Evoluția divină de la Sfinx la Hristos (Aldo Press Dexon)
Scopul oricărei înțelepciuni este rezolvarea enigmei omului, ultima expresie a evoluției planetare. Această enigmă cuprinde însăși enigma lumii. Pentru că micul univers al omului, sau microcosmosul, este oglinda și sinteza minusculă a universului mare, sau a macrocosmosului. Constituite pe aceleași principii, și unul și celălalt reprezintă expresiile diferite, dar concordante ale Creatorului invizibil, vizibil în operele sale, ale Spiritului suveran pe care-l numim Dumnezeu. |

Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Scopul oricărei înțelepciuni este rezolvarea enigmei omului, ultima expresie a evoluției planetare. Această enigmă cuprinde însăși enigma lumii. Pentru că micul univers al omului, sau microcosmosul, este oglinda și sinteza minusculă a universului mare, sau a macrocosmosului. Constituite pe aceleași principii, și unul și celălalt reprezintă expresiile diferite, dar concordante ale Creatorului invizibil, vizibil în operele sale, ale Spiritului suveran pe care-l numim Dumnezeu.
|
Fragment:
ÉDOUARD SCHURÉ Evoluția divină
ÉDOUARD SCHURÉ EVOLUȚIA DIVINÃ DE LA SFINX LA HRISTOS Noi trăim Divinul, noi toți atât cât existăm În spațiul terestru, cât și în cerul strălucitor. Amintirea Zeilor este nectarul oamenilor, Parfumul Iubirii este nectarul Zeilor. Sufletul în Epoca Modernă Titlu: Evoluția Divină Titlu Original: L´evolution divine Autor: Édouard Schuré Traducere: Ionescu Ileana Editor Dexon, București, 2016 © by 2016 Dexon Office srl Informații și comenzi dexonoffice@gmail.com www.aldopress.ro ISBN 978-973-701-491-7 Evoluț ia Divină 5 Prefață Doctorului Rudolf Steiner Dragă domnule profesor și prieten, Această carte, a cărei sursă de inspirație ați fost, nu v-o puteam dedica decât dumneavoastră. Cred că este absolut necesar ca cei care o vor citi să știe de ce și cum am ajuns s-o scriu. Ce alt mijloc ar fi mai bun să arăt care a fost ideea de bază, decât acela de a arăta deschis înțelepciunii și vieții care m-a inspirat? La una dintre recentele dumneavoastră conferințe mi-ați făcut onoarea să pronunțați următoarele cuvinte: Succesul european al Marilor Inițiați, de Edouard Schure, a fost pentru mine și prietenii mei semnul irecuzabil că Occidentul era pregătit pentru esoterismul creștin și că venise timpul să îl facem cunoscut marelui public.În perioada în care ați luat această hotărâre, nici nu știam că existați. Pentru că astăzi am onoarea să vă cunosc, îmi revine sarcina și totodată bucuria de a declara, la rândul meu, ce a însemnat pentru mine întâlnirea cu dumneavoastră și ce mult mi-a schimbat gândirea. De aceea trebuie să mă întorc în timp. Scrisă, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în împrejurări speciale, sub o puternică inspirație personală, cartea mea despre Marii Inițiați a avut o soartă aparte ca și sursa ei1. Pot spune: Habent sua fata libell 2. În ceea ce mă privește, această carte a reprezentat pentru mine drumul Damascului, un fulger de lumină după multe greșeli și după o cruntă ignoranță. Pe măsura ce scriam acele pagini arzătoare, descopeream o serie de adevăruri pe care studiul și reflecția nu le-au făcut decât să-mi pară și mai convingătoare. Cele mai importante sunt: continuitatea inspirației în istorie, unitatea fundamentală a marilor religii și revelația unei lumi divine, prin intermediul sufletului unor mari profeți ai umanității, atunci când știm să pătrundem în 1- Am vorbit despre geneza acestei cărți în bibliografia lui Marguerite Albana, care se găsește în volumul Muzele – n.a. 2 - Proverb: ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus” (lat.) – n.tr. 6 Édouarrd Schurré nucleul lor fierbinte, prin multitudinea de texte și tradiții. Pentru că acolo, ca în spatele unui văl sfâșiat, strălucește, sub forma ideilor călăuzitoare și a imaginilor vii, adevărul primordial din care a ieșit lumea, cu toate ramurile sale: religii, culte, științe și civilizații. Cel mai fermecător este că în urma acestor descoperiri simțim acest adevăr țâșnind din străfundul ființei noastre, în fascicule de raze luminoase. În cartea mea, am scos în evidență această idee: „Sufletul e cheia universului“. După această afrmație de un spiritualism trascendent, ce puteam să aștept de la o epocă care are orgoliul de a face sufletul să se nască din materie, dacă nu cu încredere și ostilitate? Au existat excepții strălucite printre spiritele independente3. Dar, printr-un acord tacit, reprezentanții oficiali ai Universității și Bisericii au păstrat în ceea ce mă priveste cea mai adâncă tăcere. Într-un mare ziar din Paris, ultracatolic și partizan al Papei, după ce s-a semnalat apariția cărții fără a face însa vreo referire la conținutul acesteia, mi se spunea numai că, dacă aș fi însetat de adevăr, l-aș găsi din belșug în sânul Bisericii catolice. Pe de altă parte, un prieten extraordinar, protestant și liber cugetător, îmi face o vizită pentru a-și exprima regretul. Îmi mărturisea, cu o tristețe sinceră, că adusesem o ofensă criticii și științei și că așteaptă de la mine, ca să mă ierte, o dovadă de bun simț și de căință într-un alt volum. Un alt prieten, savant distins și membru al Academiei de Științe și Litere, mi-a scris indignat că „nu aveam dreptul să refac istoria pentru a demonstra doctrine“, ca si cum numeroasele fapte și documente ar fi însemnat ceva prin ele însele, ca și cum fiecare era de altfel în concordoanță cu inevitabila logică a lucrurilor. Trebuie să mărturisesc că, dacă ideile emise în această carte ar fi fost vreodată abordate de o elită conducătoare, gânditorii, savanții și criticii ar fi trebuit să-și refacă în întregime filosofia, metodele și sufletul lor, toate fiind lucruri mai puțin comode. Nu e de mirare că reprezentanții actuali ai filosofiei, științei și religiei se baricadează în propriile fortărețe împotriva unor astfel de noutăți. 