Formele fundamentale ale angoasei

Rămâne o iluzie să credem că putem trăi o viață fără angoasă; ea ține de existența umană și este o reflectare a dependențelor și a cunoașterii condiției noastre de muritori. Putem numai încerca să dezvoltăm forțe care să i se opună: curajul, încrederea, cunoașterea, puterea, speranța, smerenia, credința și iubirea. Acestea ne pot ajuta să admitem angoasa, să ne confruntăm cu ea și să o învingem mereu. Trebuie să privim cu scepticism acele metode, indiferent de natura lor, care ne promit că ne eliberează de angoasă; acestea nu sunt pe potriva realității condiției umane și trezesc speranțe iluzorii.

Introducere. Despre natura angoasei și despre antinomiile vieții

Angoasa de autodăruire. Personalitățile schizoide

Omul schizoid și iubirea

Schizoidul și agresivitatea

Fundalul biografic

Exemple de moduri de viață schizoide

Considerații suplimentare

Angoasa de individuație. Personalitățile depresive

Depresivul și iubirea

Depresivul și agresivitatea

Fundalul biografic

Exemple de moduri de viață depresive

Considerații suplimentare

Angoasa de schimbare. Personalitățile obsesionale

Obsesionalul și iubirea

Obsesionalul și agresivitatea

Fundalul biografic

Exemple de moduri de viață obsesionale

Considerații suplimentare

Angoasa de necesitate. Personalitățile isterice

Istericul si iubirea

Istericul și agresivitatea

Fundal biografic

Exemple de moduri de viață isterice

Considerații suplimentare

Concluzie

Introducere

Despre natura angoasei și despre antinomiile vieții

Angoasa aparține inevitabil vieții noastre. Luând mereu chipuri noi, ea ne însoțește de la naștere până la moarte. Istoria umanității lasă mereu să se vadă noi și noi încercări de a o stăpâni, a o diminua, a o învinge sau a o lega. În aceste direcții au făcut eforturi magia, religia și știința. Protecția asigurată de Dumnezeu, de iubirea generoasă, de cercetarea legilor naturii sau de asceza ce refuză lumea și de cunoștințele de filosofie nu reușește să suspende angoasa, dar poate să ne ajute să o suportăm și poate să o facă fructuoasă pentru dezvoltarea noastră. Rămâne o iluzie să credem că putem trăi o viață fără angoasă; ea ține de existența noastră și este o reflectare a dependențelor noastre și a cunoașterii condiției noastre de muritori. Putem numai încerca să dezvoltăm forțe care să i se opună: curajul, încrederea, cunoașterea, puterea, speranța, smerenia, credința și iubirea. Acestea ne pot ajuta să admitem angoasa, să ne confruntăm cu ea și să o învingem mereu. Trebuie să privim cu scepticism acele metode, indiferent de natura lor, care ne promit că ne eliberează de angoasă; acestea nu sunt pe potriva realității condiției umane și trezesc speranțe iluzorii.

Dacă angoasa aparține inevitabil vieții noastre, acest lucru nu înseamnă că am fost permanent conștienți de ea. Totuși ea este prezentă întotdeauna și poate intra în conștiință în orice clipă, dacă este constelată în interior sau în exterior de vreun eveniment. Atunci noi avem în general tendința de a o tăgădui, a o evita și am dezvoltat o mulțime de tehnici și metode de a o refula, de a o amorți, de a o înșela sau de a o nega. Dar, după cum moartea nu încetează să existe numai pentru că noi nu ne gândim la ea, tot așa nici angoasa nu va înceta să existe.

Angoasa există independent de cultura și stadiul de dezvoltare ale unui popor sau individ – ceea ce se schimbă sunt numai obiectele angoasei, ceea ce stârnește angoasa de fiecare dată și, pe de altă parte, variază mijloacele și măsurile pe care le folosim pentru a lupta cu ea. Astăzi, în general, nu ne mai temem de tunete și fulgere, iar eclipsele de soare și de lună au devenit pentru noi interesante spectacole naturale, dar nu mai sunt experiențe angoasante, deoarece știm că ele nu înseamnă o dispariție definitivă a acestor astre și nici vreun posibil sfârșit al lumii. În schimb, cunoaștem astăzi frici pe care culturile anterioare nu le cunoșteau; ne temem de bacterii, de noile maladii, de accidente de circulație, de vârstă și singurătate.

Dimpotrivă, metodele de combatere a angoasei nu s-au schimbat atât de mult. În locul jertfelor și vrăjilor magice, astăzi au apărut mijloace modeme farmaceutice care acoperă angoasa, care nu dispare. Cea mai importantă nouă posibilitate de elaborare a angoasei este astăzi psihoterapia, sub numeroasele sale înfățișări: ea descoperă pentru prima oară istoria dezvoltării angoasei în individ, cercetează dependența ei de condițiile individual-familiale și socio-culturale și face posibilă confruntarea cu angoasa, în scopul elaborării fructuoase a angoasei, prin maturizare.

