Aici, careva dintre cititori îmi poate replica, pasămite, că în acest caz, bărbații nici n-ar putea să trăiască, în genere vorbind, deoarece se spune că ei nu au sentimente.

În realitate, lucrurile stau exact pe dos. De obicei femeile dau curs emoțiilor, iar bărbații – sentimentelor și de aceea inima lor este mai sensibilă, mai exact spus, este mai fragilă. Un bărbat, cu cât vrea să fie mai bun, cu atât are un suflet mai fragil. Indiferent cărui sex îi aparținem, cauza problemelor noastre o constituie emoționalitatea. Dacă ne eliberăm de energia ei, vom găsi drumul care ne este cu adevărat necesar, vom putea să facem alegerea corectă și vom fi feriți de ispite.

Acest mod de educație va duce la faptul că în viitor, pentru fiecare generație, va fi din ce în ce mai greu să rămână ea însăși. Dorind să își păstreze acele caracteristici care le particularizează generația, copiii inventează în permanență noi și noi metode care să contracareze acea educație care „otrăvește” omul din ei. Acesta este motivul pentru care părinților le este tot mai greu să își educe copiii. Vinovați sunt copiii. Sunt „vinovați” că nu permit să fie distrus omul din ei. Sunt vinovați și când permit acest lucru pentru că doresc ca în ochii părinților ei să fie niște copii buni. Și astfel, fără să bănuiască consecințele, adulții transferă toată vina pe copii, pe sufletul acestora și nu înțeleg de unde au apărut atâtea boli cardiace sau psihice la copii.

Spuneți: „Cred că așa va fi bine”. Acum spuneți: „Simt că așa va fi bine”. Comparați aceste propoziții. Veți simți, chiar academicieni fiind, că drumul sentimentelor este cel care vă este necesar, iar calea rațiunii este cea pe care o doriți. A avea sentimente nu înseamnă a nu avea minte, în schimb a avea minte înseamnă a nu avea sentimente. Mintea transformă sentimentele în emoții și după aceea încearcă să le înăbușe, să le facă să dispară. Unitatea dintre sentimente și minte este o artă. Pentru a ajunge la ea este nevoie de timp. Când spunem că ne ia timp, înseamnă că nu știm să luăm de la viață timpul pe care ea ni-l pune la dispoziție la momentul necesar, în locul necesar și în cantitatea necesară.

Gândul ca acoperiș deasupra capului ... 7

Să devii om sau să fii om? ... 11

Clipa când se umple paharul ... 41

Suflet și suflare ... 63

Despre făpturile Domnului ... 134

Viața animalică ... 140

Despre necesitatea necesară ... 148

Capcana bunăvoinței ... 161

Despre ce este adevărat și ce pare a fi adevărat ... 173

Ce doriți să aveți: fată sau băiat? Unul înseamnă fericire, iar altul nefericire? ... 208

Să trăim sau să fim buni? ... 231

În lumea în care domnește dorința de a plăcea ... 272

Încă o dată despre dorința de a plăcea ... 297

Vreau să plac ca om ... 308

Despre cum poți să te distrugi ... 315

Despre pacea sufletească și despre înțelegere ... 331

În concluzie ... 338

Câteva cuvinte despre mine ... 340

Omul este oglinda propriei sale firi

Gândul ca acoperiș deasupra capului

Timpul își urmează cursul. Viața nu stă pe loc și omul trebuie să meargă în pas cu ea. Dacă nu înțelege că pentru el acest lucru este o necesitate, va merge ca și când s-ar duce la ocnă. În viață unii o iau înainte, alții rămân în urmă. Crescând distanța dintre ei crește și tensiunea. Și cum tot ce există în lume există și în om, tensiunea este simțită de către toți. Cei care au luat-o înainte îi trag după ei pe cei rămași în urmă, iar cei rămași în urmă se agață de cei care au luat-o înainte.

Timpul urmându-și cursul, nivelul jos de dezvoltare, care este mai simplu și mai primitiv, este în mod inevitabil înlocuit de unul mai înalt și mai complex. Cine se agață de trecut, considerându-l mai sigur, acela rămâne în urma vremurilor. Ca formă, el trăiește în viitor, dar în esență – trăiește în trecut și prin aceasta distruge conținutul, adică se distruge pe sine ca om. Când timpurile îl vor obliga să se desprindă de trecut, îl va cuprinde disperarea. Un om disperat este ca un animal care doar acționează, fără să înțeleagă de ce o face.

Transformarea animalului în om a fost un proces de lungă durată și greu. Evoluția omului ca om este și mai grea și mai de lungă durată. Omul stăpânit de frici se agață de convingerile lui, pune semnul egalității între el și corpul său și se străduiește cu disperare să-și arate pozitivitatea. Nu este conștient de faptul că în el se află sădit principiul ziditor, creator. Având o asemenea poziție de viață și punând în capul unghiului forma exterioară, dezvoltarea conținutului o lasă pe ultimul plan.

