Minciuna – A doua natură umană

Noua paradigmă socială și morală

Se pare că o combinație a cel puțin trei condiții sociale (parte a noii paradigme sociale), care acționează împreună sau separat, au contribuit la noua noastră interpretare a ceea ce poate fi conceput ca adevăr și falsitate sau, din punct de vedere moral, ca drept ori nedrept. Rezultatul a fost apariția unui nou relativism moral ambiguu.

Primul factor social de analizat este legat de schimbările socio-politice suferite de țara noastră în ultimele trei decenii. După cum știm, unul dintre rezultatele inițiale ale mișcării pentru drepturile civile și ale revoluției feministe din anii 60 a fost introducerea șanselor egale la muncă și plată pentru minorități. În același timp, acești cetățeni dezavantajați, prin natura revendicărilor lor, au pus în discuție corectitudinea viziunii sociale despre drept și nedrept. Dacă nu ar fi fost respectate principiile Constituției de către grupurile aflate la conducere, care pretinde au că sunt ghidate de acestea, atunci onestitate a și aderența lor la adevăr ar fi fost false. Întrucât ordinea socială nu reflectă întru totul poziția și spiritul Constituției, conducătorii celor neprivilegiați împreună cu activiștii sociali au luptat și au câștigat într-o mare măsură disputa cu privire la un nou sistem social, mai echitabil. A apărut o nouă perspectivă a politicii care s-a distanțat automat de vechile valori sociale și de etica anterioară, angajându-se să stabilească unele noi care ar fi reprezentat mai bine viziunea realității sociale actuale. Era cât se poate de normal să se promoveze un nou concept al adevărului social, bazat pe o interpretare atotcuprinzătoare a egalității. Drepturile omului și justiția au început să fie concepute de noul individ „eliberat”, experiența condiției lui sociale influențând la rândul ei concepția despre drept și nedrept. Cutia Pandorei s-a deschis larg pentru re interpretarea vechilor valori morale, vechilor virtuți și vechii justiții. Adevărurile și valorile sociale anterioare au fost ridiculizate sau eliminate de activiștii sociali care au introdus etaloane politice pentru evaluarea standardelor transformate ale moralității în conformitate cu noul concept de „corectitudine politică”.

Valorile sociale apărute astfel, inspirate politic în esență, tind să reflecte noile realități sociale la care s-a ajuns în urma schimbărilor drepturilor civile, cum ar fi acțiune a afirmativă sau conceptul ambiguu de hărțuire sexuală. Ele au devenit principiile conducătoare pentru evaluarea a ceea ce este drept și nedrept în moralitate și justiție. Indirect, legitimarea acestor pseudo-adevăruri a devenit ea însăși un instrument pentru aprobarea schimbărilor sociale.

Codul moral dezvoltat astfel a mini mizat distincția anterioară dintre drept și nedrept, creând confuzie în ceea ce privește interpretarea lor socială și legală. Din punct de vedere social, noțiunea de dreptate a dobândit treptat o conotație utilitaristă, ajungând să desemneze, deși nu explicit, comportamente aflate în conformitate cu interesul noii paradigme sociale, în timp ce nedreptatea a fost echivalată în mod subversiv cu ne acceptabil. Validitatea celor mai multe valori ale muncii și familiei au devenit discutabile sau irelevante pentru noua societate pluralistă și multiculturală. Validarea drepturilor rasiale și de gen a adăugat o dimensiune arbitrară interpretării situațiilor sociale conflictuale, incluzând pedepse pentru comportamentul antisocial. În plus, acest fapt a deviat atenția de la adevărul faptelor spre subiectivism și relativism. În același timp, a avut loc un declin al moralității religioase printre credincioși, deoarece s-a considerat că religia organizată nu răspunde la emanciparea femeilor și este neutră față de cauzele mișcării pentru drepturile civile. În final, adevărul a ajuns să fie manipulat oficial, pentru a se potrivi cerințelor noului sistem deschis, pluralist, multirasial, în care pot coexista adevăruri multiple despre aceeași realitate.

Interesant este faptul că noua paradigmă morală a primit un impuls de la anumiți gânditori și filosofi neo-sociali, care au pus sub semnul întrebării conceptul de adevăr ca reflectând o realitate universală. Lăsând la o parte sofiștii antici, care se jucau cu noțiunea de adevăr dezvăluită prin metode logice, mai recent, marxiștii au atacat formularea capitalistă a adevărurilor sociale, declarându-le instrumente de opresiune a celor neprivilegiați, în timp ce filosofii existențiali ști au dezvoltat în detaliu sensul adevărului subiectiv pentru viziunea individului asupra realității. Promovată de aceste viziuni, concepția reformatorilor neo-sociali, conform căreia orice adevăr este o chestiune de perspectivă personală, a căpătat amploare, până când a ajuns să fie încorporată în corectitudinea politică. Neo-reformatorii, ca parte a curentului postmodernist, au adoptat o viziune pluralistă asupra lumii bazată pe versiuni diverse ale realității, trăite de oameni într-o varietate de moduri, care au avut drept rezultat adevăruri multiple. După ei, o realitate alternativă este cât se poate de autentică pentru oamenii care o trăiesc ca parte a sistemului lor de credințe. În acest context, se poate susține în mod rezonabil că experiența realității sunt învingători sociali în domeniul ales de ei, de la politică, relații publice, publicitate, media și legislație până la alte arii înclinate să adopte pseudo-adevăruri. În general, minciuna și amăgirea au devenit instrumente extrem de folositoare în confruntarea situațiilor nefavorabile sau în dobândire a unui avantaj în orice competiție socială.

