Isteria

A venit vremea pentru o reconsiderare a isteriei în comunitatea terapeutică? Aparent, isteria a dispărut din cultura contemporană. În realitate, aceasta a fost pusă în umbră de popularul diagnostic al „tulburării de personalitate „borderline”. În Isteria, celebrul psihanalist Christopher Bollas oferă o teorie originală asupra isteriei, ce împletește trăsăturile-i bine cunoscute – ideile sexuale refulate, exprimarea de manieră teatrală, supraidentificarea cu celălalt etc.

Citindu-l pe Freud într-o cheie diferită, Bollas argumentează că sexualitatea în sine este traumatică pentru toți copiii, dat fiind că „distruge” relația cu mama. Astfel, dintr-o ocrotitoare a bebelușului, ea devine obiectul sexual al copilului și al tatălui. Pentru isteric, asumarea acestei schimbări este perpetuu traumatică, iar personalitatea isterică se formează prin opoziție cu această dezvăluire.

Isteria oferă o lectură captivantă studenților și specialiștilor implicați în psihanaliză și psihoterapie, precum și cititorului obișnuit interesat de formarea personalității.

Introducere
Capitolul 1. Caracterul în psihanaliză
Capitolul 2. Epifania sexuală
Capitolul 3. Sexualitatea și transformările ei
Capitolul 4. La început este mama
Capitolul 5. Absența erotizantă
Capitolul 6. Funcțiile tatălui
Capitolul 7. Seducția poveștii
Capitolul 8. Cald și rece
Capitolul 9. A te da în spectacol
Capitolul 10. Sinele ca teatru
Capitolul 11. Istericul malign
Capitolul 12. Dependenții de transfer
Capitolul 13. Seducția și terapeutul
Capitolul 14. Ultimul capitol
Bibliografie
Index

CAPITOLUL 1

Caracterul în psihanaliză

Studiile de caz psihanalitice sunt, în cea mai mare parte, discuții asupra caracterului uman, iar odată cu intrarea în noul mileniu, în revistele de specialitate găsești mii de persoane descrise ca suferind de o tulburare caracterială sau alta. Cu toate acestea, în mod foarte ciudat, aceste eseuri nu descriu caracterul uman, ci eșecurile formării unui caracter pe măsura potențialului persoanei.

Cum se face că așa stau lucrurile?

Fiecare sine se naște cu un idiom încă nerealizat, care se va actualiza parțial în sinele adevărat, prin utilizarea acelor obiecte puse la dispoziție prin grija parentală. Dacă un sine este relativ liber să-și stabilească propriul său idiom existențial și relațional, prin intermediul celor puse la dispoziție de mediu, atunci el va particulariza o estetică idiosincratică, formându-și propria lume într-o manieră specifică doar sieși. Prin urmare, fiecare sine va considera anumiți indivizi mai atrăgători decât alții, va considera anumite obiecte concrete – opere de ficțiune, piese muzicale, hobby-uri, activități recreative – mai interesante decât altele, iar pe parcursul vieții își va fi construit o lume în care, deși deține obiecte în comun cu alte persoane, le va fi dat o formă unică, asemenea amprentelor.

Caracterul însuși nu poate fi descris.

Și totuși, psihanaliza face distincție între starea caracterială (cum ar fi starea narcisică) și tulburarea caracterială (cum ar fi tulburarea narcisică), la fel cum face distincție între fiecare tip de conflict (schizoid, isteric etc.) și tulburarea caracterială cu aceleași nume. Atribuind unui individ unul dintre aceste nume, se recunoaște o fixa ție structurală a ceea ce, altfel, ar fi fost doar o trăsătură de caracter. Toți oamenii intră și ies din stări narcisice, cum ar fi, de pildă, atunci când nu-i interesează existența altora și sunt preocupați doar de ei înșiși. După cum vom discuta curând, doar atunci când o persoană manifestă un dezinteres constant față de ceilalți, începem să urmărim dacă această trăsătură definește relația fundamentală a sinelui cu realitatea.

Există caractere mixte? Poate fi cineva narcisic, borderline, schizoid și isteric în același timp? Dacă este vorba despre stări psihice, atunci o persoană poate trece dintr-o stare psihică narcisică într-una borderline, schizoidă sau isterică. Într-adevăr, când vorbim despre o persoană normală care trece prin stări atât de diverse, considerăm, probabil, că nu se află sub imperiul vreunei fixații. Freud a argumentat că orice persoană „normală” conține o istorie sexuală polimorfă și continuă să intre și să iasă din stările sale psihice infantile. Klein a adăugat că toți oamenii oscilează între starea paranoid-schizoidă și cea depresivă sau, în formularea lui Bion, între părțile psihotice și nonpsihotice ale personalității.

„Normal” înseamnă să treci prin toate aceste stări opuse și să fii chiar temporar bolnav în atât de multe moduri câte are nevoie sinele pentru a fi liber să-și articuleze propriul său mod de a fi și de a relaționa. Însă în următoarele capitole, atunci când discutăm despre isteric, identificăm o fixație caracterială a individului, și ori de câte ori facem acest lucru, identificăm un blocaj structural ce nu-i permite persoanei în cauză să aibă caracter mixt. După cum vom vedea, o tulburare caracterială căpătă o poziție fundamentală în raport cu propriul său obiect primar, fiind, în solipsismul fixației, o reflectare a blocajului parțial al procesului de ființare a sinelui.