Se vede că aici se manifestă unul dintre echilibrele vieții: dacă reușim, prin știință și tehnică, să facem progrese în cucerirea lumii și astfel să demontăm, să înlăturăm anumite angoase, atunci apar, parcă tocmai de aceea, alte angoase. Astfel, niciodată nu se modifică faptul esențial că angoasa aparține inevitabil vieții. Numai că vieții de astăzi pare să-i aparțină o nouă angoasă: cunoaștem din ce în ce mai multe angoase care au luat naștere prin propriile noastre fapte și acțiuni, care se întorc împotriva noastră. Cunoaștem teama de forțele distructive din noi înșine – să ne gândim numai la pericolele determinate de abuzul de energie atomică sau la posibilitățile de exercitare a puterii prin intervenții în cursul natural al vieții. Hybrisul nostru pare să ni se fi întors împotrivă, ca un bumerang; voința de putere căreia îi lipsește iubirea și smerenia, voința de putere asupra naturii și vieții face să apară în noi teama de a deveni ființe manipulate, golite de sens. Dacă în epocile anterioare omul se temea de forțele naturii, cărora el le era livrat fără apărare, dacă atunci omul se temea de demonii amenințători și de zeii răzbunători, astăzi ne este frică de noi înșine.

Este o iluzie să credem că „progresul” – care este de fiecare dată în același timp un pas înapoi – va pune capăt angoaselor noastre; desigur că unele vor dispărea, dar progresul însuși va avea drept consecință alte angoase.

Experiența angoasei face deci parte din natura noastră. Oricât de general ar fi acest lucru, fiecare om își trăiește propriile variante de angoasă – nu există „angoasa” la modul general, așa cum nu există nici „moartea” sau „iubirea” la modul general. Acestea sunt abstracții. Fiecare om are forma sa personală, individuală, de angoasă, care îi aparține lui și formei sale de existență, după cum el are și propria formă de iubire și trebuie să moară de propria lui moarte. Există deci numai angoasa trăită și reflectată de un anumit om; de aceea ea are întotdeauna un profil personal, indiferent de aspectele comune ale trăirii de angoasă în sine. Această angoasă personală ține de condițiile noastre individuale de viață, de zestrea noastră și de mediul nostru; ea are o istorie de viață, care practic începe odată cu nașterea noastră.

Dacă vom privi angoasa „fără frică”, ne vom forma impresia că ea are un aspect dublu: pe de o parte, ea ne poate face activi, pe de altă parte, ne poate paraliza. Frica este întotdeauna un semnal și o avertizare de pericol și, în același timp, ea conține un imperativ, și anume, impulsul de a o învinge. Acceptarea și stăpânirea angoasei înseamnă un pas înalt în dezvoltare, ea ne aduce cu un pas mai aproape de maturitate. Dimpotrivă, evitarea ei și a confruntării cu ea ne fac să stagnăm, ne inhibă dezvoltarea ulterioară și ne fac să rămânem infantili acolo unde nu învingem bariera angoasei.

Angoasa apare întotdeauna când ne aflăm într-o situație la înălțimea căreia nu ne ridicăm sau nu ne ridicăm încă. Orice dezvoltare, orice pas spre maturitate sunt însoțite de angoasă, deoarece ne duc spre ceva nou, care până acum nu ne era cunoscut și stăpânit, spre situații interne sau externe pe care nu le-am mai trăit și în care nu ne-am mai trăit până acum pe noi înșine. Tot ceea ce este nou, necunoscut, tot ceea ce facem pentru prima dată sau trăim pentru prima dată conțin și angoasă, alături de farmecul noului, de plăcerea aventurii și de bucuria riscului. Dat fiind că viața ne duce de fiecare dată spre ceva nou, nefamiliar și până acum neexperimentat, angoasa ne însoțește neîncetat. Este cel mai probabil ca ea să apară în conștiință în momente deosebit de importante ale dezvoltării noastre, când trebuie părăsite vechile căi bătute și familiare, trebuie rezolvate noi sarcini sau sunt urgente unele transformări. Dezvoltarea, creșterea și maturizarea au evident mult de-a face cu învingerea angoasei și fiecare vârstă are propriii pași spre maturizare, cu angoasele respective, care trebuie stăpânite pentru ca acel pas respectiv să reușească.

De aceea există angoase perfect normale, corespunzătoare vârstei și dezvoltării, angoase cărora omul sănătos le face față și de care trece, a căror dominare este importantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Să ne gândim la primii pași in dependenți ai copilului, când el trebuie să abandoneze pentru prima oară mâna suportivă a mamei și să învingă frica de a merge singur, de a fi lăsat singur în spațiul deschis. Sau să ne gândim la marile cezuri din viața noastră. Să luăm prima zi de școală, când copilul trece din sânul familiei într-o societate nouă și la început străină, în care el trebuie să se afirme. Sau pubertatea și primele întâlniri cu celălalt sex sub imperiul dorinței erotice și sexuale; sau să ne gândim la debutul profesional, la întemeierea propriei familii, la maternitate și, în final, la îmbătrânire și confruntarea cu moartea – întotdeauna la un început sau în fața a ceea ce se experimentează pentru prima oară se află și o angoasă.

