Teoria cunoașterii în concepția goetheană despre lume

în acest volum succint, Rudolf Steiner își expune concepția și explică cum se poate transcende gândirea pentru a ajunge la observarea gândirii în sine.

Teoria cunoașterii în concepția goetheană despre lume este o lectură obligatorie pentru a înțelege lucrările fundamentale ale lui Rudolf Steiner.

Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea)

În legătură cu publicarea conferințelor lui Rudolf Steiner

CUVÂNT ÎNAINTE LA NOUA EDIȚIE

CUVÂNT ÎNAINTE LA PRIMA EDIȚIE

A. PROBLEME PRELIMINARE

1.Punct de plecare

2.Știința lui Goethe după metoda lui Schiller

3.Misiunea științei noastre

B.EXPERIENȚA

4.Stabilirea conceptului de experiență

5.Observație cu privire la conținutului experienței

6.Îndreptarea unei concepții eronate despre experiența globală

7.Apel la experiența fiecărui cititor

C.GÂNDIREA

8.Gândirea ca experiență superioară în cadrul experienței

9.Gândire și conștiență

D. ȘTIINȚA

11.Gândire și percepție

12.Intelect și rațiune

13.Cunoașterea

14.Temeiul lucrurilor și cunoașterea

E. CUNOAȘTEREA NATURII

15.Natura anorganică

16.Natura organică

F. ȘTIINȚELE SPIRITULUI

17.Introducere: spirit și natură

18.Cunoaștere psihologică

19.Libertatea umană

20.Optimism și pesimism

G. ÎNCHEIERE

I. OBSERVAȚII LA PRIMA EDIȚIE, 1886

II. OBSERVAȚII LA NOUA EDIȚIE, 1924

m. INDICA ȚII ALE EDITORULUI LA EDIȚIA a 7-a, 1979

IV INDICAȚII LA EDIȚIA DIN 1998

A. PROBLEME PRELIMINARE

1. Punct de plecare

Dacă urmărim vreunul din principalele curente ale vieții spirituale ale prezentului, înapoi, până la izvoarele lui, dăm mereu, fără îndoială, de unul dintre spiritele epocii noastre c1asice. Goethe sau Schiller, Herder sau Lessing au dat câte un impuls; și de aici a pornit o mișcare spirituală sau alta, care continuă să existe. Întreaga noastră cultură germană se sprijină atât de mult pe clasicii noștri, încât destui dintre aceia care se cred absolut originali nu fac altceva decât să dea glas unor lucruri la care Goethe sau Schiller au făcut de mult aluzie. Ne-am transpus atât de mult cu viața noastră în lumea creată de ei, încât abia dacă poate spera la înțelegerea noastră cineva care ar vrea să se miște în afara făgașului prefigurat de ei. Modul nostru de a privi lumea și viața este atât de mult determinat de ei, încât nimeni nu poate câștiga interesul nostru, dacă nu caută puncte de contact cu această lume.

Numai despre o ramură a culturii noastre spirituale trebuie să mărturisim că n-a găsit un asemenea punct de contact. Este acea ramură care merge dincolo de simpla acumulare de observații, de luarea la cunoștință a unor experiențe izolate, spre a furniza o concepție satisfăcătoare despre lume și viață. Este ceea ce numim de obicei filosofie. Pentru ea, întreaga noastră perioadă clasică pare de-a dreptul inexistentă. Ea își caută salvarea într-o închidere artificială și o prețioasă izolare de tot restul vieții spirituale. Această frază nu e infirmată de faptul că un număr considerabil de filosofi și savanți mai vechi și mai noi: s-au ocupat de Goethe și Schiller. Fiindcă ei nu și-au dobândit, punctul de vedere științific dezvoltând germenii din realizările științifice ale acelor eroi ai spiritului. Ei și-au dobândit punctul de vedere științific în afara acelei concepții despre lume) pe care au reprezentat-o Schiller și Goethe, și l-au comparat ulterior cu acesta. Și n-au făcut-o nici cu intenția de a câștiga pentru direcția lor ceva din concepțiile științifice ale clasicilor, ci pentru a le examina pe acestea și a vedea dacă ele rezistă, criteriilor propriei direcții de cercetare. Vom reveni mai înde-aproape asupra acestui lucru. Mai întâi am dori să atragem atenția asupra consecințelor care rezultă din această atitudine față de suprema treaptă de dezvoltare a culturii epocii moderne, pentru domeniul științei de care ne ocupăm.