3 - Merită să amintim, printre multe altele, studiile interesante ale lui Philippe Gille apărute în cotidianul Le Figaro, din 13 septembrie 1893, ale lui Henry Berenger apărute în Revue Bleue din 22 iulie 1898, ale lui Jean Dornis apărute în numărul din 30 septembrie 1907 a cotidianului Le Figaro și cele ale lui Ludwing Schemann apărute în Bayreuther Blaetter din 1897, care au însoțit edițiile succesive ale operei, fără a mai aminti numeroasele articole apărute în Italia, printre care cele ale lui Angelo De Gubernatis, Evelyn, Arnaldo Ceversato și Frantz Pellati în La Nuova Antologia și altele – n.a. Evoluț ia Divină 7 Am avut totuși și mari satisfacții. Numărul în creștere, de la an la an, al edițiilor operei, simpatia puternică manifestată față de carte de o parte din tineri și de mulți artiști, larga ei difuzare în Franța și în străinătate, mă făceau să cred că răspundea unei nevoi reale a sufletului și că purta în ea o forța vitală. Mulți bărbați și femei îmi spuneau că în mijlocul aridității sufocante a prezentului au găsit în aceste pagini o consolare, o sursă de credință, un motiv de a crede și de a acționa. Aceasta a fost cea mai mare răsplată a mea. Dacă în Marii Inițiați, mă raportasem cu atâta ardoare la sursele antice ale Înțelepciunii și Frumosului, aceasta a fost din deznădejdea de a nu fi găsit, în atmosfera secolului al nouăsprezecelea și la nici unul dintre așa-zișii noștri înțelepți, o bază solidă pentru viață și sufletul de care poetul are nevoie pentru a crede în idealul său. De la înălțimea la care ajunsesem printr-un efort imens, am revenit la ceea ce-mi era drag. În anii ce-au urmat, m-am străduit să aplic legendei noastre franțuzești, în poezie, roman, dramaturgie și estetică, descoperirile prețioase pe care le făcusem și care îmi deschideau acum perspective infinite4. Dar nu rămâne nepedepsit cel ce bea din izvorul Misterelor, care deschid ochii spiritului. În spatele fiecărui arcan dezvăluit se ascunde un altul, și am vrea să ajungem până la cauza ultimă. Odată cu noua lumină, care dezvăluie profunzimea lucrurilor, noi probleme apar și cele mai arzătoare sunt cele care privesc prezentul. În mijlocul preocupărilor mele captivante, două neliniști nu-mi dădeau pace. Prima se referea la problema filosofică, așa cum se pune pentru știința și publicul din zilele noastre. Toți cei care cunosc, chiar și superficial, ideile esoterice sunt șocați să vadă cât de mult se aseamănă aceasta cu știința actuală. Paleontologia, istoria, biologia, psihologia experimentală și până la recentele ipoteze ale fizicienilor și chimiștilor despre transformările și esența materiei, care reunesc cele mai recente idei ale alchimiei; toate aceste aspirații îndrăznețe spre necunoscut reprezintă tot atâtea deschideri către o nouă lume spirituală. Într-adevăr, știința contemporană se găsește la marginea lumii invizibile și se scaldă adesea, fără să-și dea seama, în plin ocultism. 4 - În timpul acestor ani (din 1890 pană în 1906) au apărut succesiv Les Grandes Legendes de France (Marile Legende ale Franței), La Vie Mystique (Viața Mistică), L`Ange et la Sphinge (Îngerul și Sfinxul), Le Double (Dublul), trei volume din Theatre de l`Ame (Teatrul Sufletului), Precurseurs et Revoltes (Precursorii și Răzvrătiții), Femmes inspiratrices (Muzele), La Pretresse d`Isis (Preoteasa lui Isis), L`Ame des Temps Nouveaux (Sufletul în Epoca Modernă) etc. – n.a. 8 Édouarrd Schurré Pe de altă parte, cum să negi că cele mai ascuțite minți nu zăresc centrul luminos spre care duc aceste drumuri? Cum să treci prin zidul gros care le separă de acestea? Cea de a doua preocupare a ei se referă la mișcarea ocultistă contemporană și, în special, la Societatea Teosofică. În Marii Inițiați ținusem cont și făcusem dreptate mișcării teosofiei neobudiste, care ne-a dezvăluit, uneori ambiguu, existența actuală a esoterismului în India și care a avut un rol important în această renaștere spiritualistă pe care nu o mai neagă nimeni astăzi. Dar, recunoscând importanța capitală a acestei mișcări și profunzimea înțelepciunii indiene, mi-am exprimat, chiar în această carte, dezacordul față de aceasta asupra unui punct esențial. În operele doamnei Blavatsky și cele ale discipolilor ei, îndeosebi în cele ale doamnei Annie Besant5, actualmente renumită și distinsă președintă a Societății Teosofice, există o tendința vizibilă de a diminua importanța creștinismului și a lui Hristos ca persoană în istorie. Se vorbește mult despre „creștinismul esoteric“, dar la modul cel mai vag și cel mai ambiguu. Dacă nu se neagă fățiș existența lui Isus din Nazaret, se lasă să se înțeleagă că aceasta este îndoielnică, mitică și de altfel superfluă. Astfel, se ascunde, se estompează și se șterge Hristosul istoric, ale cărui raze strălucitoare luminează două mii de ani de istorie, pentru a-l înlocui cu nu știu ce fantoma a unui Hristos viitor, a cărui încarnare viitoare este vestită, a cărui venire este pregatită cu abilitate și care ar deveni astfel un produs subtil, un instrument docil al înțelepciunii hinduse, singura deținătoare a esoterismului universal… Împotriva aceste teorii, concepută exclusiv de mintea hindusă, susțineam deschis în Marii Inițiați realitatea istorică a lui Isus, ca rezultat necesar al întregii înțelepciuni orientale. Era pentru mine profetul Occidentului și numeam acest centru și pivot al istoriei ”cel mai mare dintre fiii lui Dumnezeu”. Lăsam să se întrevadă în esoterismul eleno-creștin al primelor secole un preludiu al acestei sinteze a Religiei, Științei și Artei, care reprezintă problema de astăzi și obligația de mâine. Dacă manifest un profund respect pentru înțelepciunea indiană, căreia îi datorăm atâtea explicații ale trecutului, asta nu înseamnă că așteptăm tot de la ea cuvânt călăuzitor pentru viitor. Preocupat de a 5 - Cele mai importante sunt o autobiografie și cele două volume interesante ale sale despre Înțelepciunea antică, scrise într-o perioadă în care nu suferise nicio influență străină – n.a. Evoluț ia Divină 9 face să renască printre noi esoterismul sub o formă occidentală și conformă cu tradițiile noastre, am simțit cum încolțește în mine dorința de a continua Marii Inițiați și de a scrie o istorie a doctrinelor oculte de la Hristos până în zilele noastre. Îmi spuneam: esoterismul creștin a existat întotdeauna în spatele aparenței impasibile a bisericii și în spatele teatrului tumultos al istoriei, așa cum lupta înăbușită a spiritelor există în spatele conflictelor exterioare, așa cum curenții din adâncurile Oceanului se zbat sub jocul valurilor. Acest esoterism creștin a existat la gnostici și la maniheiști, la calugării hivernali, precum și la primii cavaleri ai Mesei Rotunde și în ordinul Sfântului Graal, la catari, la albigenezi, la templieri, la rozcrucieni, la fondatorii Academiei platoniciene din Florența. Ghicim cu ușurință că aceste impulsuri de profunzime au dat naștere la marile evoluții ale istoriei, cum ar fi convertirea popoarelor nordice la creștinism, Cruciadele, arta Evului Mediu, Renașterea și chiar Știința modernă. Dar unde să găsești originea și legăturile secrete ale acestor manifestări, de vreme ce biserica și puterile seculare le-au șters urmele de peste tot și le-au distrus arhivele? Și aș mai adăuga: perioada actuală, cu dezvoltarea sa științifică și industrială. Analizele sale asupra materiei și influența asupra lumii exterioare, cunoștințele sale despre universul fizic și simțul evoluției, are nevoie de o sinteză spirituală mult mai vastă și mai puternică decât toate cele din trecut. Dacă esoterismul occidental există, așa cum cred eu, trebuie să-și aibă reprezentanții și apostolul său. Fără îndoială că nu-l voi vedea, dar acest apostol va veni… Va veni ca un răspuns necesar la