note luate la conferințele din 1909

18 Édouarrd Schurré

Agni, focul creator, pentru că, pe de o parte, focul este forma elementară

a materiei, iar pe de altă parte este veșmântul și, într-o oarecare

măsură, corpul Zeilor, mediul prin care aceștia acționează asupra

lumii; cale fierbinte, pe care spiritul îl coboară în materie; potecă luminoasă,

pe unde materia urcă la Spirit.

Această veche doctrină a Focului-Principu, care umple și

luminează Vedele cu poezia sa divinatorie, se regăsește mai târziu formulată

într-o manieră științifică la cel mai mare dintre filosofii greci ai

școlii ioniene, la Heraclit din Efes. Heraclit vedea în foc principiul universului

vizibil: „Focul este elementul generator și, din transformările

sale, fie că se rarefiază, fie că se condensează, iau naștere toate

lucrurile. Focul se transformă în vapori când condensează; acești

vapori capătă consistență și se transformă în apă; apa, printr-o altă condensare,

devine pământ.“ Iată ce numește Heraclit mișcare de sus în

jos. – Și invers, pământul, prin rarefiere, se transformă în apă, din care

ies aproape toate celelalte lucruri, prin evaporarea de la suprafața ei.

Aceasta este mișcarea de jos în sus. Să mai adăugăm că focul nu este

doar principiul care dă viață, ci și principiul distrugător. Universul a

fost produs de foc și prin foc trebuie să piară.3

3 - Rezumat al filosofiei lui Heraclit după fragmentele pe care le avem. Vezi Ritter,

Istoria filosofiei ioniene. – E interesant să apropiem de vechea idee a lui Heraclit,

potrivit căreia toată lumea vizibilă este rezultatul Focului, adică al Căldurii,

descoperirile astronomiei moderne datorate spectronomiei stelelor. Iată ce spune Ch.

Nordmann în remarcabilul său articol despre Metamorfoza stelelor și temperatura lor

(Revista celor Două Lumi din 1 iunie 1910): „Diferențele esențiale care există între

diferitele tipuri de stele, din punctul de vedere al compoziției chimice, se datorează

diferențelor de temperatură de acolo. Când temperatura crește, atomii elementelor

chimice caracterizate de liniile lor spectrale obișnuite se dislocă pentru a face loc

unor forme mai simple, caracterizate prin „linii accentuate“, pe care Lookyer le

numește „proto-elemente“. Când temperatura crește, aceste proto-elemente se disociază

pentru a forma alte elemente din ce în ce mai ușoare și mai simple, ducând în cele

din urmă la transmutarea tuturor celorlalte corpuri în hidrogen și heliu. Stelele din

constelația Orion ar fi deci cele mai calde din cosmos; și simplitatea mai mare sau

mai mică a spectrelor stelare, ca și importanța pe care o au acolo liniile accentuate,

ar fi caracteristice temperaturilor și stelelor. Două mari idei filosofice se degajă din

aceste cercetări, aceea a unei evoluții chimice și termice a stelelor și aceea a transmutării

elementelor chimice prin acțiunea căldurii… Astfel, se demonstrează pentru

prima oară pe pământ, posibilitatea transmutării elementelor, atât de revocată de

alchimiștii medievali și atât de ironizată de chimiștii secolului al nouăsprezecelea.

Stelele ne oferă un exemplu complet de transmutare în sensul căutat de alchimiști, de

vreme ce metalele cele mai grele nu apar decât după elementele ușoare și atunci când

s-au răcit suficient.“ – n.a.

Evoluț ia Divină 19

Să mai spunem că toată cosmogonia sistemului nostru planetar se

rezumă la cele două mișcări de jos în sus și de sus în jos și la cele două

fenomene de condensare și rarefiere, căci ele însoțesc coborârea spiritului

în materie și înălțarea materiei spre spirit. Să mai menționăm că

Heraclit și-a depus cartea despre Focul-Principiu în Templul Dianei

din Efes, vrând să arate astfel că își obținuse știința în urma inițierii de

la Zei, adică datorită inspirației, și nu numai a meditației și rațiunii. Pe

vremea aceea, filosofia era mai ales intuitivă și sintetică. Ea nu devine

analitică decât la eleați și dialectică abia odată cu Socrate, Platon și

Aristotel.