O mare parte a publicului cititor cult va îndepărta imediat de la sine, necitită, o lucrare literar-științifică, dacă aceasta apare cu pretenția de a fi una filosofică. Aproape în nicio epocă filo­sofia nu a fost așa de puțin iubită ca în prezent. Dacă facem abstracție de scrierile lui Schopenhauer și Eduard von Hartmann, care tratează probleme ale vieții și lumii de interesul cel mai general, și care tocmai din această cauză au găsit o largă răspândire, nu vom merge prea departe dacă spunem: Lucrările de filosofie sunt citite azi numai de filosofii de specialitate. Nimeni în afară de aceștia nu se sinchisește de ele. Omul cult care nu este specialist are un sentiment nedeslușit: „Această literatură nu conține nimic care să corespundă vreuneia din nevoile mele spirituale; lucrurile tratate acolo nu mă privesc; ele nu au niciun fel legătură cu ceea ce îmi este necesar pentru satisfacerea spiritului meu”. Vina acestei lipse de interes pentru filosofie nu o poate purta decât faptul indicat de noi, fiindcă acestei lipse de interes i se opune o nevoie în permanentă creștere de a avea o concepție satisfăcătoare despre lume și viață. Dogmele religioase, care pentru un timp îndelungat au fost un înlocuitor deplin, își pierd tot mai mult forța de convingere. Crește mereu imboldul năvalnic de a cuceri, prin munca gândirii, acel ceva care înainte se datora credinței în revelație: satisfacerea spiritului. De aceea, participarea spiritelor cultivate nu ar lipsi, dacă domeniul în discuție al științei ar merge cu adevărat mână în mână cu întreaga evoluție a culturii, dacă reprezentanții ei ar lua atitudine față de marile probleme ce frământă omenirea.

Trebuie să păstrăm mereu în fața ochilor faptul că nu poate fi vorba vreodată să produci mai întâi în mod artificial o nevoie spirituală, ci doar de a o căuta pe cea existentă și a-i da satisfacție. Nu să pună întrebări este misiunea științei, ci să observe cu grijă când acestea sunt puse de natura umană și de treapta de cultură respectivă și să le dea răspuns. Filosofii noștri moderni își propun sarcini care nu izvorăsc nicidecum în mod firesc din treapta de cultură pe care ne aflăm și de a căror rezolvare nu întreabă, de aceea, nimeni. Știința trece însă pe lângă acele probleme pe care cultura noastră, în virtutea acelui loc unde au înălțat-o clasicii noștri, trebuie să le pună. Avem astfel o știință pe care nimeni nu o caută și o nevoie științifică pe care nu o satisface nimeni.

