CATRENE
1.(1.)
Ferice de acei ce vin să Te privească,
să stea mereu în preajma Ta și să-Ți vorbească!
Cum n-am putința de-a mă duce să Te văd,
plec să-i privesc pe cei ce pot să Te privească.
2. (2.)
Fără Tine, nicio floare să nu prindă viață!
Și de-o prinde, nimeni să nu soarbă-a ei dulceață!
Fără Tine, de-ar începe inima-mi să râdă,
nimeni să nu vrea să-i șteargă sângerânda față!
3. (4.)
Mă tulbură-acel „da” spus întru legământ’
Păcate-am făptuit cât frunzele în vânt.
Iar mâine, când heruvii le-or citi din Cartea’
ce-n mână am s-o țin, pleca-voi fruntea la pământ.
4. (6.)
Cum nicio casă nu-i a mea, – la cine să mă duc?
Cum n-am nimica în boccea, – la cine să mă duc?
Gonit de toți, spre Tine-acum mă-ndrept.
De-o să m-alungi din poarta Ta, – la cine să mă duc?
5. (1.)
Fără-ndurare dacă mă sugrumi, – de cine Ți-ar fi teamă?
Și de m-alungi în loc să mă îndrumi, – de cine Ți-ar fi teamă?
De-un boț de inimă am parte și de nimeni nu mă tem.
Ți-e inima cât cele două lumi. – De cine Ți-ar fi teamă?
6. (8.)
Chiar dacă suntem beți fără-ncetare, – Tu ne ești credința!
Chiar dac-abia ne ținem pe picioare, – Tu ne ești credința!
Și-oricine-am fi: creștini, păgâni ori musulmani,
Și-n orice-am crede fiecare, – Tu ne ești credința!
7. (9.)
Ce-i geamătul o știe numai cine-ndură,
cum auru-n cuptor îi dă a lui măsură.
Veniți toți cei cu arse inimi să jelim,
căci numai noi știm ce-i a inimii arsură!
8. (10.)
Când pomi se pleacă peste zidul din grădină,
cuprins de jale-i Grădinarul și suspină.
Chiar dac-au roadele din perle și rubine,
ei trebuie tăiați și smulși din rădăcină.
9. (11.)
O, inimă, ți-e drumul plin de spini și colți,
dar drumu-acesta duce dincolo de bolți!
O, de-ai putea să-ți smulgi tu pielea de pe trup,
ca mai ușor atunci povara să ți-o porți!
10. (12.)
Veniți voi cei ce inimii-i simțiți pojarul!
Să ne-adunăm să ne povestim amărui
Și-n cumpene să-l cântărim! Cu cât vom arde mai
vârtos, cu-atât mai greu va trage-atunci cântarul.
11. (13.)
Veniți voi cei cu arse inimi și-n zăvoi – să jeluim!
Pieirea-acelui fraged trandafir de soi – să jeluim!
Veniți în crâng și să-ntovărășim privighetoarea!
Când ea se va opri din plâns, atuncea noi – să jeluim!’
12. (14.)
Un șoim am fost și după prăzi plecam în pripă.
Săgeata Dragostei străpunse-a mea aripă.
Nu rătăci nepăsător prin munți! Poți fi
și tu lovit de vreo săgeată-n orice clipă.
13. (16.)
Roata bolții-n râvna ei nimicitoare,
ochilor le smulge lacrime amare.
Fumul deznădejdii pân-la cer se urcă...
Lacrimile-ajung până-n adânc de mare...
14.(17.)
Vai, cât chin a izvorât – din inima aceasta!
Zi și noapte-s zădărât – de inima aceasta,
îndestul mi-am plâns durerea! Smulge-mi, Doamne,
inima! Mi s-a urât – de inima aceasta!
15. (18.)
Viețuiesc pe-un sterp pământ – și zi și noapte...
Ochii-n lacrimi îmi tot sunt – și zi și noapte...
N-am nici friguri și nici chinuri nu mă-ncearcă.
Știu numai că mă frământ – și zi și noapte...
16. (19.)
Năpăstuită mi-este inima neîncetat,
căci inima plătește pentru-al ochilor păcat.
Dar dacă ochii n-ar vedea frumoase fețe,
cum ar ști inima frumosu-n cine s-a-ntrupat?
17. (20.)
Cu inima și ochii sunt mereu într-o gâlceavă,
căci tot ce ochii văd se-adună-n inima hulpavă.
Dar am să-mi fac din bun oțel o spadă ascuțită,
ca ochii-mi să-i străpung. Să-și afle inima izbavă.
18. (21.)
Inima-mi zadarnic mi-o îndrum.
N-o ajută sfatu-mi nicidecum.
De-o azvârl în vânt – n-o duce vântul.
De-o arunc în foc – nu scoate fum.
19. (22.)
Sunt dervișul desfrânat și cam nebun.
N-am putut nimic în viață să adun.
Ziua, bat în lung și-n lat pământul.
Noaptea, capul pe o piatră eu mi-l pun.
20. (23.)
în lumea asta, fluture asemeni mie – nu-i.’
Și nici vreun alt nebun asemeni să mai fie – nu-i.
Vezi, șerpii și furnicile își au sălașul lor.
Pentr-un sărman ca mine, nicio coșmelie – nu-i.
21. (24.)
În cuget, doar grăuntele pierzării – încolțește,
și-n crângul meu doar floarea frământării – încolțește.
Atâta mi-e de sterp pustiul inimii,
încât în el doar iarba disperării – încolțește.
22. (25.)
Ca un pocal mi-e inima când plânge,
încât oftatul meu o poate frânge.