Această combinație de factori a contribuit la ezitarea publicului în manifestarea opiniei cu privire la incorectitudinea minciunii, în special atunci când se află în relație cu dreptul sacru la autoapărare. Conceptul de autoapărare a fost extins de oameni, pentru a încorpora o varietate de acțiuni personale revendicate a fi esențiale pentru supraviețuirea socială a unui individ. Ca rezultat, acest drept incontestabil a fost pervertit și folosit în mod liberal pentru apărarea unei acțiuni ce nu are nicio legătură cu vreo amenințare la adresa vieții, nici măcar cu una îndepărtată. De fapt, oamenii așteaptă ca orice persoană cu inteligență socială să aibă sau să dezvolte abilități creative pentru manipularea adevărului în numele dreptului la auto-apărare, fără să țină seama de faptele care îi sunt împotrivă. Există la oameni o tendință normală de a folosi orice mijloace disponibile, pentru a-și proteja interesele, atunci când simt că le sunt amenințate de alții. Totuși, oamenii care se îndoiesc de forța argumentelor lor, chiar valide, se simt obligați să fabrice dovezi, pentru a-și mări șansele de câștig. Ideea extinsă a autoapărării, întărită de activitatea experților în imagine, poate explica parțial toleranța și empatia publicului față de apărarea nesinceră a lui Clinton în scandalul sexual cu Monica Lewinsky, de exemplu.

În tribunal, nu numai că avocații reclamanților își amplifică revendicările, iar avocații apărării folosesc diferite grade de distorsionări și minciuni pentru a-și susține cererea de exonerare a clientului pentru crima comisă, ci și judecătorii activiști contribuie la pervertirea justiției. Juriul însuși poate avea propriile prejudecăți sau poate fi incompetent, lucruri care pot vicia procesul justiției. Stabilirea adevărului a devenit o experiență riscantă pentru oricine se bazează pe o decizie a tribunalului.

Arbitrariul conceptului de minciună acceptabilă versus minciună inacceptabilă se reflectă în abordarea guvernului în ceea ce privește propria protecție și securitate națională. Guvernul este exonerat întotdeauna de minciunile din timpul războiului dus pentru apărarea țării. Prin extensie, nimeni nu ar pune la îndoială integritatea morală a unui partizan, care minte sub tortură în mod deliberat în legătură cu locul în care se ascund camarazii lui de dușmani. Se poate argumenta că, în timpul războiului, regulile moralității se schimbă și protecția interesului național capătă prioritate. Dar orice încercare de a defini precis ce acțiuni pe timp de pace pot fi concepute împotriva interesului național poate fi obiect de controversă. A făcut guvernul o eroare de judecată permițând unei companii industriale să vândă sateliți și tehnologie superioară Chinei, un potențial inamic? Ale cui interese au fost protejate cu adevărat? Trebuie ca guvernele să extindă creditele financiare la regimurile nedemocratice, având pretenția influențării politicilor lor cu privire la drepturile civile? Pentru a justifica aceste decizii ambigue, guvernul este obligat să distorsioneze înregistrări, să denatureze fapte și să facă presupuneri favorabile.

Mai frecvent, guvernul minte pentru a-și proteja agenda politică și a-și menține puterea. În această privință, Departamentul Muncii ar trebui oare să adune date pentru ca raportul consumului să spună publicului adevărul, și anume că datele în legătură cu inflația exactă sunt greșite, întrucât reprezintă fie prețul cel mai mic pentru acea lună, fie sunt selectate pe baza „proporției geometrice” (numai acele produse CU prețul cel mai mic)? În mod cert, dacă vor să piardă alegerile. Sunt nenumărate exemplele de ignorare, de eliminare a adevărului sau, cel puțin, de diluare, întrucât acesta ar fi dăunător pentru ei.

Adevărul este brutal. Este final. Nu permite nicio dezbatere. Nu lasă loc pentru speranță, în timp ce minciunile oferă noi posibilități. Societățile, ca și indivizii, încearcă să păstreze un echilibru între acceptarea adevărului și a falsității, deoarece ambele joacă un rol egal în adaptarea la mediu. Aceasta poate explica faptul că din zorii istoriei, adevărul și falsitate a s-au întrețesut, încercând să amelioreze viața umană confruntată cu tragicul sens al existenței. Oamenii care știu când să mintă și când să spună adevărul sunt considerați supraviețuitori adevărați, capabili să obțină avantaje în circumstanțe ostile pentru oameni. Din punctul de vedere al adaptării, aceștia sunt în mod categoric oameni de succes. În același timp, oameni care au fost înșelați în mod repetat sunt priviți ca ratați. Această atitudine își are originea în ideea că autoapărarea este corelată cu supraviețuirea celor mai potriviți (celor mai deștepți). Există o presupunere evoluționistă în spatele acestei afirmații?

În natură, în întreaga lume a insectelor, păsărilor sau mamiferelor, abilitatea de a falsifica, de a schimba înfățișarea pentru a speria sau a înșela dușmanul, reprezintă o chestiune de supraviețuire. Cu ceva timp în urmă, un ornitolog a făcut o descoperire fascinantă, identificând o pasăre santinelă escroacă, numită Lanio Fulvus, care dă semnale false de avertizare în legătură cu prădători inexistenți, pentru a fi prima care prinde masa gustoasă reprezentată de un gândac. Semnalul le face pe celelalte păsări să fugă pentru a se ascunde și oferă santinelei ocazia de a ajunge prima la gândac.

Este binecunoscut comportamentul înșelător al cimpanzeilor. În acest context, dacă are vreo relevanță comportamentul

Pag. 7 – 13