Psihanaliștii au multe moduri diferite de a analiza tulburările caracteriale și fiecare dintre tipurile pe care le descriu vor fi mai degrabă schițate, decât examina te în profunzime, dat fiind că scopul meu aici este să pun istericul în contextul altor tulburări caracteriale. Mă voi limita doar la relația de obiect fundamentală a fiecăreia dintre aceste tulburări, la obiectul pe care îl vom numi” primar” și care cere o explicație.

Când o persoană suferă de o tulburare, libertatea sa inconștientă este restricționată, fiind prinsă într-o relație inconștientă cu un obiect primar. Este ca și când persoana ar conduce o mașină. Când nu sunt probleme, ea este liberă să se gândească la orice îi trece prin minte, dar dacă ceva începe să meargă prost la mașină, mintea persoanei se focalizează imediat pe problemă și starea sa psihică va deveni caracteristică unui anumit mod particular de a rezolva acel tip de problemă.

Dar ce este un obiect primar?

În starea de libertate inconștientă, obiectul primar este mai degrabă ca un ecran alb; este orice avem nevoie sau ne dorim în acel moment – un spațiu deschis și util pentru obiectivarea dorințelor, amintirilor, nevoilor, reflecțiilor, planurilor și teoriilor de moment, tipice vieții de zi cu zi. Obiectul primar se sprijină pe experiența infantilă a sânului bun, care, fiind prezent și satisfăcător, servește ca bază pentru imaginarea liberă a sinelui și a celuilalt. Este acel obiect intern introiectat care ne susține gândirea și ne permite tuturor să fim mobili la nivel psihic și să articulăm interesele sinelui în momentele trăite în viața de zi cu zi.

Totuși, când suntem aruncați în anumite tipuri de conflicte, apare un obiect perturbator – chiar dacă inconștient – și libertatea noastră inconștientă este restricționată imediat de către natura redundantă a conflictului. Stările borderline, schizoidă și isterică trimit la structura conflictului permanent al sinelui cu un anumit obiect primar.

Care este sursa acestui obiect primar?

Originile sale se află în relația complexă dintre bebeluș și mamă. Dacă sânul bun reprezintă un obiect care se află la dispoziția noastră pentru a-l folosi cum dorim, atunci obiectul perturba tor este mai degrabă ca un sân rău, ce provoacă un răspuns diferit. Este important să clarificăm despre ce discutăm când ne referim la mamă.

Când mama este percepută ca un obiect rău, în mod clar nu discutăm neapărat despre caracterul mamei. În primul rând, la începuturile vieții ea este percepută mai puțin ca obiect, cât mai degrabă ca un proces ce transformă pozitiv sau negativ viața fizică, emoțională și ideatică a copilului. Când ridică și liniștește copilul aflat în distres, ea transformă starea interioară a bebelușului din distres în mulțumire. Invers, dacă trage mai degrabă abrupt o bucată de cârpă din gura copilului, ea poate transforma mulțumire a în supărare.

Însă ca proces, ea va fi încorporată în sistemul de autoîngrijire al copilului, care este tot un proces în formare. Chiar dacă bebelușul în creștere se opune, printr-un proces antitetic, idiomurilor materne ale transformării, ceva din procesul matern se strecoară în alternativa aleasă de copil. Aceste reguli ale implicării și angajării, aceste proceduri ce devin „presupoziții tacite”! cu privire la viață și relațiile umane, nu sunt gândite propriu-zis de copil, dar totuși – preluate la modul procedural – devin parte a ceea ce este cunoscut. Ne-am putea referi la aceste presupoziții ca la un „cunoscut negândit” și putem vedea evoluția unei vieți, în parte, ca o conștientizare treptată a bazelor cunoașterii negândite?

Oricum, efectul formator al inconștientului matern asupra vieții psihice a copilului este profund. Heinz Lichtenstein argumenta că mama „imprimă” o „temă identitară” (1961: 79) bebelușului, în timp ce Jean Laplanche notează că ea este un „semnificant enigmatic” (1992: 21), a cărei viață inconștientă este mult mai dezvoltată decât a copilului, astfel încât inconștientul ei devine o parte intrinsecă a structurii inconștiente proprie copilului.

Accentul kleinian asupra destinului proiectiv al obiectelor interne ale sinelui, care sunt puse în celălalt prin acte ilocuționare ce fac din limbajul uman o funcție performativă, a lăsat întotdeauna ușa deschisă unei teorii a dezvoltării sinelui adecvată schimbului de identificări proiective dintre copil și mamă. Însă kleinienii s-au concentrat aproape exclusiv pe ceea ce pune copilul în conținătorul matern și pe felul în care mama receptează, conține, transformă și comunică acel ceva înapoi copilului. Dar dacă urmăm calea indicată de Lichtenstein și Laplanche – elaborată acum conform teoriei identificării proiective – de vreme ce inconștientul matern este mai dezvoltat

Pag. 13 – 17