strigătul care iese din adâncul secolului douazeci! – Atunci am avut bucuria să vă cunosc. Nu voi uita niciodată clipa în care o prietenă comună, eminenta dumneavoastră colaboratoare, domnișoara Marie de Sivers, v-a adus la mine. Asta se întâmpla în 1906. Cu riscul de a face să zâmbească pe cei care nu au trăit niciodată astfel de senzații, trebuie să vă mărturisesc că în momentul în care v-am văzut intrând în biroul meu de studiu am trăit una dintre cele mai importante emoții din viața mea. N-am trăit decât două astfel de emoții, când l-am întâlnit pe Richard Wagner și în fața femeii căreia i-am dedicat cartea Marii Inițiați. Ți se pare atunci că, într-o secundă și dintr-o singură privire, descoperi o întreagă lume. Pentru a dovedi cititorului că nu sunt singurul asupra căruia personalitatea dumneavoastră a avut un efect extraordinar, voi cita aici mărturia unui om care nu este teozof și pe 10 Édouarrd Schurré care l-am putea numi cel mai pătrunzător și mai îngăduitori dintre intelectuali. E vorba de contele Prozor, distinsul traducător și interpret a lui Ibsen în Franța. Iată ce spunea despre dumneavoastră acum două luni: „Rareori am văzut o creatură umană să realizeze într-o așa măsură, prin sclipirea intensă a privirii, prin mobilitatea expresivă a fizionomiei, prin suplețea corpului și a mișcărilor, tipul ființei sensibile, capabilă să treacă într-o clipă de la meditație la entuziasm, de la emoție la energie și posedând, în plus, se vede pe fruntea sa puternică și din dezvoltarea craniană care șochează la prima vedere, forța de a supune impulsurile și fantezia acelei discipline puternice care face să apară opera de artă din trăirile sufletului6.“ Ceea ce m-a frapat înainte de toate la această fizionomie suptă și chinuită de gânduri era seninătatea perfectă care urmase luptelor extraordinare a căror amprentă rămăsese imprimată pe această fizionomie. Era un amestec unic de sensibilitate și energie maximă, dovada unei depline stăpâniri de sine. Victorie magnifică a voinței asupra unei firi capabile să înțeleagă și să simtă tot. Candoarea copilului regăsită în forța înțeleptului, iată ce spunea surâsul acestei guri cu buzele subțiri și strânse. Apoi, din ochii negrii ieșea o rază de lumină care părea să treacă dincolo de vălurile cele mai groase și să sondeze invizibilul. O ființă intelectuală și morală complet cristalizată în jurul unui centru spiritual de o claritate luminoasă – iată spectacolul uluitor pe care mi-l ofereați. Conversațiile noastre intime, audierea unei seri din conferințele dumneavoastră de o uimitoare bogăție de idei și lectura operei dvs. de căpătâi, la Science occulte (Stiința ocultă)7, au confirmat în mod strălucitor această primă impresie. Unei instituții perfecte și unei clarviziuni extraordinare, adăugați o aleasă cultură științifică și filosofică, care vă permite să controlați și să cumpăniți percepțiile cele mai diverse ideilor dumneavoastră, care se susțin reciproc și al căror ansamblu se alătura unui centru comun, este dovada justiței lor. Dacă o viziune superioară vă furnizează cele mai profunde informații, nu le acceptați decât după ce le-ați trecut printr-un filtru sever și după ce le-ați clasat în funcție de importanța lor pe o scară ierarhică a fenomenelor, sub incidența legii cauzalității 6 - Articolul contelui Prozor despre Un mister rosicrucian de R. Steiner, în publicația Operei de Lugne-Poe, decembrie 1911 – n.a. 7 - Die Geheimwissenschaft (Altmann, Leipzing). A apărut o traducere în limba franceză a acestei opere – n.a. Evoluț ia Divină 11 și a analogiilor universale. Nu-i instigați pe discipolii dumneavoastră să se supună orbește și să bâguie catehisme învățate pe dinafară, ci să fie absolut independenți și să aibă inițiativă, atunci când le repetați: ”Dacă experiența și rațiunea nu vă confirmă ce vă spun, să nu mă credeți!” Îmi aduceți astfel lumina dorită. În învățătura dvs., esoterismul creștin se desfășura în fața mea cu toată importanța sa și cu o amploare nebănuită de mine până atunci. Pentru că, așa cum presimțeați, îl vedem în stare să cuprindă, să explice și să aplice toate celelalte tradiții. Această realizare nesperată a unuia dintre visele mele mai îndrăznețe mă determină să mă întorc la vechiul meu proiect de a scrie o istorie a esoterismului creștin. Dar ce mult mi se lărgise orizontul, datorită dumneavoastră! În urma și înaintea lui Hristos se deschideau drumuri fără sfârșit. Însă, în acest infinit, aruncați o lumină mai intensă asupra a două engime profunde, care preocupă, pe bună dreptate, gândirea modernă. Imposibilitatea de a le rezvolva prin metode obișnuite de investigație a devenit, pentru multe minți, un obstacol în calea formulării oricărei concepții spirituale a vieții și în calea oricărei credințe religioase. Prima dintre aceste întrebări se aproprie de cosmogonii: cea legată de originea umanității; cea de a doua, legată de teogonie, se referă la natura lui Hristos. În concluzie, destinul nostru veșnic depinde de aceste două probleme. Cugetați cu mare atenție: dacă nu suntem fii legitimi a lui Dumnezeu, ce motiv am avea să devenim și ce înseamnă nemurirea, acest cuvânt iluzoriu? Și dacă Dumnezeu nu e un Christos în toată puterea cuvântului, cum ar putea el să fie Mântuitorul umanității? După dumneavoastră aceste două întrebări se rezolvă printr-o vedere în ansamblu a evoluției planetare, clarificată pe de o parte de știința modernă, iar pe de altă parte de cele mai vechi tradiții religioase, oglindiri ale viziunii și înțelepciunii primordiale. Creștinismul cu adevărat catolic, adică cu adevărat universal, se reflectă aici în toată profunzimea sa, ajungând la originea lucrurilor. Pentru că problema se pune atât de puternic, esențialul nu mai era scrierea unei istorii a esoterismului creștin, ci a uneia care să arate cum s-a apropiat fenomenul Christos de enigma evoluției terestre și de tainele sistemului nostru solar. Trebuia refăcut drumul Marilor Inițiați printr-un circuit mai vast și care duce mult mai sus. Odată cu acest punct de vedere, orizontul și spațiul se lărgeau foarte mult, ca și cum, de sus, dintr-un tunel, te-ai fi urcat în avion pentru a parcurge un con12 Édouarrd Schurré tinent și de a zbura peste mai multe mări. În Marii Inițiați încercam să percep lumea divină prin conștiința marilor profeți ai umanității, așa cum privim stelele de la înălțimea unui far. Acum făceam invers. Năzuiam să văd lumea din punctul de vedere al astrelor, sau, mai bine zis, să contemplu evoluția umană prin acțiunea forțelor cosmice, a căror ierarhie fantastică și funcționare multiplă m-ați făcut să înțeleg. De aici, conceperea Evoluției Divine, a cărei primă parte o ofer astăzi cititorilor mei: De la Sfinx la Hristos, fără să știu vreodată dacă voi scrie partea a doua: De la Christos la Lucifer. Dar bănuiam cu