Și în lumea spirituală și în cea materială, materialul de construcție este același – energia. Când energia spirituală se concentrează, adică se comprimă și devine densă, într-o anumită etapă se formează corpul material. La rândul său, corpul material devenind mai dens, apare o energie și mai densă – patologia acelui corp. Comprimarea acestei densități, care este deja patologică, adică excesivă, duce la erahul, la ruina a tot ce există. Bum! Și corpul devenit ultradens explodează și, ca formă, se transformă în nimic. Invizibilul, devenit în acest interval vizibil, redevine invizibil. Corpul vizibil își încetează existența, dar energia spirituală care l-a format va exista veșnic.

Așa apare și viața pe pământ, așa apar și bolile. Și tot în același mod poate veni și sfârșitul. Dacă omul ar ști ca în mod conștient să își „decomprime”, să își rarefieze energia, care prin comprimare a ajuns la stadiul de boală, atunci ar părăsi această lume nu pentru că nu mai poate să o mai suporte, ci pentru că i-a venit sorocul. În această carte voi vorbi din nou despre cum să ne ajutăm și voi avea în vedere problemele de care se lovesc în practică persoanele care urmează metoda mea.

Principala greșeală constă în faptul că viața materială nu este percepută ca fiind o parte a vieții spirituale. Când apare o boală (boala fiind un fenomen perceptibil, palpabil, material), oamenii doresc să scape de ea și nu să se elibereze de energia ei. Se întâmplă așa deoarece boala este materială și, prin urmare, în ceea ce o privește, trebuie aplicate legile vieții materiale. Mai simplu spus, este dreptul celui mai puternic. Corpul este mare și bun, iar boala este mică și rea și, prin urmare corpul, dorind binele, trebuie să o învingă. În realitate, însă lucrurile stau exact pe dos. În toate cazurile, învingătoare este boala; chiar și atunci când organul bolnav este îndepărtat din corp pe cale chirurgicală.

Multe persoane care au început să se ocupe de iertare i-au simțit efectele benefice, dar au crezut că au găsit remediul pentru a scăpa de toate problemele. Ca urmare, primul efect benefic a fost și ultimul. Chiar dacă acea boală a cedat, i-a luat locul o alta, și mai gravă. De ce? Deoarece persoana a transformat iertarea într-un mijloc de a-și atinge scopul. Nu este bine.

De ce?

Deoarece, dacă ne conducem după dorințe, ele ne permit să trăim bine doar în lumea materială. Și doar până când binele devine excesiv de mare și se transformă în rău. Or, dacă ne conducem după necesități, putem să trăim normal atât în viața spirituală, cât și în cea materială. Binele simplu și mic trebuie să alterneze cu răul simplu și mic – este o normă ce ne permite ca în viața și în evoluția noastră să atingem o treaptă mai înaltă și mai complexă, care are și ea propria normă. Vom realiza acest lucru dacă vom lucra cu noi înșine și dacă această lucrare va deveni un mod de viață.

Să ierți înseamnă să dai ce este cel mai valoros din ce poți să dai. Dând ceva spiritual pentru a obține ceva material, noi oamenii, coborâm spiritualitatea la materialitate, unde predominantă este lăcomia. Ce se întâmplă când vrem să ne atingem un scop? Întotdeauna el se îndepărtează, chiar dacă este vorba despre un obiect imobil.

Să ne imaginăm un scop oarecare. Este acel ceva bun pe care dorim să îl avem. Îl apucăm de gât cu mâna invizibilă a dorinței ca să fie al nostru. Dumneavoastră ce ați face dacă cineva v-ar apuca de gât? Ați vrea să scăpați, nu-i așa? Tot așa face și scopul. O ia la fugă și dumneavoastră alergați după el. De frică să nu vă scape îl apucați și mai strâns. Scopul fuge și mai tare. Îl strângeți și mai tare și la un moment dat constatați că l-ați sufocat.

Acum nu mai aveți nevoie de el deoarece nu mai este cel pe care vi l-ați dorit. Sentimentul de vinovăție vă spune că ar trebui să vă îndreptați greșeala. Or, dumneavoastră vă apucați să vă justificați și dați toată vina pe el, pe scop. Dacă el n-ar fi luat-o la fugă, n-ar fi pățit nimic. Vă demonstrați nevinovăția spunând că nu l-ați atins nici măcar cu un deget și – în felul dumneavoastră – aveți dreptate. Totul pare să fie în ordine, dar sentimentul de vinovăție nu vă dă pace. S-ar putea ca cei din jur să nu vă facă niciun reproș, deși aveți impresia că vă fac. Vă simțiți torturat sufletește și sunteți nemulțumit de tot și de toate.