Să ascultăm acum, pe această temă, cuvântul celui mai învățat și

mai vizionar dintre teozofii contemporani. El pune în slujba științei

contemporane doctrina ocultă a celor patru elemente și a Focului-

Principiu.

„Pentru a înțelege această doctrină antică și sfântă care vine din

Orient, spune Rudolf Steiner, Focul trebuie analizat în legătură cu cele

patru elemente. Sensul celor patru elemente nu mai este înțeles de

materialismul contemporan. În sensul esoteric, elementele nu înseamnă

niște corpuri simple și ireductibile, conform conceptului chimiei

moderne, ci stări succesive ale materiei. 1) Pământul reprezină elementul

solid (în acest sens, gheața este pământ). 2) Apa semnifică

starea lichidă (în acest sens, mercurul și fierul topit sunt apă). Focul

sau Căldura este o stare mult mai subtilă și mai fină decât aerul. Am

putea să-l numim materia radiantă (cuvântul îi aparține lui Cookes). –

Focul se deosebește de celelalte trei elemente mai întâi pentru că le

pătrunde și pătrunde orice lucru, în timp ce ele sunt separate unele de

altele. O altă diferență: putem atinge ceea ce este în stare solidă, lichidă

și gazoasă. Din afară se simte un oarecare grad de rezistență. Putem

atinge și un corp care arde, dar căldura se simte la fel și dinăuntru.

Înțelepciunea antică releva acest lucru. Focul este un element și interior

și exterior omului și întregii lumi. Înțelepții spuneau: Cu focul,

materia devine suflet. Există suflet în foc, există foc în suflet.

Focul este, așadar, poarta prin care pătrundem în interiorul

lucrurilor. Când privim un obiect care arde, vedem două lucruri odată

cu focul: fumul și lumina. Lumina se naște din foc, dar o vedem?

Credem că da, dar nu este adevărat. Vedem obiecte solide, lichide sau

gazoase luminate de lumină. Nu vedem lumina propriu-zisă. Lumina

fizică este în realitate invizibilă. Trecând de la foc la lumină, intrăm în

sfera invizibilului, în eter, în spiritual. Invers stau lucrurile când e

vorba de fum. Când arde ceva, asistăm la o trecere de la material la

20 Édouarrd Schurré

spiritual, care produce lumină. Dar această trecere se compensează

prin fumul opac. Odată cu fumul, focul închide un element spiritual în

materie. Nimic nu apare izolat. Orice proces este compensat printr-un

recul invers și proporțional. Acolo unde i-a naștere lumina, iau naștere

și tenebrele. Aerul se naște din focul transformat în fum, apa din aerul

condensat în lichid, și pământul din lichid solidificat. Din acest punct

de vedere , întreg universul are la bază focul concentrat și spiritul

închis în materie.4“

Astfel când pătrundem cu privirea în laboratorul lumii și vedem circulând

în venele sale agentul vieții universale, focul subtil și atotputernic,

înțelegem mai bine forța și măreția cultului primitivilor Aria.

Slăveau Focul, pentru că vedeau în ei tronul, substanța și veșmântul

Zeilor.

Dar înainte de a face o expunere sumară a evoluției planetare, trebuie

să ne facem o idee despre ierarhia forțelor angajate în drama cosmică.

Înțelepții au plasat zeii pe tronul Focului și Luminii, pentru că

aceste forțe sunt elementare lor. Să încercăm acum să le enumerăm de

jos în sus, în ordinea crescătoare a inteligenței umane. Le vom vedea

apoi acționând de sus în jos, în ordinea descrescătoare a creației.