siguranță ce va urma… într-o astfel de realizare, câte încercări aventuroase și câte lacune imense se află! Câte ascensiuni vertiginoase și câte prăpăstii! Prăpăstii înspăimântătoare peste care a trebuit să trec repede, au fost mai multe decât culmile pe care am putut să le ating și a trebuit să traversez mai multe deșerturi aride decât vâlcele înflorite. Singura mea dorința era să-mi ating scopul, cu toate că eram bătut de vânt și înghețat de furtună… În mijlocul temerilor acestei periculoase călătorii, îmi mai rămânea o singură speranță. O spun cu toată recunoștința pe care v-o păstrez. În frescele emoționante, în panoramele sonore, pe care cuvântul dumneavoastră magic le-a făcut să se nască în mine, puteți recunoaște marile contururi ale Adevărului, care strălucește puternic sub privirea dumneavoastră! O forță superioară tuturor scrupulelor, o voce mai puternică decât toate spaimele m-a determinat să scriu această carte. Poate ea va reuși să strângă în jurul ei pe toți aceia care, simțind gravitatea prezentului, s-au decis să meargă spre viitor sub semnul esoterismului eleno-creștin. Februarie 1912 E.S. Evoluț ia Divină 13 Cartea I-a Evoluția planetară și evoluția omului Zeii gândesc cu totul altfel decât oamenii. Gândurile oamenilor sunt imagini; gândurile zeilor sunt ființe vii. Rudolf Steiner Capitolul 1 ENIGMA SFINXULUI ȘI ÎNȚELEPCIUNEA PRIMORDIALÃ Scopul oricărei înțelepciuni este rezolvarea enigmei omului, ultima expresie a evoluției planetare. Aceasta enigmă cuprinde însăși enigma lumii. Pentru că micul univers al omului, sau microcosmosul, este oglinda și sinteza minusculă a universului mare, sau a macrocosmosului. Constituite pe aceleași principii, și unul și celălalt reprezintă expresiile diferite, dar concordante ale Creatorului invizibil, vizibil în operele sale, ale Spiritului suveran pe care-l numim Dumnezeu. Or, niciun simbol nu exprimă mai elocvent enigma Omului și al Naturii decât Sfinxul antic al Egiptului imemorial. Gândirea umană, popoarele și religiile se întrec în a-i descifra sensul. De aproximativ zece mii de ani, adică de la originea primelor civilizații din Africa și Asia, anterioare civilizațiilor noastre europene, Sfinxul colosal din Gizeh, sculptat în piatră și culcat pe nisipul arămiu al deșertului, propune fiecărui trecător o problemă de temut. Pentru că un limbaj suprauman, mai impresionant decât cel al tuturor limbilor vorbite, iese din forma sa mută și din fruntea sa semeața. „— Privește-mă, zice el, sunt Sfinxul-Natură, Înger, Vultur, Leu și Taur, am fața impunătoare a lui Dumnezeu și corpul unui animal îna14 Édouarrd Schurré ripat și sălbatic. N-ai nici crupa mea, nici ghearele, nici aripile mele, dar bustul tău seamană cu al meu. Cine ești? De unde vii? Unde te duci? Ai ieșit din adâncul pământului sau ai coborât din discul strălucitor al acestui soare glorios care răsare acolo din munții Arabiei? Eu sunt, văd, știu dintotdeauna. Pentru că sunt unul dintre Arhetipurile eterne care trăiesc în lumina ce există fără a fi creată… dar… îmi este interzis să vorbesc altfel decât prin prezența mea. În ceea ce te privește, om efemer, călător, obscur, umbră care trece, caută – și ghicește, iar dacă nu – disperă!“ La întrebarea tulburătoare, la ordinul imperios al fiarei înaripate, mitologiile, religiile si filosofiile au raspuns în mii de chipuri de-a lungul istoriei. Au potolit fără să se astâmpere complet această sete de adevăr care arde în inima omului. În ciuda diversității dogmelor și riturilor, există un punct esențial asupra căruia au căzut de acord. Prin cultele, simbolurile, sacrificiile, disciplinele și promisiunile lor, acești ghizi spirituali n-au încetat să spună omului: „Vii din lumea divină și poți să te întorci acolo dacă vrei. Există în tine ceva efemer și etern. Să nu te folosești de cel dintâi decât pentru a-l dezvolta pe al doilea.“ De la apariția creștinismului, care promite adevărul celor mai umili și face să freamăte de speranță întreaga omenire, legenda paradisului pierdut din cauza greșelii făcute de primul om și a salvării redate omenirii degenerate prin sacrificiul unui zeu, a alinat sufletele timp de aproximativ doua mii de ani. Dar povestea populară și sugestivă nu mai este de ajuns, în forma sa copilărească, omului adult, devenind stăpânul forțelor naturii, acest om care vrea să pătrundă misterele cu mintea sa și care, asemenea lui Toma necredinciosul, nu mai crede decât în ceea ce atinge. Și iată că omul din zilele noastre s-a așezat în fața Sfinxului antic, a cărui întrebare mereu repetată îl irită și îl deranjează fără voia lui pe curajosul explorator. Obosit, strigă: „O, Sfinx nemuritor, ridicolă și zadarnică e vechea ta întrebare. Nu mai există Dumnezeu. Dacă se află undeva într-o regiune inaccesibilă simțurilor mele, nu vreau să mai știu nimic de el și voi putea să mă lipsesc de el. Zeii sunt morți. Nu există Absolut, nici Zeu suprem, nici cauză primordială. Nu există decât un curent continuu de fenomene, care se succed ca valurile și se rostogolesc în cercul fatal al universului. O, Sfinx amăgitor, chinul înțelepților, sperietoarea mulțimilor, nu-mi este teamă de tine. Puțin îmi pasă prin ce întâmplare am ieșit din adâncurile tale, dar, pentru că m-am născut, voi scăpa din ghearele tale, pentru că numele meu e Voință, Rațiune, Analiză și totul se pleacă în fața puterii mele. Pentru că așa stau Evoluț ia Divină 15 lucrurile, eu sunt stăpânul tău, iar tu devii inutil. Iluzie zadarnică a trecutului, ultima fantomă a zeilor dispăruți, piei în nisip și lasă-mi mie pământul, unde în sfârșit o să răspândesc libertatea și fericirea.“ Astfel vorbește omul nou, supraomul unei științe care nu este decât știința materiei. Sfinxul neînțeles de omenirea actuală, Sfinxul care șia pierdut aureola, discul de aur de pe vremea faraonilor, simbolul soarelui înaripat și puterea de a face Zeii să vorbească prin intermediul sufletului uman în liniștea templelor, Sfinxul, care se macină în deșert, tace. Și supraomul triumfător se privește în oglinda științei sale. Atunci se dă înapoi speriat. Pentru că se vede în ea sub înfățișarea unei gorile, care, cu corpul ei păros și fața de prognat, îi strigă rânjind: „Iată-l pe strămoșul tău…Salută-ți noul Dumnezeu!“ La vederea acesteia, supraomul radiază zadarnic în orgoliul lui, freamătă de groază, se simte umilit de știința sa implacabilă. Adânc în conștiința sa, aude atunci o voce care seamănă cu cea Sfinxului îndepărtat, pentru că e subtilă ca o undă aeriană și armonioasă ca murmurul care iese din statuia lui Memnon, la primele raze ale soarelui: „Om nesăbuit, zise ea, care crezi că descinzi din gorilă, ai merita să nu mai evoluezi din acel punct. Să știi că cea mai mare crimă a ta este aceea de a-l fi omorât pe Dumnezeu!