Copilăria părintelui Arsenie Boca

Dincolo de documentarul propriu-zis, susținut de facsimile procurate cu greu, merită semnalată prezentarea convingătoare a vieții oamenilor Între care părintele Arsenie și-a trăit anii fragedei copilării. Prezentarea traseului spre locul unde Sfântul Ardealului a deschis întâia dată ochii de culoarea cerului, ca și menționarea unor obiective turistice din zonă, sunt binevenite.

Prefață

Cuvânt introductiv

Autobiografia Părintelui Arsenie Boca

Bunicii materni

Bunicii paterni

Căsătoria

Nașterea

Sora

Școala

Divorțul

Adolescența la Buteni

Hălmagiu, locul de veci al Creștinei

Tiza

Un episod interesant

O întâmplare stranie

Părintele Arsenie Boca. Scurtă biografie

Vața de Sus

Traseul spre locul nașterii

Obiective turistice în comună și împrejurimi

Autorul mulțumește colaboratorilor

„A vorbi și a scrie despre Părintele Arsenie Boca este o temeritate și o răspundere. Dar nici a tăcea nu se cuvine...”

•Preot Nicolae Streza

Această documentare a apărut, nu pentru ca autorul să-și etaleze calitățile literare ci, pentru a împărtăși celor interesați, realități încă necunoscute, pe baza actelor din arhive și a mărturiilor certe, cu privire la copilăria, familia din care provine și câteva informații despre localitatea în care s-a născut Părintele Arsenie Boca.

Articolele din presă care, după moartea părintelui menționau faptul că Vața de Sus este satul său natal și iubirea mea pentru satul în care m-am născut nu m-au lăsat indiferent. Fiind prea mic pentru a-și aminti despre copilăria în Vața de Sus sau poate neavând amintiri plăcute, Părintele nu a lăsat înscrisuri despre această perioadă, decât aceea că acolo s-a născut și se pare că doar odată a mai trecut prin sat. Așa se poate explica de ce nu a rămas în memoria săteni lor, bătrânii satului cu vârstă apropiată de a sa nu au putut spune nimic la insistentele mele întrebări. Se poate ca și partea izolată a satului unde s-a născut Părintele să nu-l fi adus în contact cu copiii de vârsta sa.

Sunt fiu al satului Vața de Sus și am credința că Părintele Arsenie a fost dăruit de Dumriezeu satului meu natal ca semn de binecuvântare și iubire pentru acest sat. Pentru curiozitatea mea, după aproape 20 de ani de căutări prin arhive și alte surse, și cercetare atentă a fiecărui act, am ajuns la un nivel de informare încât mă supăram când auzeam și citeam lucruri neadevărate despre copilăria Părintelui Arsenie Boca și despre părinții săi, probabil din lipsă de documentare, din dorința de afirmare a autorilor sau considerând că-i fac un serviciu, uitând că nu scriu despre Făt Frumos ci despre o stea a Ortodoxiei Românești. Aceasta, și faptul ca deținătorii arhivelor pe care le-am cercetat m-au informat că actele solicitate de mine nu au mai fost văzute de nimeni, m-au determinat să fac publice cele constatate. Refuzul elegant al prietenului și colegului meu de școală primară, profesorul universitar Sabin Ionel, Directorul Editurii Politehnica din Timișoara, de a publica sub semnătură proprie cele constatate, pentru a nu-și însuși munca mea, m-a determinat să fac singur acest lucru, deși nu am preocupări literare.

Am avut în permanență în memorie cuvintele părintelui Nicolae Streza, ,,A vorbi și a scrie despre Părintele Arsenie Boea este o temeritate și o răspundere” (Formula AS, nr. 904) și mărturisesc faptul că niciun cuvânt din prezenta documentare nu este lipsit de adevăr, orice informație este însoțită de sursă.

În anul 2010, s-au împlinit 100 de ani de la venirea pe lume și 21 de ani de la trecerea la cele veșnice a celui care, pentru faptele și învățăturile sale, este recunoscut drept Sfântului Ardealului.

Este cea mai mare personalitate a tuturor timpurilor, cunoscută în istorie, născută pe aceste ținuturi. Chiar dacă sunt doar un umil credincios neinstruit în tainele religioase, am considerat normal să mă informez cum s-a născut și s-a desăvârșit un sfânt, originea, familia, condiția socială, educația, etc, pentru că Părintele Arsenie Boca nu a apărut odată cu intrarea în rândul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Romane ci odată cu nașterea sa și se cuvine tot respectul pentru părinți și cei care au contribuit la creșterea, educația și formarea marelui duhovnic.

În rândurile ce urmează sunt menționate date și locuri călcate de Părintele Arsenie și familia sa în copilărie și adolescență, precum și acte care stau la baza acestui documentar.

Părintele Arsenie s-a născut în perioada de ocupație Austro-Ungară, de aceea actele oficiale sunt scrise în limba maghiară, impusă de ocupantul vremelnic.

Însăși Biserica Ortodoxă din satul Vața de Sus, construită în acea vreme, are la ferestre elemente de arhitectură specific catolice, deși toate tabelele cu credincioșii din acea vreme, sunt scrise în limba român a, au nume românești și religia ortodoxă. În sat nu au fost niciodată credincioși catolici.

În actele din arhiva bisericii, la apartenența religioasă, sunt folosite cuvintele „greco-răsăriteană” sau „greco-ortodoxă”. Ștampila aplicată conține inscripția „OFICIUL PAROHIAL GRECO-ORTODOX ROMAN” FELVACZA, adică Vața de Sus.

Prin mulțimea actelor cuprinse în conținut vor fi înlăturate toate erorile strecurate în diferite publicații, care au apărut pe baza unor informații sumare, unele oferite chiar de mine dar tălmăcite după imaginația autorilor. Sper ca dezvăluirile din prezenta publicație să fie în ajutorul celor interesați de eventuale studii aprofundate despre Sfântul Ardealului.

AUTOBIOGRAFIA PÃRINTELUI ARSENIE BOCA

Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: Boca Zian cl. IV lic.

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de La plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă.

Aveam problema voinței și stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar. Mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voința și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte din studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la voia în oraș „ ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.

Din viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.

Teza de licență în Academia Teologică rezumă strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: încercări asupra vieții duhovnicești.

Terminam teologia prin 1933.

În vacanță mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani.

Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner; ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul.

Abia aici m-am lovit de mișcările studențești, care mi-au propus o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici în fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind în afară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere’ în vreo mișcare politică.

Vremea în București.

Am petrecut nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc din pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de a intra în călugărie.

În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegii întâmplători prin curte până la trotuarul străzii Calea Griviței pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot.

Colegi de școală am avut de toate soiurile și neamurile.

Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Șteinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Șteinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura in viață.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Bellearte cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, in Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară.

Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.

Iar, întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.

M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur” cicanca și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel, până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu

Pag. 7 – 13