Vechiul Testament rezumă ierarhia Puterilor. Care sunt facultăți ale lui

Dumnezeu în acțiune, în visul lui Iacov, care vede îngeri coborând și

ridicând treptele universului. Acest vis reprezintă simbolic ierarhia

lumii invizibile, organismul animator și susținător al lumii vizibile.

Comentat din punct de vedere esoteric, el relevă o știință și mai profundă

decât cea care se vede prin microscoapele și telescoapele noastre.

Urcați treptele materiei și veți găsi pe Dumnezu.Așa cum deasupra

celor patru elemente găsim elemente mai subtile, tot așa asupra celor

patru regnuri ale naturii vizibile – regnul mineral, vegetal, animal și

uman – găsim alte regnuri care corespund diferitelor stări ale materiei

imponderabile. Elochimii lui Moise și ale căror forme antropomor-

4 - Notițe luate la conferințele doctorului Rudolf Steiner, în aprilie 1909. Amintim

aici că ultimele teorii ale științei contemporane despre constituția materiei consideră

atomii ca fiind compuși din electroni, adică atomi electrici, grupați într-un fel oarecare.

Întregul univers n-ar fi, plecând de la această ipoteză, decât un fenomen de electricitate.

Iată-ne destul de aproape de Agni, focul ascuns din imnurile vedice. Astfel,

analiza extremă întâlnește sinteza extremă, iar știința modernă întâlnește înțelepciunea

antică – n.a.

Evoluț ia Divină 21

fizate sunt zeii greci. Tradiția esoterică creștină, care coboară de la

Dionisie Areopagitul5 le împarte în nouă categorii, grupate câte trei,

formând un tot organic.

Mai presus de om – toți profeții au spus-o și toate popoarele au

crezut-o – există Îngerii, Feruerii persanilor, Geniile latinilor, care s-au

identificat uneori cu Eul superior și care este sortit să-l trezească. Din

punct de vedere esoteric, îngerii se numesc de asemenea fiii vieții. Un

înger păzitor este atribuit personalității fiecărui om. Rolul său este de

a-l urma și de a-l orienta de la o încarnare la alta. Elementul îngerului

este aerul. Mai presus de îngeri sunt Arhanghelii, acei Asura ai indienilor,

care domină sufletul națiilor. Elementul lor este focul. Tradiția

ocultă îi considera factorii cei mai activi în viața generală a umanității,

căreia îi trasează liniile mari și ale cărei mișcări multiple le supraveghează.

Mai presus de Arhangheli sunt Arheii sau spiritele personalității

și inițiativei, al căror rol ar putea fi definit prin cuvântul: Începătorii,

pentru că ei sunt cei care au dat primul impuls Arhanghelilor în

perioada Saturniană și Solară. Tot ei sunt cei care prezidă marile

mișcări și revoluții umane precum și intrarea în scenă a marilor personalități

care schimbă fața istoriei.

Acesta este primul grup de Puteri spirituale care se ridică mai presus

de om și pe care l-am putea numi, prin excelență, grupul de muncitori

din laboratorul planetar, pentru că acțiunea lor este cea mai arzătoare

, cea mai complexă și pătrunde atât în profunzimile materiei, cât

și în tainele individualității umane.

Mai sus se situează a doua triadă a Puterilor. Acestea sunt Devele

propriu-zise ale indienilor. Dionisie Areopagitul le-a numit Virtuțile,

Dominațiile și Principatele.Trebuie să vedem în ele dominatorii și

ordinatorii întregului sistem planetar. Intermediari între forțele inferioare

și cele superioare, aceste spirite suverane sunt mai aproape de

divinitate decât de om; am putea să le numim Infailibilii, căci ele nu

pot ca Arhanghelii, să coboare în hăul materiei, dar nu pot nici să-l

iubească, așa cum facArhanghelii, pe omul căruia i-au dat suflul vieții.

Aceste puteri au creat în vid sferele planetare, unde s-au strâns apoi

puterile infinitului. Ele țin balanța întregului sistem și constituie norma

acestuia. Aceștia sunt Elohimii lui Moise și creatorii Pământului.