“ Aceasta este starea de spirit pe care știința fără suflet, știința fără Dumnezeu a creat-o în lume. De aici cele două doctrine ale agnosticismului și materialismului care guvernează mentalitatea contemporană. Agnosticimul spune: „Ignorabimus, nu vom ști niciodată esența lucrurilor. Să încetăm să ne mai ocupăm de asta.“ Al doilea zice: „Nu există decât materie și instinct. Să profităm de asta cât mai mult.“ Rezultatul acestor două doctrine este același: fatalism în istorie și în filosofie, realism în artă, suprimarea sentimentului religios și a ideii divine. Credeam că eliberăm omul, eliberându-l pe Dumnezeu, însă îl facem sclavul materiei. Lasând universul fără stăpân, lăsăm și omul fără stăpân. Se înțelege de la sine că nu confund știința, admirabilă în opera sa de clasificare și observare, cu popularizatorii ei fanatici, teoreticieni ai agnosticismului și materialismului. Ei sunt cei care aruncă asupra gândirii un văl negru prin care lumea se vede ca un cimitir. Mulți sunt cei care se ridică împotriva acestui văl, ale cărui nenumărate cute ascund universul viu și împiedică gândirea. Dar unde să găsești sabia de lumină care să-l sfâșie? Unii au recurs la vechile metafizici, dar conceptele lor abstracte, fără a cuprinde natura vie, nu furnizează decât arme tocite. Alții se limitează la filosofia închiderilor etanșe, care așează știința într-un com16 Édouarrd Schurré partiment și morala religioasă în altul, această filosofie ducând la neputința totală, pentru că împarte omul în două. Alții reiau, fără să le înțeleagă, dogmele Bisericii și caută o consolare în ritualurile ei, însă magia lor evocatoare, cu sensul său sublim, s-a pierdut.Aceste ritualuri pot potoli neliniștea, dar nu pot spune adevărul. Unde e sabia de lumină care străpunge și tenebrele Sufletului și abisurile Naturii pentru a-l regăsi acolo pe Dumnezeu? Știința care ucide este oare stăpâna lumii? Înțelepciunea care dă viață nu este oare decât un cuvânt fără rost? Mulți spun asta, aproape toți o cred. *** Și totuși…există o înțelepciune primordială, transcedentă, veșnică, în care rezidă plenitudinea cunoașterii. Odinioară ea se revărsa ca un șuvoi bogat, asemenea Gangelui care se strângea din zăpezile căzute în Himalaya. Astăzi, abia dacă se mai aseamănă cu un fir subțire de apă care se scurge pe o albie de pietre, dar nu a secat complet. Această înțelepciune are la bază alte facultăți decât cele folosite de știința prezentului. Intuiția nu este decât o licărire vie și prima etapă a acesteia. Se numește Viziune, Contemplare Divină, Comuniune vie cu Eternul. Această Înțelepciune vine din lumina interioară care se aprinde în om la un moment dat în dezvoltarea sa. Ea pătrunde prin lumea astrală, laborator al forțelor creatoare, până în lumea spirituală, originea lucrurilor. Oglindirile acestei înțelepciuni pe care ni le dau limbajul și arta umană sunt obscure și imperfecte, dar sursa lor este pură și luminoasă , pentru că țâșnește sub influența directă a puterilor spirituale care au creat lumea. Nu numai că primii înțelepți au perceput aceste forțe, dar au și meditat la marele mistere ale Creației, adică aspectele succesive pe care le-a îmbrăcat sistemul solar înainte de formarea Pământului. Le-au contemplat în imaginile vii care plutesc în lumina astrală pentru ochiul spiritului pur și au dat planetelor numele forțelor cosmice care le-au modelat. De aceea planetele au devenit zei în mitologie1 . Marii ocultiști și mistici ai secolelor al XVI-lea și al XVII-lea dețineau o parte din această înțelepciune primordială, datorită viziunilor lor sublime. Henri Kunarth încearcă să o concentreze în talismanul în formă de stea cu cinci raze numit Teatrum sapientae aeternae, iar Jacob Boehme se aproprie de ea ca un vizionar în Aurora. Paracelsus o studiază în tratatul său Astronomia Magna. Leibniz a presimțit-o numind-o perennis quaedam philosophia, Marele teozof Evoluț ia Divină 17 actual Rudolf Steiner o numște Urweltweisheit, cuvânt intraductibil, redat oarecum prin perifraza: „Înțelepciunea surselor lumilor.“2 Capitolul 2 FOCUL-PRINCIPIU ȘI IERARHIA PUTERILOR Centrul vechii științe oculte, formulat pentru prima oară de rishii din India, era doctrina Focului-Principiu, materialul Universului și instrumetul Zeilor. Agni, Focul ascuns în fiecare lucru, Focul originar și invizibil, ale cărui fum, flacără și lumină nu sunt decât manifestările exterioare, 1 - Marii astronomi ai secolului al XVI-lea și al XVII-lea, Copernic, Gallilei, Kepler, care au formulat legile mecanicii celestale și ne-au deschis dimensiunile spațiului, au avut în ceea ce privesc astrele o idee asemănătoare cu cea a magilor din Caldeea și cu cea a preoților egipteni. Era un dinamism ierarhic, un animism universal, dar diferențiat și gradat. Căci pentru ei astrele și cerul, deși guvernate de legi matematice, aveau viață. Nu le priveau doar cu o inteligență rece, ci cu tot sufletul. Astfel, ei îi simțeau în astre pe zei, iar în Cosmos, Spiritul creator. Citiți mai bine pasajul acesta a lui Kepler: „Toată creația reprezintă o simfonie minunată, atât în ordinea ideilor și a spiritului, cât și în cea a ființelor materiale. Totul se leagă prin legături reciproce insolubile; totul formează un întreg armonios. În Dumnezeu, aceeași armonie, o armonie supremă, căci Dumnezeu ne-a făcut după chipul său și ne-a dat ideea și sentimentul armoniei. Tot ce există este viu și animat, pentru că totul se continuă și se leagă; nici o stea care să nu fie animal, care să nu aibă un suflet. Sufletul astrelor este cauza mișcărilor lor și a simpatiei care le leagă și astfel se explică regularitatea fenomenelor naturale.“ – Kepler, Harmonices Mundi (1619), traducerea de Bartholmess în Dicționarul de filosofie a lui Frank – n.a. 2 - „Ceea ce omul obține ca inspirație și viziune nu e decât o reflectare o forțelor spirituale care au creat lumea. Ceasornicarul are ideea ceasului și îl construiește conform cu planul său. Odata făcut ceasul, putem, demontând aparatul, ideea care a stat la baza construirii lui. Aceeași este și situația omului în ceea ce privește înțelepciunea divină și creatoare. Înainte ca lumea noastră să se nască, această Înțelepciune exista; era planul lumii. Înțelepciunea a fost mai târziu comunicată omului. Acestea sunt ideile exprimate de Zei.“ Rudolf Steiner -Note luate la conferințele din 1909 18 Édouarrd Schurré Agni, focul creator, pentru că, pe de o parte, focul este forma elementară a materiei, iar pe de altă parte este veșmântul și, într-o oarecare măsură, corpul Zeilor, mediul prin care aceștia acționează asupra lumii; cale fierbinte, pe care spiritul îl coboară în materie; potecă luminoasă, pe unde materia urcă la Spirit. Această veche doctrină a Focului-Principu, care umple și luminează Vedele cu poezia sa divinatorie, se regăsește mai târziu formulată într-o manieră științifică la cel mai mare dintre filosofii greci ai școlii ioniene, la Heraclit din Efes. Heraclit vedea în foc principiul universului vizibil: „Focul este elementul generator și, din transformările sale, fie că se rarefiază, fie că se condensează, iau naștere toate lucrurile. Focul se transformă în vapori când condensează; acești vapori capătă consistență și se transformă în apă; apa, printr-o altă condensare, devine pământ.