De plâng cu sânge nu-i mirare: -s pomul
ce-și are rădăcinile în sânge.
23. (26.)
Un singur chin dac-aș simți, – ce bine-ar fi!
Și scurt dac-acel chin ar fi, – ce bine-ar fi!
Să-mi stea la căpătâi un vraci sau vreo iubită
Și numai unul de-ar veni, – ce bine-ar fi!
24. (27.)
Ca naiul jeluiește inima-mi pustie...
Durerea despărțirii-o simt mereu mai vie
și pân-la Ziua Judecății mă va pârjoli.
Dar când veni-va Ziua, numai Domnul știe.
25. (28.)
E primăvară. Trandafirii-n crâng mă-mbie
Pe orice ram se strâng privighetori, o mie
Dar eu pe niciun câmp nu pot să pun piciorul.
Mai arsă inimă c-a mea n-aș vrea să fie!
26. (30.)
Sunt pasărea de foc ce poate-aprinde-n pripă
întreaga lume c-o bătaie de aripă.
Zugravul pe-un perete de m-ar zugrăvi,
icoana mea-ar aprinde casa într-o clipă.
27. (32.)
Când iubita față ochii-mi vor s-o vadă,
lasă-mă! De mult căzutu-i-am eu pradă.
Mână mai încet de-acuma, cămilare!
Caravanei vieții i-am rămas în coadă.
28. (33.)
O, nimeni nu-i din inima-mi sărmană – să te smulgă,
și nici obrazu-ți fără de prihană – să mi-l smulgă.
Strâng genele pe ochi, ca nu cumva șuvoiul
de lacrimi care curg a ta icoană – să n-o smulgă.
29. (37.)
De piatră-ți este inima, și pentru mine – nu ia foc.
O, nu-i mirare dacă pietrele haine – nu iau foc.
Voi arde pân-ce inima-ți se va aprinde,
căci singure, abia tăiatele tulpine – nu iau foc.
30. (38.)
Îndrăgindu-te, simt inima cum mi se strânge.
Genele mi se tot bat și iar încep a plânge.
Inima îndrăgostitului e-un ciot abia tăiat:
la un capăt arde și din altu-i curge sânge.
31. (39.)
O, fără Tine, inima-n tihnire – nu rămâne.
Și când Te văd, nici urmă de mâhnire – nu rămâne.
Din chinul inimii-mi de și-ar lua toți partea lor
de chin, vai, nimeni fără pătimire – n-ar rămâne.
32. (40.)
Zulufii când pe-obraji tu ți-i resfiri,
amesteci hiacinți cu trandafiri.
Și când îi scuturi, vezi c-atârnă
de fiecare-o inimă-n zvâcniri.
33. (41.)
Vreau fața ta să fie mai strălucitoare!
Săgeata ta vreau inima să mi-o doboare.
Știi tu de ce ți-e negru benghiul de pe-obraz?
Ars negru-i tot ce prea aproape stă de soare.
34. (42.)
Când părul ți-l alintă un zefir,
mai dulce boare nu pot să respir.
Iar noaptea-n vis la piept dacă te strâng –
în zori simt doar miros de trandafir.
35. (43.)
Din doi zulufi ai tăi îi fac lăutei strune.
0, ce mai vrei să-i ceri tu inimii nebune?
Cum văd că nu ții să-mi devii nicicum iubită,
De ce vii nopțile în vis ca o minune?
36. (46.)
Mai luminează-mă o noapte cu privirea,
Și smulge-mă din chinul ce-l stârnise despărțirea!
Mă jur pe arcul dublu-al negrelor sprâncene,
Că n-am părtașă-n lume decât jeluirea .
37. (47.)
Leopard ești sau un leu – tu, inimă a mea?
În război suntem mereu – tu, inimă a mea.
De-o să-mi cazi în mână, sângele am să ți-l vărs
fața lui s-o văd și eu – tu, inimă a mea!
38. (48.)
Îți dărui inima și sufletul buimac,
și toate câte le dezvălui ori le tac.
Nu știu de unde-mi vin atâtea suferinți,
dar știu că doar la Tine pot afla un leac.
39. (49.)
Dac-ai să vii, în mângâieri doar te voi ține.
De n-ai să vii, eu mă voi stinge fără tine.
Tu inimii trimite-i câte chinuri vrei.
Pieri-voi sau voi arde ori îmi va fi bine.
40. (50.)
Laleaua stând pe culmi cu fruntea-n soare – șapte zile ține.
Și-o viorea pe maluri de izvoare – șapte zile ține.
Vesti-voi ca un crainic, din oraș într-alt oraș:
„Credința fetelor cu chip de floare – șapte zile ține!”
41. (51.)
Inima, de dorul Tău, de mult simt că s-a frânt.
Pernă mi-este piatra și culcuș mi-acest pământ.
Singuru-mi păcat e dragostea care Ți-o port.
Nu trec toți cei ce Te-adoră prin acest frământ?
42. (52.)
O faclă sunt, plângând cu lacrime de foc.
La fel plâng inimile fără de noroc.
De dorul Tău ard noaptea, ziua-ntreagă gem.
Acest e-al zilelor și-al nopților soroc.
43. (53.)
Fără Tine, suferințele mă scurmă,
pomului nădejdii rodul i se curmă.
Fără Tine, zi și noapte zac pierdut,
așteptând să vină clipa de pe urmă.
44. (54.)
În doliu-s de când mi Te-ai smuls vederii...
De-atunci port numai straiele durerii.
Purced din Tine ca din soare zorii,
de-acum și pân-la Ziua Învierii.
Pag. 11 – 17 | 
Adevăr Divin
