Puterea duhovnicească a deznădejdii

Atunci când ne-am văzut aruncați în deznădejde, când nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznădejdii noastre, să ne întoarcem ca și David către propriul suflet și să-i spunem cele ce a uitat el să facă, pentru că nu le mai simte. Rostiți-le: „Pentru ce ești mâhnit suflete al meu și pentru ce mă tulburi? Ridică-te, Îmbărbătează-te și nădăjduiește spre Domnul”. De atâtea ori ai făcut-o, de ce acuma uiți s-o faci, de ce acuma crezi că n-ai mai putea-o face? Fă-o! De multe ori Biserica se roagă cu astfel de rugăciuni. Mai ales în Postul Mare, vedem adresări către propriul suflet, către sufletul deznădăjduit al lui Adam, al omului care s-a despărțit. În Canonul Mare, vedeți-l, sunt toate: „Suflete al meu, suflete al meu deșteaptă-te! Pentru ce dormi?”