Știința noastră centrală, acea știință menită să dezlege enigmele propriu-zise ale lumii, nu are voie să facă vreo excepție față de toate celelalte ramuri ale vieții spirituale. Ea trebuie să își caute izvoarele acolo unde le-au găsit acestea din urmă. Ea trebuie nu numai să se confrunte cu clasicii noștri; trebuie să caute la ei germenii evoluției proprii; pe ea trebuie s-o străbată același curent ca și pe restul culturii noastre. Aceasta este necesitate care se află în natura lucrurilor. Ei trebuie să îi atribuim faptul că au avut loc confruntările, amintite mai sus” treacăt, ale unor cercetători moderni cu clasicii. Ele nu arată î altceva decât că există un sentiment obscur al faptului că est” inadmisibil să ignori pur și simplu convingerile acelor spirite. Eli mai arată însă și faptul că nu s-au ales cu nimic în ceea ce privești dezvoltarea reală a propriilor lor concepții; în favoarea acestei afirmații pledează felul cum au fost abordați Lessing, Herder, Goethe, Schiller. Cu tot caracterul deosebit al multor scrieri din acest domeniu, trebuie să spunem totuși despre aproape tot ceea ce s-a scris în legătură cu lucrările de știință ale lui Goethe și Schiller că ele nu s-au dezvoltat în mod organic din concepțiile acestora, ci s-au raportat ulterior la acestea. Niciun fapt nu poate) confirma mai bine cele spuse decât acela că direcțiile științifice; cele mai opuse au văzut în Goethe spiritul care le-a „presimțit” opiniile. Concepții despre lume care nu au nimic comun una cu alta se reclamă cu aparent egală îndreptățire ca provenind de lai Goethe, când simt nevoia să-și vadă recunoscut pe culmile. omenescului punctul lor de vedere. Nu putem concepe un contrast mai puternic decât acela dintre învățătura lui Hegel și cea a lui Schopenhauer. Acesta îl numește pe Hegel „șarlatan”, iar filosofia sa adunătură de vorbe goale, seci, curată absurditate, combinație barbară de cuvinte. Cei doi bărbați nu au de fapt absolut nimic comun în afara unei nețărmurite venerații față de Goethe și a credinței că acesta ar fi împărtășit concepția lor despre lume.

Nici cu direcțiile științifice mai noi lucrurile nu stau altfel. Haeckel, care a dezvoltat cu o consecvență de fier și în mod genial darvinismul, și pe care trebuie să-I considerăm de departe drept cel mai important adept al savantului englez, vede prefigurată concepția sa în aceea a lui Goethe. Un alt naturalist al epocii prezente, C.F.W. Jensen scrie despre teoria lui Darwin: „Vâlva pe care a provocat-o această teorie, care a mai fost de multe ori adusă în discuție și de tot atâtea ori infirmată de o cercetare temeinică, susținută acum cu multe temeiuri iluzorii de unii dintre cercetătorii specialiști și de mulți nespe­cialiști, arată cât de puțin înțeleg încă și acum, din păcate, popoarele rezultatele cercetării naturii”. Același cercetător spune despre Goethe că „s-a avântat în cercetări vaste în natura ne­însuflețită ca și în cea vie”, găsind, „printr-o observare străbă­tută de gândire, adânc pătrunzătoare, legea fundamentală generală a formării plantelor”. Fiecare dintre savanții amintiți știe să aducă, într-un număr de-a dreptul zdrobitor, dovezi pentru a arăta acordul orientării sale științifice cu „observațiile bine gândite” ale lui Goethe. Dacă fiecare dintre aceste puncte de vedere s-ar putea întemeia pe gândirea lui Goethe, atunci ar trebui ca acest fapt să arunce, desigur, o lumină dubioasă asupra unității gândirii lui. Cauza acestui fenomen constă în faptul că niciuna dintre aceste concepții nu s-a dezvoltat cu adevărat din concepția goetheană despre lume, ci fiecare își are rădăcinile în afara acesteia. Ea constă în faptul că se caută coincidențe ulterioare cu detalii care, smulse din întregul gândirii goetheene, își pierd sensul, iar acestui întreg nu se vrea să i se recunoască temeinicia lăuntrică pentru a pune bazele unei orientări științifice. Considerațiile lui Goethe n-au fost niciodată punct de plecare al unei cercetări științifice, ci mereu doar obiect de comparație. Cei care l-au studiat au fost rareori discipoli, care să se dăruiască fără prejudecată ideilor sale, ci de cele mai multe ori critici, care îl puneau pe banca acuzării.

Se spune că Goethe ar fi avut prea puțin simț științific; că pe atât era el de slab ca filosof, pe cât era de bun ca poet. De aceea, ar fi imposibil să se sprijine pe el un punct de vedere științific. Aceasta este o cunoaștere complet greșită a naturii lui

Pag. 21 – 25