Minima moralia

Singura autoritate pe care conștiința individuală nu și-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine și rău, între viciu și virtute, dreptate și nedreptate pare a fî la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcționăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezență. Trăim într-o inflație barocă a competenței morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toți membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toți resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L`enfer c`est les autres – părem a concede cu toții. Prin urmare, le paradis c`est nous-memes. (Andrei Pleșu)

Câteva precauții și lămuriri ... 7

I. Competența morală. Competența morală - singura pe care nimeni nu și-o contestă. Falsa autoritate morală: judecata și sfatul. Competența morală a "specialistului". Așezarea paradoxală a eticii ca "știință". Simțul etic si simțul comun. Irelevanta morală a omului ireproșabil. Insuficiența morală ca fenomen originar al eticii  ... 11
   Adaos: Competență morală, iertare și "progres" moral ... 20

II. Legea morală. Spațiul moral. Conduita ca formă superioară a locuirii. Individualul ca obiect al legii morale. Adăpostire și locuire. Legea morală nu poate fi obținută inductiv. J.-M. Guyau și ipoteza morală ... 26
   Adaos: Legile ca rapturi     35

III. Ordine, libertate, timp. Lege și model. Dimensiunea speculativă a eticii. Un concept al ordinii totale. Conotația temporală a ordinii. Răul ca hipostaziere a episodicului. Obsesia și limitele libertății. Judecata morală și problema timpului ...  40
   Excurs: Falstaff și timpul sublunar ... 50

IV. Dinamica principiilor neutre. Utopia maniheistă a virtuții și viciului. Surpriza morală. Precaritatea virtuții ca medie între excese. O teorie a principiilor neutre. Virtutea ca bună administrare a unui principiu neutru. Exemplul blândeții și al generozității. Codul etichetei și codul moral. Patologia virtuții ... 67

V. Inteligență și talent moral. Pentru o etică circumstan¬țială. Critica "performanței" etice. Adevărul trăit ca substanță a eticii. Virtuțile între voință și intelect. Reabilitarea virtuților intelectuale. Talentul moral împotriva datoriei morale. Conduita paradoxală a adevăratului sfătuitor ... 77
   Excurs 1: Talent și înțelepciune ... 87
   Excurs 2: Sensul culturii în lumea contemporană ... 98

VI. Judecata morală și problema destinului. Etica - o teorie generală a destinului. Destinul ca expresie a ordinii individuale. Structuri destinale specifice. Imposibilitatea de principiu a judecății morale. Problema atenției etice. Destinul și componenta nocturnă a vieții. Clipa și locul destinului ... 115

VII. Etica lui Robinson (1). Singurătatea ca tărâm constitutiv al eticii. Conștiință și ursită. Instinctul moral. Căință și recunoștință. Locuire și con-locuire. Insula, omul singur și moartea. Re-cunoașterea ca sursă a recunoștinței. Vineri și recuperarea alterității. Lecția lui Robinson: discernământul și sentimentul dependenței ... 125

VIII. Darul lacrimibr (Etica lui Robinson - 2). Robinson și treptele plânsului. Regret și căință. Lacrimile minții. Titus Andronicus și lacrimile ca solvent al mineralității. Plânsul fierbinte și plânsul răcoros. Solve et coagula. Râsul copilăriei și lacrimile maturității. Joi și Vineri ... 139

IX. Minimalism etic. "Minima moralia" - o pre-etică. Problema mediocrității morale. Două exemple: ipocrizia morală și carența spontaneității morale. Act etic și reacție etică. Despre naivitate. Dreptul de a vorbi despre ce nu știi încă ... 149

Câteva precauții fi lămuriri

1. Nu oferim cititorului, în cele ce urmează, un tratat, fie si minimal, de etică. Ci doar o suită de observații rapide, născute în marginile unui teritoriu în care autorul a fost adus nu prin pricepere profesională sau printr-un neutru interes teoretic, ci prin împrejurările, de tot soiul, ale vieții zilnice: exasperări și euforii, zel intelectual si confuzie sufletească, întâlniri cu prieteni și cu neprieteni, furii, iubiri, perplexități și speranțe. La un moment dat, am resimțit drept indispensabilă identificarea unei minime coerențe în acest vârtej al pluralității care e spectacolul fiecărei vieți, dar pe care ne-am obișnuit, tocmai pentru că e atât de „comun”, să-l lăsăm la voia întâmplării, ca pe o penumbră subînțeleasă. Ni s-a atras atenția, pe de o parte, că recuperarea ordinii etice e iluzorie sau prezumțioasă, și, pe de altă parte, că imediatețea eticului si didacticismul normelor sale îi anulează demnitatea speculativă. Am acceptat că, într-adevăr, nu suntem în situația de a formula ritos o compactă criteriologie morală, dar am rămas la ideea că, înainte de a fi într-o asemenea – utopică – situație, trebuie totuși să găsim o ordine a căutării ordinii, o tehnică a așteptării răspunsului. Intervalul dintre obnubilare morală și edificare nu poate fi străbătut în suspensia oricărei exigențe. Trebuie să existe o conduită a drumului către, chiar dacă adevărata conduită nu se poate întemeia decât din perspectiva drumului încheiat. A înlocui arbitrarul intervalului cu o pre-ordine, iată ce ni s-a părut că putem încerca. Rostită brutal, întrebarea care ne-a însoțit mereu a fost aceasta: cum să nu te smintești, atunci când n-ai găsit încă reperul cumințeniei? Cum se supraviețuiește, decent, în interval? În cele din urmă, am ajuns să credem că etica nici nu e altceva decât o disciplină a intervalului, că ea nu e acasă decât în spațiul de dinaintea opțiunii ultime. În spațiul propriu-zis al unei asemenea opțiuni, preocuparea morală încetează a mai avea obiect: normele devin surâsuri, disciplina devine grație. Orice demers etic bine condus tinde, firesc, spre propria sa dizolvare.

