Adevăr Divin
Tratat de psihologie clinică și psihopatologie
| ...Tratatul de psihologie clinică și psihopatologie oferă psihologului clinician instrumente utile desfășurării activității sale... |
79.00 63.20 RON (Stoc 0)
Indisponibil
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
| Pe lângă evoluția conceptelor, teoriilor și metodelor psihologiei clinice și psihopatologiei și elementele de psihopatologie generală (cu menționarea variantelor terminologice din DSM-IV-TR, ICD-10, CFTMEA-R-2000), urmărind semiologia, etiologia, epidemiologia, diagnosticul diferențial, tratamentul și evoluția bolii prezentate în primele două părți, Tratatul de psihologie clinică și psihopatologie oferă psihologului clinician instrumente utile desfășurării activității sale. Autorii, toți clinicieni, pun accent asupra consultației clinice – conducerea ei și tehnicile de relansare a discursului, stabilirea relației interpersonale, replicile adecvate și neadecvate în consultația clinică – ilustrând cu exemple toate aceste aspecte. Sunt abordate și tehnicile de analiză a datelor clinice și elaborarea unui proiect de cercetare clinică. În ultima parte a tratatului sunt incluse domenii conexe psihologiei clinice – neuropsihologia clinică și psihologia sănătății. |
Cuprins:
Lista autorilor 2. Bazele teoretice ale psihologiei clinice și psihopatologiei de Monique Plaza și Henri Cohen Referințe bibliografice |
Fragment:
1. Istorie, teorii și metode A. lstoria psihologiei clinice 1. Crearea conceptului de psihologie clinică Psihologia clinică a fost creată în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, pornind de la o dublă origine: filosofia și medicina. „Psihologia care se naște astfel este riguroasă datorită medicinei, umanistă datorită filosofiei” (C. Prevost, 1988, p. 7). Termenul însuși de psihologie clinică apare în aceeași perioadă în Statele Unite ale Americii mulțumită unui psiholog, Lightner Witmer (în 1896), format pe lângă Wundt în Germania. Novatoarea lui propunere nu s-a bucurat de cine știe ce succes în propria-i țară, unde psihologii n-aveau ochi decât pentru spiritul științific și nu arătau vreun interes pentru o disciplină care încerca să trateze persoanele cu probleme. În aceeași perioadă, în Franța, în 1897, a fost creată „revista de psihologie clinică și terapeutică”, care a apărut până în 1901, fondată de doi medici, Hartenberg și Valentin, a căror sursă de inspirație a constituit-o Școala de la Nancy. Programul acesteia este uimitor de modem și o diferențiază de psihologia experimentală care „izolează și disociază elementele vieții psihice” (ibid., p. 23): „Dimpotrivă, preluând din cercetările de laborator o serie de prețioase informații, psihologia clinică observă chiar viața psihologică, văzută ca un tot concret și real... sarcina nu este schematizarea, ci individualizarea” (ibid., p. 23, 24). Nu este lipsit de interes să subliniem întreg titlul acestei reviste, „revistă de psihologie clinică și terapeutică”, ce insistă asupra unei dimensiuni fundamentale a psihologiei clinice, dimensiunea psihoterapeutică. De fapt, revista a fost creată de câțiva medici care se opuneau, în numele psihologiei, altor medici (Charcot și curentul de la Salpetriere), mari specialiști în sugestie și isterie. Potrivit lui Claude Prevost, motivul pentru care această revistă, bine informată în privința lucrărilor lui S. Freud, nu mai apare este reprezentat de faptul că neurologia se impune atunci în viața medicală. II. Un somn îndelungat După Primul Război Mondial, curentul subteran a continuat să subziste în ciuda tuturor vicisitudinilor. În Franța, psihologia este o disciplină marginală, din cadrul filosofiei imperiale, împărtășind cu sociologia și antropologia statutul de discipline minore în curs de dezvoltare. Ceea ce viza omul în totalitatea și în capacitatea sa de a construi un proiect semnificativ ținea de filosofie și religie. Schimbările în psihopatologie proveneau din fenomenologie și psihiatrie, de-a dreptul strălucite în Germania înaintea preluării puterii de către naziști, și care au dăinuit în Elveția germanică. La sfârșitul secolului al XIX-lea, singurul proiect de psihologie clinică cu adevărat novator a fost psihanaliza, a cărei viziune a fost ignorată în Franța, excepție făcând cercul foarte restrâns și exotic al suprarealismului însuflețit de Andre Breton. Scrierile sale referitoare la revoluția suprarealistă, ce se ridica împotriva violenței și cruzimii masacrelor războiului din 1914-1918, sunt o viguroasă pledoarie pentru folosirea psihanalizei nu în scopul tratării bolnavilor, ci pentru inventarea vieții, utilizând forțele inconștientului cu un obiectiv eliberator: „Omul propune și dispune. Nu ține decât de el să-și aparțină întru totul, adică să-și păstreze într-o stare de anarhie șleahta de la o zi la alta mai de temut a propriilor dorințe. Poezia îl învață cum” (Andre Breton, 1924, p. 28). Curentul suprarealist, în poezie, în pictură, în sculptură și cinematografie, a fost extraordinar de novator. Era parțial legat de psihanaliză, nu ca o disciplină burgheză care-și căuta recunoașterea, ci ca un curent de eliberare împotriva opresiunii familiei, artei și religiei. Cu toate acestea, există și o vibrantă pledoarie filosofică a lui Politzer împotriva psihologiei experimentale care nu se ocupă decât de niște