Trebuie să învățați ca atunci când apare o dorință să vă puneți întrebarea: „Îmi este cu adevărat de „vreun folos?” Și veți simți dacă da sau nu. Dacă nu vă este de folos, apucați-vă liniștit de altceva și nu vă pierdeți în zadar timpul, forțele și banii. Însă, dacă simțiți că aveți nevoie, atunci vă va fi clar că acel ceva care vă este de folos va veni cu siguranță. Va veni de la sine. Ocupați cu treburile noastre cotidiene, avem ușa sufletului deschisă și ceea ce ne este de trebuință va veni atunci când vom fi pregătiți să-l primim. Cine s-a maturizat, va primi ceea ce îi oferă viața și nu va face aprecieri – nici pozitive, nici negative. De asta am avut nevoie și mulțumesc că s-a întâmplat așa!

Un altul poate că va spune că ceea ce a primit este bun sau rău, dar acela nu va fi un om maturizat.

Încheind introducerea la această carte, subliniez următoarele:

Cine învață să se cunoască pe sine, va cunoaște și omul.

Cine cunoaște omul, cunoaște omenirea și pentru el viața nu mai constituie o problemă, căci omul este punctul central a tot ce există.

Să devii om sau să fii om?

Omul apare pe lume pentru ca să evolueze ca om, dar ceilalți încep să îl educe pentru a face din el un om.

Omul apare pe lume ca să se dezvolte ca personalitate, dar ceilalți încep să îl educe pentru a face din el o personalitate.

Mintea noastră nu este capabilă să înțeleagă că educând omul, distrugem omul din el și educând personalitatea, o distrugem.

Există o mulțime de sfaturi bune cum să educi omul și personalitatea și există o mulțime de oameni care îi arată cu degetul pe cei care nu fac acest lucru. Cel mai mult se străduiesc acei părinți care au probleme cu copiii lor. Adevărata valoare a vieții omului este înțelepciunea lui de viață care se bazează pe propria-i experiență; iar impunerea acestei valori nu face decât să-i distrugă esența. Valoarea se transformă în povețe și cugetări – incontestabile din punctul de vedere al adevărului, dar ele cer o supunere necondiționată din partea celor din jur. Astfel de învățături au și ele plusurile și minusurile lor. Este bine atunci când povățuitorul este conștient de greșelile pe care le-au făcut părinții lui în procesul de educație și se străduiește să nu le repete în cazul propriilor săi copii. Este rău dacă nu a tras niciun fel de concluzii pentru el însuși, dacă se crede aproape un erou, călit în timpul acelui dresaj educațional și acum intenționează să-și educe și el copiii în același mod, adică să-i facă rezistenți și harnici, indiferent cu ce preț.

Acest mod de educație va duce la faptul că în viitor, fiecărei generații îi va fi din ce în ce mai greu să rămână ea însăși. Dorind să păstreze acele caracteristici care le particularizează generația, copiii inventează în permanență noi și noi metode care să contracareze acea educație care „otrăvește” omul din ei. Acesta este motivul pentru care părinților le este tot mai greu să își educe copiii. Vinovați sunt copiii. Sunt „vinovați” când nu permit să fie distrus omul din ei. Sunt vinovați și când permit acest lucru pentru că doresc ca în ochii părinților ei să fie niște copii buni. Și astfel, fără să bănuiască consecințele, adulții transferă toată vina asupra copiilor, pe sufletul acestora și nu înțeleg de unde apar atâtea boli cardiace sau psihice la copii.

Când la mine în cabinet se află vreun profesor, tutore, asistent social sau șef al vreunei fundații pentru copii și se apucă să îmi demonstreze cât de pregătit este el din punct de vedere profesional și mai și motivează că el însuși are copii, mă mănâncă limba să îl întreb: „Nu este oare prea puțin?” Multe persoane care nu au copii și nici nu vor să aibă – de frică să nu pățească ce au pățit ei înșiși – și ar avea o asemenea profesiune, ar avea mult mai multă înțelegere deoarece ei au reușit să regăsească omul din ei.

Educarea personalității unui copil din zilele noastre poate fi comparată cu cultivarea florilor într-o seră modernă unde sunt create toate condițiile, fundamentate științific, pentru a obține cele mai bune rezultate. Ele se și obțin dacă nu ținem seama și de rebuturi. Cele mai frumoase flori din lume ne bucură ochii și inima și totul pare să fie bine până în momentul când intră în acțiune lama cuțitului și cele mai frumoase dintre cele mai frumoase sunt puse în vânzare. Bucuria este cât casa, dar fericirea lipsește. De ce? Deoarece părinților, cu toată mintea pe care o au, nu le trece prin cap să îl întrebe și pe copil dacă sentimentele lui consonează cu știința adultului. Are copilul nevoie de ceea ce dorește adultul?

Încetul cu încetul, sentimentele copilului se modelează după ce știe adultul – și anume că pe lumea asta totul este de vânzare – și atunci și el se vinde singur, crezând că așa este cel mai corect. Este foarte probabil să nu conștientizeze niciodată faptul că acele convingeri care i-au fost înrădăcinate sunt de fapt stresuri care îi vor arunca trupul în mlaștina sorții – îl vor face să-i fie rușine, să-și simtă sufletul greu deși el singur le-a „aspirat”, le-a lăsat să intre în el.

Pag. 7 – 13