“ Iată ce numește Heraclit mișcare de sus în jos. – Și invers, pământul, prin rarefiere, se transformă în apă, din care ies aproape toate celelalte lucruri, prin evaporarea de la suprafața ei. Aceasta este mișcarea de jos în sus. Să mai adăugăm că focul nu este doar principiul care dă viață, ci și principiul distrugător. Universul a fost produs de foc și prin foc trebuie să piară.3 3 - Rezumat al filosofiei lui Heraclit după fragmentele pe care le avem. Vezi Ritter, Istoria filosofiei ioniene. – E interesant să apropiem de vechea idee a lui Heraclit, potrivit căreia toată lumea vizibilă este rezultatul Focului, adică al Căldurii, descoperirile astronomiei moderne datorate spectronomiei stelelor. Iată ce spune Ch. Nordmann în remarcabilul său articol despre Metamorfoza stelelor și temperatura lor (Revista celor Două Lumi din 1 iunie 1910): „Diferențele esențiale care există între diferitele tipuri de stele, din punctul de vedere al compoziției chimice, se datorează diferențelor de temperatură de acolo. Când temperatura crește, atomii elementelor chimice caracterizate de liniile lor spectrale obișnuite se dislocă pentru a face loc unor forme mai simple, caracterizate prin „linii accentuate“, pe care Lookyer le numește „proto-elemente“. Când temperatura crește, aceste proto-elemente se disociază pentru a forma alte elemente din ce în ce mai ușoare și mai simple, ducând în cele din urmă la transmutarea tuturor celorlalte corpuri în hidrogen și heliu. Stelele din constelația Orion ar fi deci cele mai calde din cosmos; și simplitatea mai mare sau mai mică a spectrelor stelare, ca și importanța pe care o au acolo liniile accentuate, ar fi caracteristice temperaturilor și stelelor. Două mari idei filosofice se degajă din aceste cercetări, aceea a unei evoluții chimice și termice a stelelor și aceea a transmutării elementelor chimice prin acțiunea căldurii… Astfel, se demonstrează pentru prima oară pe pământ, posibilitatea transmutării elementelor, atât de revocată de alchimiștii medievali și atât de ironizată de chimiștii secolului al nouăsprezecelea. Stelele ne oferă un exemplu complet de transmutare în sensul căutat de alchimiști, de vreme ce metalele cele mai grele nu apar decât după elementele ușoare și atunci când s-au răcit suficient.“ – n.a. Evoluț ia Divină 19 Să mai spunem că toată cosmogonia sistemului nostru planetar se rezumă la cele două mișcări de jos în sus și de sus în jos și la cele două fenomene de condensare și rarefiere, căci ele însoțesc coborârea spiritului în materie și înălțarea materiei spre spirit. Să mai menționăm că Heraclit și-a depus cartea despre Focul-Principiu în Templul Dianei din Efes, vrând să arate astfel că își obținuse știința în urma inițierii de la Zei, adică datorită inspirației, și nu numai a meditației și rațiunii. Pe vremea aceea, filosofia era mai ales intuitivă și sintetică. Ea nu devine analitică decât la eleați și dialectică abia odată cu Socrate, Platon și Aristotel. Să ascultăm acum, pe această temă, cuvântul celui mai învățat și mai vizionar dintre teozofii contemporani. El pune în slujba științei contemporane doctrina ocultă a celor patru elemente și a Focului- Principiu. „Pentru a înțelege această doctrină antică și sfântă care vine din Orient, spune Rudolf Steiner, Focul trebuie analizat în legătură cu cele patru elemente. Sensul celor patru elemente nu mai este înțeles de materialismul contemporan. În sensul esoteric, elementele nu înseamnă niște corpuri simple și ireductibile, conform conceptului chimiei moderne, ci stări succesive ale materiei. 1) Pământul reprezină elementul solid (în acest sens, gheața este pământ). 2) Apa semnifică starea lichidă (în acest sens, mercurul și fierul topit sunt apă). Focul sau Căldura este o stare mult mai subtilă și mai fină decât aerul. Am putea să-l numim materia radiantă (cuvântul îi aparține lui Cookes). – Focul se deosebește de celelalte trei elemente mai întâi pentru că le pătrunde și pătrunde orice lucru, în timp ce ele sunt separate unele de altele. O altă diferență: putem atinge ceea ce este în stare solidă, lichidă și gazoasă. Din afară se simte un oarecare grad de rezistență. Putem atinge și un corp care arde, dar căldura se simte la fel și dinăuntru. Înțelepciunea antică releva acest lucru. Focul este un element și interior și exterior omului și întregii lumi. Înțelepții spuneau: Cu focul, materia devine suflet. Există suflet în foc, există foc în suflet. Focul este, așadar, poarta prin care pătrundem în interiorul lucrurilor. Când privim un obiect care arde, vedem două lucruri odată cu focul: fumul și lumina. Lumina se naște din foc, dar o vedem? Credem că da, dar nu este adevărat. Vedem obiecte solide, lichide sau gazoase luminate de lumină. Nu vedem lumina propriu-zisă. Lumina fizică este în realitate invizibilă. Trecând de la foc la lumină, intrăm în sfera invizibilului, în eter, în spiritual. Invers stau lucrurile când e vorba de fum. Când arde ceva, asistăm la o trecere de la material la 20 Édouarrd Schurré spiritual, care produce lumină. Dar această trecere se compensează prin fumul opac. Odată cu fumul, focul închide un element spiritual în materie. Nimic nu apare izolat. Orice proces este compensat printr-un recul invers și proporțional. Acolo unde i-a naștere lumina, iau naștere și tenebrele. Aerul se naște din focul transformat în fum, apa din aerul condensat în lichid, și pământul din lichid solidificat. Din acest punct de vedere , întreg universul are la bază focul concentrat și spiritul închis în materie.4“ Astfel când pătrundem cu privirea în laboratorul lumii și vedem circulând în venele sale agentul vieții universale, focul subtil și atotputernic, înțelegem mai bine forța și măreția cultului primitivilor Aria. Slăveau Focul, pentru că vedeau în ei tronul, substanța și veșmântul Zeilor. Dar înainte de a face o expunere sumară a evoluției planetare, trebuie să ne facem o idee despre ierarhia forțelor angajate în drama cosmică. Înțelepții au plasat zeii pe tronul Focului și Luminii, pentru că aceste forțe sunt elementare lor. Să încercăm acum să le enumerăm de jos în sus, în ordinea crescătoare a inteligenței umane. Le vom vedea apoi acționând de sus în jos, în ordinea descrescătoare a creației. Vechiul Testament rezumă ierarhia Puterilor. Care sunt facultăți ale lui Dumnezeu în acțiune, în visul lui Iacov, care vede îngeri coborând și ridicând treptele universului. Acest vis reprezintă