probleme foarte îndepărtate de cele ale ființelor umane. El insistă, cu multă patimă și îndreptățire, asupra importanței „dramei” ce îngăduie, de una singură, înțelegerea adevărului ființei umane în luptă cu greutățile vieții. Psihologia clinică dispăruse ca atare. Ea a supraviețuit la Janet, căpătând forma psihologiei medicale. Acesta dezvoltă totuși metoda clinică în lucrările sale și mai cu seamă într-o carte, De l’angoisse a l’extase, consacrată în esență unui caz în care abordează fenomenele inconștiente și psihastenia. De asemenea, Piaget, în lucrarea sa Reprezentarea lumii la copil (1926), evocă „metoda clinică” și „examenul clinic”, în conformitate cu care semnificațiile date faptelor observate au mai multă importanță decât eventualele legături de cauzalitate construite pornind de la niște rezultate ale cercetării experimentale. În sfârșit, lucrările lui Binet și Simon și ale lui H. Wallon, chiar dacă nu țin în mod direct de psihologia clinică, ci de psihologia dezvoltării, s-au înfăptuit pornind de la întrebări clinice: ce se poate face pentru a-i ajuta pe copiii care nu învață la școală, ce se poate face pentru copiii instabili? întrebări care mai sunt și acum de actualitate. Profesia de psiholog clinician în Statele Unite ale Americii a fost oficial creată în perioada de război, în cadrul armatei, în scopul evaluării și selecționării contingentelor, dar și pentru a-i ajuta pe combatanții care sufereau de nevroze traumatice. În 1947, acești psihologi se hotărăsc să creeze profesia ca „savanți-practicieni” (doctori în psihologie) care practicau evaluarea, diagnosticarea și tratamentul psihoterapeutic, sprijinindu-se nu pe niște idei magice ori ideologice, ci pe un corpus de cunoștințe provenite din cercetarea științifică. III. Nașterea psihologiei clinice franceze În Franța, în 1949, Daniel Lagache, într-un text bine cunoscut despre unitatea psihologiei, definește într-un mod foarte clar și novator ceea ce poate fi psihologia clinică în Franța de după război. Este o disciplină care nu mai existase niciodată până atunci și care avea să se emancipeze, o dată cu psihologia și ca toate științele omului, de filosofie. Punctul comun al acestei generații de psihologi este faptul că, la origine, sunt filosofi și medici. De data aceasta, psihanaliza nu mai este legată de atât de rodnicele exuberanțe ale suprarealismului, ci de căutarea unei respectabilități împotriva căreia era o modă să te prefaci că te revolți. Cum acești pionieri aveau o pregătire de filosofi, se poate constata că tot mai nutreau niște păreri moderate în privința psihanalizei, căci învățaseră să compare diverse sisteme de gândire. Prin urmare, după război a fost creată o psihologie clinică inovatoare, în cadrul studiilor de psihologie, nu fără conflicte, mai ales cu colegii de psihologie experimentală. Faimoasa complementaritate dintre psihologia experimentală și psihologia clinică era percepută ca fiind mai degrabă diplomatică sau politică, dar a îngăduit o dezvoltare ce poate fi considerată ca paralelă, presărată cu conflicte mai mult sau mai puțin violente. Din perspectiva lui D. Lagache și Favez-Boutonnier, psihologul clinician trebuia să studieze „omul întreg în situația dată”, iar scopurile sale erau: „Să consilieze, să vindece, să educe ori să reeduce” (1949), iar apoi „să prevină și să rezolve un conflict” (1951) (D. Lagache, in C. Prevost, 1988, p. 48). Demersul diagnosticării întemeiază disciplina: Diagnosticarea este actul esențial al psihologiei clinice; ea se poate reduce la diagnostic are; dacă o depășește, în toate momentele, diagnosticarea rămâne demersul esențial, deoarece stabilește baza rațională și reală a oricărei acțiuni psihologice” (1951) (ibid., p. 50). Bineînțeles că pentru punerea acestor diagnostice psihologice era necesar să se dezvolte anumite instrumente și lumea a asistat la o mare dezvoltare a testelor cognitive, vizualo-motorii, de personalitate și a primelor chestionare de evaluare din diferite sectoare ale funcționării vieții psihice. Principala problemă era și rămâne încă evaluarea fiabilității acestor instrumente și se poate spune că profesia s-a construit pe legitimitatea acestora și pe calitatea bilanțului psihologic. În spatele scenei acestui teatru până la urmă foarte constructiv, s-a jucat o tragicamedie legată de viața instituțională a societăților psihanalitice. Multiplele sciziuni inerente acestei discipline au otrăvit evoluțiile psihologiei clinice care a fost considerată pentru o perioadă doar ca spațiul de manevră al conflictelor dintre diversele instituții psihanalitice. În ciuda luptelor care nu se referă în mod direct la disciplina noastră, aceasta a fost prinsă în bătăliile ideologice cu final neașteptat. În mai 1968, acest echilibru foarte rodnic și novator între psihologie, psihopatologie și psihanaliză s-a destrămat, iar riscurile unor derive sectare s-au agravat. Atotputernicia „psihanalismului” (R. Castel) s-a dezvoltat, căci ea a permis liniștirea unor indivizi distruși din pricina căderii marxismului, stângismului și catolicismului (Turkle Sherry, 1978). Psihanaliza, atât de bogată din punct de vedere clinic, s-a transformat, din păcate, într-o gândire fără nuanțe, o scolastică a dorinței, pentru o majoritate a psihologilor și psihiatrilor. Sloganurile au înlocuit reflecțiile, Pag. 25 – 28 |