Cât despre lipsa de „puritate” speculativă a eticului, ne-o asumăm cu relativă dezinvoltură. Am putea culpabiliza, la rândul nostru, textele speculative pentru lipsa lor de „impuritate” etică, adică pentru felul lor de a plana – stâncos – deasupra abisurilor în care întârzie dezbaterea morală a fiecăruia. Repetăm, n-am pornit la drum împinși de o interogativitate abstractă, constituită în spații rarefiate. Am pornit de jos, de la autobiografie, de la cotidianul cel mai neîndurător, de la o nevoie acută de consolidare mentală, de justificare interioară și de orientare. N-am căutat deci soluții teoretice, ci sprijin concret, lămuriri imediat eficiente. Alt tip de discurs – pur sau impur – nu ne-a stat în vedere.

Câteva preciziuni suplimentare privind titlul acestei cărți se vor găsi în al nouălea ei capitol („Minimalism etic”).

2. Cititorul va constata, frecvent, o anumită disproporție între anvergura problemelor atacate și tratarea lor laconică, dacă nu, adesea, expeditivă. Scris cu un constant sentiment al urgenței, textul se complace, tot timpul, în sugestie și eboșă, rămânând, nu o dată, la stadiul de degrosaj, la consemnarea maselor mari, nefinisate, ale temei. Ansamblul e mai curând o indicare de axe si delimitări elementare decât o expunere sistematică și adâncită. La limită, ne-am fi putut mulțumi cu publicarea sumarului, înțeles ca un inventar de probleme nuanțabile la infinit. Totul e efort de primă instanță, ton al diapazonului, dinaintea unei orchestre (deocamdată) absente.

Refuzăm, prin urmare, cu toată energia, postura știutorului care deține rețete de viață și le poate livra, la cerere.

3. Mulțumim oamenilor si circumstanțelor care în ultimii ani – au putut fi prilejuri ale acestor pagini. Eternului feminin, în primul rând, prin ale cărui întruchipări eticul intră și iese din lume, ca o respirare fără sfârșit. De asemenea, câtorva prieteni și cititori mărinimoși, dispuși să ne redeschidă oricând, impenitenți, credit în alb. În sfârșit, celor potrivnici care, prin îndârjirile lor agresive sau ascunse, au întreținut, în adâncul nostru, acea iritare fertilă, de care avem întotdeauna nevoie pentru a ne mobiliza.

Nu în ultimul rând, mulțumim revistei Viața Românească pentru publicarea multora din textele acestei cărți si Ilenei Mălăncioiu, în special, fără ale cărei solicitări imperative ne-am fi oprit, probabil, după obiceiul locului, la jumătate de drum.

Valea Vinului, august 1987

1. Competența morală

Competența morală – singura pe care nimeni nu fi-o contestă • Falsa autoritate morală: judecata fi sfatul. Competența morală a „specialistului” • Așezarea paradoxală a eticii ca știință” • Simțul etic fi simțul comun • Irelevanța morală a omului ireproșabil • Insuficiența morală ca fenomen originar al eticii

Oamenii sunt, adesea, mai modești decât par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să-și declare, rară sfială, incompetența, până și în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincție interioară, un semn de onestitate intelectuală să poți admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunți, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puțin sibilinică. Există nenumărați critici literari care par aproape mulțumiți să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mândresc de a nu frecventa artele. Toți acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversației, că unele lucruri ne rămân inaccesibile. La limită, suntem chiar dispuși să recunoaștem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există si oameni mai inteligenți decât noi sau, în orice caz, mai învățați decât noi. Cu alte cuvinte, toți știm, din când în când, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectându-l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem și, la rigoare, să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destul de iscusiți, destul de știutori, destul de îndemânatici.  

Ceea ce nu putem tolera e să spunem și, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupți, necinstiți, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să-si atribuie toate defectele, cu condiția să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ținuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieții noastre, ireproșabili, că nu ne cunoaștem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face si orice am fi făcut, substanța noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greșeli omenești, distinctă de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilă.

Pe scurt, singura autoritate pe care conștiința individuală nu și-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine și rău, între viciu și virtute, dreptate și nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcționăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezentă. Trăim într-o inflație barocă a competenței morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toți membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toți resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L’enfer c’est les autres – părem a concede cu toții. Prin urmare, le paradis c’est nous-mêmes.

Încrederea fiecăruia în propria autoritate morală nu exprimă nici măcar încrederea într-o incoruptibilă sămânță de bine existentă – dincolo de accidentele destinului individual – în adâncul oricărui exemplar uman. În acest caz, ea ar fi acceptabilă în numele unei antropologii optimiste, pentru care „păcatul originar” a putut compromite armonia funcțională a firii omenești, fără a infecta totuși noblețea ei esențială. Dar abuzul de autoritate care are drept rezultat abuzul competenței morale e mult mai puțin decât atât: e sentimentul difuz al propriei îndreptățiri, al infinitelor justificări pe care chiar actele noastre vinovate le pot căpăta, printr-o rafinată și oarbă cazuistică. Asumarea competenței etice e un gest tipic al obtuzității spirituale: e începutul derivei etice. În imediatul cotidian, ea are două forme

Pag. 7 – 13