simbolic ierarhia lumii invizibile, organismul animator și susținător al lumii vizibile. Comentat din punct de vedere esoteric, el relevă o știință și mai profundă decât cea care se vede prin microscoapele și telescoapele noastre. Urcați treptele materiei și veți găsi pe Dumnezu.Așa cum deasupra celor patru elemente găsim elemente mai subtile, tot așa asupra celor patru regnuri ale naturii vizibile – regnul mineral, vegetal, animal și uman – găsim alte regnuri care corespund diferitelor stări ale materiei imponderabile. Elochimii lui Moise și ale căror forme antropomor- 4 - Notițe luate la conferințele doctorului Rudolf Steiner, în aprilie 1909. Amintim aici că ultimele teorii ale științei contemporane despre constituția materiei consideră atomii ca fiind compuși din electroni, adică atomi electrici, grupați într-un fel oarecare. Întregul univers n-ar fi, plecând de la această ipoteză, decât un fenomen de electricitate. Iată-ne destul de aproape de Agni, focul ascuns din imnurile vedice. Astfel, analiza extremă întâlnește sinteza extremă, iar știința modernă întâlnește înțelepciunea antică – n.a. Evoluț ia Divină 21 fizate sunt zeii greci. Tradiția esoterică creștină, care coboară de la Dionisie Areopagitul5 le împarte în nouă categorii, grupate câte trei, formând un tot organic. Mai presus de om – toți profeții au spus-o și toate popoarele au crezut-o – există Îngerii, Feruerii persanilor, Geniile latinilor, care s-au identificat uneori cu Eul superior și care este sortit să-l trezească. Din punct de vedere esoteric, îngerii se numesc de asemenea fiii vieții. Un înger păzitor este atribuit personalității fiecărui om. Rolul său este de a-l urma și de a-l orienta de la o încarnare la alta. Elementul îngerului este aerul. Mai presus de îngeri sunt Arhanghelii, acei Asura ai indienilor, care domină sufletul națiilor. Elementul lor este focul. Tradiția ocultă îi considera factorii cei mai activi în viața generală a umanității, căreia îi trasează liniile mari și ale cărei mișcări multiple le supraveghează. Mai presus de Arhangheli sunt Arheii sau spiritele personalității și inițiativei, al căror rol ar putea fi definit prin cuvântul: Începătorii, pentru că ei sunt cei care au dat primul impuls Arhanghelilor în perioada Saturniană și Solară. Tot ei sunt cei care prezidă marile mișcări și revoluții umane precum și intrarea în scenă a marilor personalități care schimbă fața istoriei. Acesta este primul grup de Puteri spirituale care se ridică mai presus de om și pe care l-am putea numi, prin excelență, grupul de muncitori din laboratorul planetar, pentru că acțiunea lor este cea mai arzătoare , cea mai complexă și pătrunde atât în profunzimile materiei, cât și în tainele individualității umane. Mai sus se situează a doua triadă a Puterilor. Acestea sunt Devele propriu-zise ale indienilor. Dionisie Areopagitul le-a numit Virtuțile, Dominațiile și Principatele.Trebuie să vedem în ele dominatorii și ordinatorii întregului sistem planetar. Intermediari între forțele inferioare și cele superioare, aceste spirite suverane sunt mai aproape de divinitate decât de om; am putea să le numim Infailibilii, căci ele nu pot ca Arhanghelii, să coboare în hăul materiei, dar nu pot nici să-l iubească, așa cum facArhanghelii, pe omul căruia i-au dat suflul vieții. Aceste puteri au creat în vid sferele planetare, unde s-au strâns apoi puterile infinitului. Ele țin balanța întregului sistem și constituie norma acestuia. Aceștia sunt Elohimii lui Moise și creatorii Pământului. Mult deasupra oricărui concept și oricărei imaginații umane se 5 - Vom discuta în al doilea volum al acestei opere despre autenticitatea personajului Dionisie Areopagitul și despre cărțile care îi sunt atribuite. Aici contează mai puțin , pentru că, în acest capitol, este vorba despre idei și nu despre persoane.- n.a. 22 Édouarrd Schurré ridică cea de-a treia triadă a Puterilor, în ordine ascedentă. Tronurile sunt Puterile supreme ale darului de sine și al sacrificiului. Vom vedea în curând rolul lor capital la originea sitemului nostru capital. Serafimii (al căror nume caldeean înseamnă dragoste) și Heruvimii (al căror nume semnifică înțelepciune și forță infinită) sunt atât de aproape de Dumnezeu pentru că îi reflectă imediat lumina. Puterile inferioare nu ar putea să-i suporte strălucirea orbitoare și fulgerul orbitor. Serafimii și Heruvimii le-o transmit, filtrând-o și considerând- o în forme radiante. Iau chiar ei aceste forme, umplandu-se de Dragoste și Înțelepciune. Se cufundă în sânul Trinității divine și ies de acolo plini de strălucire, căci gândurile lui Dumnezeu se încorporează în esența lor spirituală. Ei nu lucrează, ei răspândesc lumină; ei nu creează, ei trezesc la viață, în calitatea lor de raze vii ale Dumnezeului de nepătruns. Într-un cuvânt, TRIADA INFERIOARÃ (Îngeri, Arhangheli și Arhei) este cea a puterilor combative, cărora le revine munca cea mai grea. Ele sunt cei care au drept câmp de bătălie Pământul și omul drept obiect al luptei. TRIADAMIJLOCIE (Virtuți, Dominații și Principate) este cea a Puterilor ordonate și echilibrate, care acționează în ansamblul sistemului planetar. TRIADA SUPERIOARÃ (Tronuri, Heruvimi și Serafimi) este cea a Puterilor strălucitoare și inspiratoare, care acționează în ansamblul cosmosului. Ele aparțin sferei divine propriuzise, căci ele sunt, prin esența lor, deasupra Spațiului și Timpului, ca însuși Dumnezeu, dar ele îl manifestă pe Dumnezeu în Timp și Spațiu. Să adăugăm aici că, în această vastă ierarhie, fiecare ordin al puterilor primește influxul Puterilor superioare și acționează asupra tuturor celor de dedesupt, dar nu și asupra celor de deasupra. Să mai notăm că sferele de activitate ale Puterilor se întrepătrund fără a se confunda și condițiile de Spațiu și Timp variază în fiecare Triadă a ierarhiei. Sfera Îngerilor, Arhanghelilor și Arheilor, cea care vine imediat deasupra omului, și spațiul în care omul se cufundă, în timpul somnului este sfera astrală, numită și sfera penetrabilității. Acolo stăpânește cea de-a patra dimensiune, adică ființele se întrepătrund fără a se confunda. Distanța este anulată sau modificată. Lucrurile se unesc imediat, prin simpatie sau antipatie. Sfera Puterilor din cea de-a doua Triadă este sfera spirituală, pe care o putem numi și sfera expansiunii și a concentrării. Acolo stăpânesc cea de-a cincea și de-a șasea dimensiune, cea mai înaltă, aceea a Infinitului și a Eternului, care se află asupra Spațiului și Timpului, dar pe care le comandă. Acest tablou reprezintă scala Puterilor, care au drept tron FoculEvoluț ia Divină 23 Principiu, drept centru Treimea divină și drept coroană Triada serafică. Lumina, Viața și Adevărul se proiectează deasupra lui de sus, sub efluviul celor Trei Verbe, prin Elohimi și Arhangheli, și năvălesc până