Mult deasupra oricărui concept și oricărei imaginații umane se

5 - Vom discuta în al doilea volum al acestei opere despre autenticitatea personajului

Dionisie Areopagitul și despre cărțile care îi sunt atribuite. Aici contează mai

puțin , pentru că, în acest capitol, este vorba despre idei și nu despre persoane.- n.a.

22 Édouarrd Schurré

ridică cea de-a treia triadă a Puterilor, în ordine ascedentă.

Tronurile sunt Puterile supreme ale darului de sine și al sacrificiului.

Vom vedea în curând rolul lor capital la originea sitemului nostru

capital. Serafimii (al căror nume caldeean înseamnă dragoste) și

Heruvimii (al căror nume semnifică înțelepciune și forță infinită) sunt

atât de aproape de Dumnezeu pentru că îi reflectă imediat lumina.

Puterile inferioare nu ar putea să-i suporte strălucirea orbitoare și fulgerul

orbitor. Serafimii și Heruvimii le-o transmit, filtrând-o și considerând-

o în forme radiante. Iau chiar ei aceste forme, umplandu-se de

Dragoste și Înțelepciune. Se cufundă în sânul Trinității divine și ies de

acolo plini de strălucire, căci gândurile lui Dumnezeu se încorporează

în esența lor spirituală. Ei nu lucrează, ei răspândesc lumină; ei nu

creează, ei trezesc la viață, în calitatea lor de raze vii ale Dumnezeului

de nepătruns.

Într-un cuvânt, TRIADA INFERIOARÃ (Îngeri, Arhangheli și

Arhei) este cea a puterilor combative, cărora le revine munca cea mai

grea. Ele sunt cei care au drept câmp de bătălie Pământul și omul drept

obiect al luptei. TRIADAMIJLOCIE (Virtuți, Dominații și Principate)

este cea a Puterilor ordonate și echilibrate, care acționează în ansamblul

sistemului planetar. TRIADA SUPERIOARÃ (Tronuri, Heruvimi

și Serafimi) este cea a Puterilor strălucitoare și inspiratoare, care

acționează în ansamblul cosmosului. Ele aparțin sferei divine propriuzise,

căci ele sunt, prin esența lor, deasupra Spațiului și Timpului, ca

însuși Dumnezeu, dar ele îl manifestă pe Dumnezeu în Timp și Spațiu.

Să adăugăm aici că, în această vastă ierarhie, fiecare ordin al puterilor

primește influxul Puterilor superioare și acționează asupra tuturor

celor de dedesupt, dar nu și asupra celor de deasupra.

Să mai notăm că sferele de activitate ale Puterilor se întrepătrund

fără a se confunda și condițiile de Spațiu și Timp variază în fiecare

Triadă a ierarhiei. Sfera Îngerilor, Arhanghelilor și Arheilor, cea care

vine imediat deasupra omului, și spațiul în care omul se cufundă, în

timpul somnului este sfera astrală, numită și sfera penetrabilității.

Acolo stăpânește cea de-a patra dimensiune, adică ființele se întrepătrund

fără a se confunda. Distanța este anulată sau modificată.

Lucrurile se unesc imediat, prin simpatie sau antipatie. Sfera Puterilor

din cea de-a doua Triadă este sfera spirituală, pe care o putem numi și

sfera expansiunii și a concentrării. Acolo stăpânesc cea de-a cincea și

de-a șasea dimensiune, cea mai înaltă, aceea a Infinitului și a Eternului,

care se află asupra Spațiului și Timpului, dar pe care le comandă.

Acest tablou reprezintă scala Puterilor, care au drept tron FoculEvoluț

ia Divină 23

Principiu, drept centru Treimea divină și drept coroană Triada serafică.