Toate aceste angoase aparțin oarecum organic de viața noastră, deoarece ele depind de pași evolutivi somatici, psihici sau sociali, de preluarea unor noi funcții în comunitate sau societate. Întotdeauna un astfel de pas înseamnă trecerea unei granițe și cere de la noi să ne desprindem de ceva familiar, cu care ne-am obișnuit și să îndrăznim să abordăm ceva nou, nefamiliar.

Alături de aceste angoase, există și o mulțime de angoase individuale, care nu sunt tipice pentru anumite situații-limită, în sensul de mai sus; este vorba de angoase pe care adesea nu le putem înțelege la alții, pentru că nu le cunoaștem la noi înșine.

Astfel, la un anumit individ, singurătate a poate declanșa angoase grave, la altul însă aceste angoase sunt declanșate de mulțimile umane; un al treilea individ face atacuri de panică atunci când trebuie să treacă pe un pod sau să străbată o piață; al patrulea nu suportă spațiile închise, iar altul se teme de animale inofensive, de gândaci, păianjeni sau șoareci.

Fenomenul de angoasă este atât de diferit la oameni diferiți, încât nu există practic niciun lucru care să nu poată deveni obiect al angoasei – dar la o privire mai atentă, vedem totuși că întotdeauna este vorba despre variante ale unor angoase specifice, pe care doresc de aceea să le numesc și să le descriu drept „forme de bază ale angoasei”. Toate angoasele posibile au de-a face cu aceste forme fundamentale ale angoasei. Ele sunt fie variante extreme și forme derivate ale acestora, fie deplasări asupra altor obiecte. Avem tendința de a atașa angoasele neelaborate, nestăpânite, la obiecte substitutive mai inofensive, mai ușor de evitat decât adevăratul declanșator al angoasei, pe care nu îl putem evita.

Formele de bază ale angoasei țin de poziția noastră în lume, de condiția noastră de a fi suspendați între două mari antinomii, pe care trebuie să le trăim în contrarietatea lor ireconciliabilă. Voi lămuri aceste două antinomii cu o comparație, care ne introduce în ordinea și legitățile suprapersonale, de care în general nu suntem conștienți, dar care sunt totuși adevărate.

Ne-am născut într-o lume care ascultă de patru impulsuri puternice: pământul nostru se învârtește în jurul soarelui într-un anumit ritm, se mișcă deci în jurul astrului central al sistemului restrâns al lumii noastre, mișcare pe care o numim „revoluție”, ”înconjurare”. În același timp, pământul se învârtește în jurul propriei axe, realizând astfel rotația, mișcarea numită „rotație”.

Pentru aceasta există în același timp două impulsuri contrarii, respectiv complementare, care mențin în mișcare sistemul lumii noastre, după cum păstrează această mișcare în anumite cadre: forța gravitațională și forța centrifugă. Gravitația păstrează laolaltă lumea noastră, o orientează centripet spre interior, tinzând către mijloc și are ceva dintr-o forță de sucțiune stabilizatoare și coezivă. Forța centrifugă are tendința de a părăsi mijlocul către exterior, ea împinge mereu mai departe și are ceva dintr-un curent de desprindere, care vrea să dea drumul. Numai echilibrul acestor patru impulsuri garantează ordinea vitală regulată în care trăim, pe care o numim cosmos. Preponderența sau eliminarea uneia dintre aceste mișcări ar tulbura, respectiv ar distruge marea ordine și ar duce la haos.

Să ne imaginăm că pământul ar renunța la unul dintre aceste impulsuri de bază. Că, de exemplu, ar renunța la revoluție, la învârtirea în jurul soarelui, și ar realiza numai rotația, învârtirea în jurul propriei axe: atunci el ar depăși ordinul de mărime al unei planete și s-ar comporta ca un soare, ca un punct central în jurul căruia ar trebui să se învârtă alte planete. El nu s-ar mai potrivi orbitei sale stabilite în jurul soarelui, ci ar trăi în legea proprie.

Dacă, dimpotrivă, pământul ar renunța la rotație și ar rămâne doar să înconjoare soarele, atunci el ar coborî de pe nivelul planetelor pe cel al unui satelit, al unei luni, care arată mereu soarelui aceeași față, în cea mai mare dependență față de acesta. În ambele cazuri pământul ar încălca legitatea lui de planetă, adică de a avea o subordonare dependentă și în același timp de a avea totuși rotație independentă.

Apoi: dacă pământul nu ar avea forță gravitațională, forța centripetă, atunci el nu ar fi supus decât forței centrifuge și s-ar

Pag. 7 – 13