în inima Omului cu flacăra lui Lucifer. În Om se concentrează toate razele divine, pentru a țâșni apoi din el o ființă, o lumină și un verb nou.Prin acest lanț, Dumnezeu-Zeii, Elementele și Omul alcătuiesc un Tot solidar și indivizibil, care se autogenerează, se organizează, evoluează în mod constant, paralel, integral. Zeii superiori dau naștere Zeilor inferiori, care dau naștere Elementelor, a căror materie nu este decât o aparență, iar Omul, în germen de la origini, devine treptat centrul și pivotul acestor elemente. Privit de sus în jos, acest tablou arată raza prin care Zeii văd lumea și Omul – aceasta este partea Luminii. Privit de jos în sus, arată prisma prin care Omul percepe lumea și Zeii – este partea Umbrei. Să vedem acum Puterile lucrând în cadrul Creației. Capitoul 3 PERIOADA SATURNIANÃ. SACRIFICIUL TRONURILOR. TREZIREA ARHEILOR În întreg universul se manifestă legea eternei mișcări, legea rotației și, odată cu ea, legea metarmorfozei sau a reîncarnării. Această lege a avatarurilor sau a renașterii lumilor sub forme înrudite, dar mereu noi, sub lungi somnuri cosmice, se aplică atât astrelor, cât și stelelor, atât Zeilor, cât și oamenilor. Este chiar condiția manifestării Verbului divin, a strălucirii Sufletului divin prin astre și prin suflete. Pământul a avut trei avataruri înainte de a deveni Pământul pe care îl vedem astăzi. La început a fost amestecat, ca o parte nedistinctă, cu nebuloasa primară a sistemului nostru, numită Saturn în cosmogonia ocultă și pe care o vom numi primul Saturn, pentru a o deosebi de planeta actuală Saturn, care este o rămășiță a acestei nebuloase. Mai apoi, pământul a făcut parte din Soarele primitiv, care se întindea pâna la marginea actualei planete Jupiter. Pământul, formând un singur astru împreună cu Luna, s-a desprins de Soarele primitiv. Acest lucru, în 24 Édouarrd Schurré cosmogonia ocultă, se numește pur și simnplu Luna. Noi o vom numi Luna primitivă sau Pământul-Lună, pentru a o distinge de Luna actuală. În fine, pământul, alungând Luna de lângă el, a devenit Pământul actual. Germenul ființei umane există deja în Soarele actual sub forma unui embrion eteric. Nu a început să existe ca ființă vie, ca un corp astral, sub forma unui nor de foc, decât pe Luna primitivă sau pe Pământul-Lună. De-abia pe Pământul actual, ființa umană a dobândit conștiința eului său, dezvoltându-și organele fizice și spirituale. Vom indica aceste etape în cartea următoare, atunci când vom vorbi de Atlantida și de Atlanți. În timpul acestor avatare succesive ale sistemului planetar, Zeii sau Elochimii din ierarhiile superioare au generat Zeii din ierarhia inferioară: Arheii, Arhanghelii și Îngerii care, cu ajutorul primilor, au fost generatorii Pământului și ai Omului. Perioadele planetare despre care vom vorbi se întind pe milioane și milioane de ani. De pe vremea rishilor, clariziunea marilor adepți a descifrat aceste epoci ale lumii, a căror reflexe palpită încă în lumea astrală. Ei le-au văzut descifrându-se în panorame imense, în fața simțului său interior. Din epocă în epocă, ei și-au transmis umanității viziunile, sub forme mitologice, adaptate la diversele ei grade de cultură. La hinduși, aceste clișee astrale se numesc imagini ale Akașei (sau ale lumii astrale). În tradiția iudeo-creștină a lui Moise și a profeților, a lui Isus Hristos și a Sf. Ioan, aceste foi smulse din Sufletul lumii sunt numite cartea lui Dumnezeu. Astfel, cum putem să nu remarcăm că vizionarea din Domremy, Ioana d’Arc, țărăncuța ignorată, dar inspirată, a folosit chiar această expresie răspunzând șicanelor scolastice ale savanților din Poitiers, prin aceste cuvinte superbe: „Există mai mult adevăr în cartea lui Dumnezeu decât în ale voastre!“ Mai este nevoie să spunem cât de imperfecte sunt întotdeauna redările acestor imperfecte vizonări, atunci când încearcă să transpună într-un limbaj terestru imaginile supraumane pe care le deșartă în fața lor lumina astrală, și nu sub forme imobile și moarte, ci ca mulțimi pline de viață și ca fluvii revărsate din albia lor. Să facem încercarea de a le da un sens și o legătura, de a ordona și de a clasa aceste viziuni năvlanice. Nebuloasa saturniană, prima formă a sistemului nostru planetar, era doar o masă de căldură fără lumină. Căldura este prima formă a focului. De aceea, Heraclit, spunea că lumea s-a născut din foc. Nebuloasa avea forma unei sfere, a cărei rază măsura cât distanța dintre soare și actuala planetă Saturn. Dar nici un astru nu strălucea în Evoluț ia Divină 25 concentrarea sa întunecată, nicio rază de lumină nu ieșea din ea. Totuși, în interiorul nebuloasei trecea fiori de frig și efluvii de căldură, în urma mișcării forțelor care se agiteau în miezul ei. La suprafața ei se ridicau uneori, în forme ovoide, trombe de căldură sub atracția Elohimilor care coborau asupra ei din spațiul incomesurabil. Geneza de expresie a acestei prime faze planetare în al doilea verset: „Și pământul era gol și fără formă, și tenebrele stăteau în fața abisului, și Duhul lui Dumnezeu6 umbla deasupra apelor.“ Or, Elohimii, care, la originea lumii noastre, reprezentau Duhul lui Dumnezeu, aparțineau celei mai înalte ierarhii a Puterilor. Pe ei, tradiția creștină îi numește Tronurile. Aceeași tradiție afirmă că și-au sacrificat trupurile pentru renașterea Arheilor. Acest trup nu era decât căldura vitală, efluviu al dragostei. Cât despre Arhei sau Spiritele începutului, acestea erau ființe provenite dintr-o evoluție cosmică precedentă, care au rămas pasive mult timp, pierdute într-un fel în divinitate. Natura lor îi făcea capabili să devină, într-o nouă perioadă cosmică, zei creatori prin excelență, cu condiția să reia personalitatea. Această personalitate le-a fost dată de către Tronuri, sacrificându-le trupurile turnând în ei toată forța lor. De aici acele trombe de căldură care ieșeau din primul Saturn și care părea să aspire viața divină a Tronurilor, așa cum vedeam în trombele mării, apele ridicându-se în vârtejuri spre nori și cerul aspirând oceanul. Asemănătoare unei ființe vii, enorma nebuloasă saturniană își avea propria aspirație și respirație. Aspirația ei producea frig, iar respirația ei, căldură. În timpul aspirației, Arheii reintrau înauntrul ei; în timpul respirației, se apropriau de Tronuri și le absorbeau esența. Astfel, dobândeau din ce în ce mai mult, conștiința de sine și se detașau din ce în ce mai mult, de masa saturniană. Dar, epurându-se, eliberându-se de elementele lor interioare, ei lăsau în urma lor un abur gazos. În același timp, Elohimii din cea de-a doua ierarhie, care acționau în interiorul nebuloasei, determinaseră rotația acesteia. Astfel, pe circumferință s-a format un inel de abur gazos, care, rupându-se mai târziu, avea să formeze prima planetă, Saturnul actual, cu inelul și cei opt sateliți ai < |