Lumina, Viața și Adevărul se proiectează deasupra lui de sus, sub efluviul

celor Trei Verbe, prin Elohimi și Arhangheli, și năvălesc până în

inima Omului cu flacăra lui Lucifer. În Om se concentrează toate

razele divine, pentru a țâșni apoi din el o ființă, o lumină și un verb

nou.Prin acest lanț, Dumnezeu-Zeii, Elementele și Omul alcătuiesc un

Tot solidar și indivizibil, care se autogenerează, se organizează,

evoluează în mod constant, paralel, integral. Zeii superiori dau naștere

Zeilor inferiori, care dau naștere Elementelor, a căror materie nu este

decât o aparență, iar Omul, în germen de la origini, devine treptat centrul

și pivotul acestor elemente.

Privit de sus în jos, acest tablou arată raza prin care Zeii văd lumea

și Omul – aceasta este partea Luminii. Privit de jos în sus, arată prisma

prin care Omul percepe lumea și Zeii – este partea Umbrei.

Să vedem acum Puterile lucrând în cadrul Creației.

Capitoul 3

PERIOADA SATURNIANÃ.

SACRIFICIUL TRONURILOR.

TREZIREA ARHEILOR

În întreg universul se manifestă legea eternei mișcări, legea rotației

și, odată cu ea, legea metarmorfozei sau a reîncarnării. Această lege a

avatarurilor sau a renașterii lumilor sub forme înrudite, dar mereu noi,

sub lungi somnuri cosmice, se aplică atât astrelor, cât și stelelor, atât

Zeilor, cât și oamenilor. Este chiar condiția manifestării Verbului divin,

a strălucirii Sufletului divin prin astre și prin suflete.

Pământul a avut trei avataruri înainte de a deveni Pământul pe care

îl vedem astăzi. La început a fost amestecat, ca o parte nedistinctă, cu

nebuloasa primară a sistemului nostru, numită Saturn în cosmogonia

ocultă și pe care o vom numi primul Saturn, pentru a o deosebi de planeta

actuală Saturn, care este o rămășiță a acestei nebuloase. Mai apoi,

pământul a făcut parte din Soarele primitiv, care se întindea pâna la

marginea actualei planete Jupiter. Pământul, formând un singur astru

împreună cu Luna, s-a desprins de Soarele primitiv. Acest lucru, în

24 Édouarrd Schurré

cosmogonia ocultă, se numește pur și simnplu Luna. Noi o vom numi

Luna primitivă sau Pământul-Lună, pentru a o distinge de Luna actuală.

În fine, pământul, alungând Luna de lângă el, a devenit Pământul

actual.

Germenul ființei umane există deja în Soarele actual sub forma

unui embrion eteric. Nu a început să existe ca ființă vie, ca un corp

astral, sub forma unui nor de foc, decât pe Luna primitivă sau pe

Pământul-Lună. De-abia pe Pământul actual, ființa umană a dobândit

conștiința eului său, dezvoltându-și organele fizice și spirituale. Vom

indica aceste etape în cartea următoare, atunci când vom vorbi de

Atlantida și de Atlanți.

În timpul acestor avatare succesive ale sistemului planetar, Zeii sau

Elochimii din ierarhiile superioare au generat Zeii din ierarhia inferioară:

Arheii, Arhanghelii și Îngerii care, cu ajutorul primilor, au fost

generatorii Pământului și ai Omului.

Perioadele planetare despre care vom vorbi se întind pe milioane și

milioane de ani. De pe vremea rishilor, clariziunea marilor adepți a

descifrat aceste epoci ale lumii, a căror reflexe palpită încă în lumea

astrală. Ei le-au văzut descifrându-se în panorame imense, în fața

simțului său interior. Din epocă în epocă, ei și-au transmis umanității

viziunile, sub forme mitologice, adaptate la diversele ei grade de cultură.

La hinduși, aceste clișee astrale se numesc imagini ale Akașei (sau

ale lumii astrale). În tradiția iudeo-creștină a lui Moise și a profeților,

a lui Isus Hristos și a Sf. Ioan, aceste foi smulse din Sufletul lumii sunt

numite cartea lui Dumnezeu. Astfel, cum putem să nu remarcăm că

vizionarea din Domremy, Ioana d’Arc, țărăncuța ignorată, dar inspirată,

a folosit chiar această expresie răspunzând șicanelor scolastice ale

savanților din Poitiers, prin aceste cuvinte superbe: „Există mai mult

adevăr în cartea lui Dumnezeu decât în ale voastre!“ Mai este nevoie

să spunem cât de imperfecte sunt întotdeauna redările acestor imperfecte

vizonări, atunci când încearcă să transpună într-un limbaj terestru

imaginile supraumane pe care le deșartă în fața lor lumina astrală, și nu

sub forme imobile și moarte, ci ca mulțimi pline de viață și ca fluvii

revărsate din albia lor. Să facem încercarea de a le da un sens și o legătura,

de a ordona și de a clasa aceste viziuni năvlanice.

Nebuloasa saturniană, prima formă a sistemului nostru planetar,

era doar o masă de căldură fără lumină. Căldura este prima formă a

focului. De aceea, Heraclit, spunea că lumea s-a născut din foc.

Nebuloasa avea forma unei sfere, a cărei rază măsura cât distanța dintre

soare și actuala planetă Saturn. Dar nici un astru nu strălucea în

Evoluț ia Divină 25

concentrarea sa întunecată, nicio rază de lumină nu ieșea din ea. Totuși,

în interiorul nebuloasei trecea fiori de frig și efluvii de căldură, în urma

mișcării forțelor care se agiteau în miezul ei. La suprafața ei se ridicau

uneori, în forme ovoide, trombe de căldură sub atracția Elohimilor care

coborau asupra ei din spațiul incomesurabil.

Geneza de expresie a acestei prime faze planetare în al doilea verset:

„Și pământul era gol și fără formă, și tenebrele stăteau în fața

abisului, și Duhul lui Dumnezeu6 umbla deasupra apelor.“

Or, Elohimii, care, la originea lumii noastre, reprezentau Duhul lui

Dumnezeu, aparțineau celei mai înalte ierarhii a Puterilor. Pe ei,

tradiția creștină îi numește Tronurile. Aceeași tradiție afirmă că și-au

sacrificat trupurile pentru renașterea Arheilor. Acest trup nu era decât

căldura vitală, efluviu al dragostei. Cât despre Arhei sau Spiritele

începutului, acestea erau ființe provenite dintr-o evoluție cosmică

precedentă, care au rămas pasive mult timp, pierdute într-un fel în

divinitate. Natura lor îi făcea capabili să devină, într-o nouă perioadă

cosmică, zei creatori prin excelență, cu condiția să reia personalitatea.

Această personalitate le-a fost dată de către Tronuri, sacrificându-le

trupurile turnând în ei toată forța lor. De aici acele trombe de căldură

care ieșeau din primul Saturn și care părea să aspire viața divină a

Tronurilor, așa cum vedeam în trombele mării, apele ridicându-se în

vârtejuri spre nori și cerul aspirând oceanul.

Asemănătoare unei ființe vii, enorma nebuloasă saturniană își avea

propria aspirație și respirație. Aspirația ei producea frig, iar respirația

ei, căldură. În timpul aspirației, Arheii reintrau înauntrul ei; în timpul

respirației, se apropriau de Tronuri și le absorbeau esența. Astfel,

dobândeau din ce în ce mai mult, conștiința de sine și se detașau din ce

în ce mai mult, de masa saturniană. Dar, epurându-se, eliberându-se de

elementele lor interioare, ei lăsau în urma lor un abur gazos. În același

timp, Elohimii din cea de-a doua ierarhie, care acționau în interiorul

nebuloasei, determinaseră rotația acesteia. Astfel, pe circumferință s-a

format un inel de abur gazos, care, rupându-se mai târziu, avea să

formeze prima planetă, Saturnul actual, cu inelul și cei opt sateliți ai

<