Turnul din Basel

Despre Turnul din Basel spune că „este o carte despre rețele, conexiuni și despre exercitarea puterii sub acoperire (...), o cronică de investigație neautorizată a Băncii Reglementelor Internaționale“. Pe lângă bibliografie și documente din arhive – într-o cantitate impresionantă! – LeBor a reușit, ca orice bun jurnalist de investigații, să se informeze din surse directe, din interiorul BIS (Bank for International Settlements = Banca Reglementelor Internaționale). Primul președinte al BIS, Gates McGarrah, spunea, în 1931: „Banca este complet exclusă de la orice formă de control guvernamental sau politic.“ Se pare că nici astăzi nu are un alt statut... Dacă pe la începuturile istoriei sale, BIS își masca intrarea discret, pe lângă o ciocolaterie, astăzi ocupă un bloc circular, cu 18 etaje, care domină arogant și somptuos peisajul orașului Basel. Ce se întâmplă acolo? Iată: „Cel mai exclusivist club din lume are optsprezece membri. Aceștia se adună o dată la două luni, într-o duminică seara la ora șapte, în sala de conferințe „E“ a unui bloc-turn circular ale cărui ferestre au vedere spre gara din Basel. Discuția lor durează o oră, poate o oră și jumătate.(...)“

Aici se înnoadă și se deznoadă finanțele lumii, căci BIS nu se rezumă doar la Europa, tentaculele sale se întind până în Japonia, Hong Kong sau SUA. Și asta încă de la începuturile existenței sale, când aurul stocat aici provenea din surse deloc acceptabile. Cum ar fi dinții, ochelarii și ceasurile evreilor asasinați în lagărele de exterminare. Adam LeBor demonstrează cu argumente inatacabile că BIS ar putea fi comparată cu o distinsă aristocrată care, sub rochia scumpă, strălucitoare, are desuuri foarte murdare. Dar acesta este un secret păstrat cu strășnicie! La fel cum este păstrat și secretul deviațiilor mintale sau comportamentale de care au suferit unii dintre „corifeii“ BIS.

INTRODUCERE ... 11

PARTEA ÎNTÂI: KAPITAL UBER ALLES

CAPITOLUL 1: Bancherii știu cel mai bine ... 29
CAPITOLUL 2: Un club confortabil în Basel ... 43
CAPITOLUL 3: Cea mai utilă bancă ... 55
CAPITOLUL 4: Domnul Norman ia un tren ... 71
CAPITOLUL 5: Un jaf autorizat ... 89
CAPITOLUL 6: Bancherul american al lui Hitler ... 103
CAPITOLUL 7: Liniștitor pentru Wall Street ... 123
CAPITOLUL 8: O înțelegere cu inamicul ... 145

PARTEA A DOUA: BUNDESREICH

CAPITOLUL 9: Statele Unite către Europa: Unite sau nu ... 169
CAPITOLUL 10: Totul se iartă ... 183
CAPITOLUL 11: Phoenix-ul german renaște ... 199
CAPITOLUL 12: Renașterea asasinilor din spatele birourilor ... 213
CAPITOLUL 13: Turnul renaște ... 231

PARTEA A TREIA: COLAPSUL

CAPITOLUL 14: Al doilea turn ... 253
CAPITOLUL 15: Ochiul atotvăzător ... 271
CAPITOLUL 16: Citadela se dărâmă ... 291

MULȚUMIRI ... 312
NOTE ... 315
BIBLIOGRAFIE ... 340
INDEX ... 349

BIS SE AUTOPREZENTA ca o instituție nouă și modernă, dar băncile centrale au avut adeseori de-a face cu războiul de-a lungul istoriei. Banca Angliei fusese înființată în 1694 pentru a strânge fonduri pentru războiul regelui William al III-lea împotriva Franței. Banca accepta depozite și emitea note personale în raport cu fondurile, care puteau fi răscumpărate pentru aur. Grefierii au adăugat detaliile personale ale clienților pe aceste documente, precursorii biletelor de bancă de astăzi. Aproape un secol mai târziu, în 1800, Napoleon Bonaparte a înființat Banca Franței. Împăratul țintea să ofere stabilitate și creștere economică în urma războaielor și tulburărilor revoluționare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Reichsbank a fost fondată în 1876, în parte pentru a finanța viitoarea expansiune germană, după ce Războiul franco-prusac din 1870 declanșase o criză de lichiditate. Bancherii germani au planificat totul din timp. în 1904 a fost elaborată o lege care suspenda convertibilitatea în aur a Reichsmark, în timp de război. Până în vara anului 1914, războiul care se apropia declanșase o centrare asupra rezervelor Reichsbank. În iulie, aceasta a pierdut 130 milioane mărci într-o săptămână. Banca a suspendat convertibilitatea în aur un act ilegal. Patru zile mai târziu, parlamentul a adoptat un act prin care autoriza retrospectiv această decizie.

Cu toate acestea, există un argument în favoarea împuternicirii tehnocraților financiari de a progresa în ceea ce privește economia globală, fără nicio legătură cu considerațiile politice. Politicienii și guvernele, în parte alese în mod democratic, au fost cele care au condus lumea la război și au provocat moartea a milioane de oameni, nu bancheri centrali. Bancherii ar finanța conflictele lor politice principale, așa cum erau obligați să o facă, dar nu aveau nicio dorință de a porunci oamenilor să meargă printr-o grindină de gloanțe pentru a obține un centimetru de teren noroios în Belgia. Mai degrabă, bancherii centrali au împărtășit obiective benigne similare: stabilitate, creștere economică și creșterea prosperității pentru toți. Bancherii centrali au format o fraternitate globală, unită prin legături comune care transcendeau interesele naționale parohiale. într-o epocă în care naționalismul distrusese vechea ordine europeană, poate transnaționalismul bancherilor ar fi putut aduce pacea. La urma urmei, BIS fusese concepută în urma războiului special pentru acest scop. Gestionând plățile despăgubirilor germane și acționând ca un mandatar pentru Planul Young și Dawes ce permisese Germaniei să-și îndeplinească obligațiile internaționale, banca ar fi trebuit, teoretic, să atenueze problema germană stringentă.

Prieteniile personale ale bancherilor erau profunde și de lungă durată. Cea dintre Norman și Schacht a durat aproape treizeci de ani, până când Norman a murit în 1950. A supraviețuit hiperinflației de la începutul anilor 1920, crahului din 1929, prăbușirii Republicii Weimar, ascensiunii și decăderii celui de-al Treilea Reich, procesului lui Schacht de la Nurnberg pentru crime de război, dezintegrării Imperiului Britanic, debutului Războiului Rece și divizării Germaniei. Astfel de legături profunde între bărbați puternici erau rare și probabil valoroase.

Chiar și mandatul mai nebulos al BIS privind cooperarea băncilor centrale avea susținătorii săi. Economiștii și bancherii susținuseră mult timp că, deoarece economia mondială devenea din ce în ce mai sofisticată și băncile centrale din ce în ce mai puternice, exista o nevoie pentru un fel de organism de coordonare pentru a asigura stabilitatea financiară. Julius Wolff, un profesor la Universitatea din Breslau, a propus în 1892 să fie înființată o nouă instituție financiară într-o țară neutră pentru a emite o monedă internațională. Noua unitate va fi susținută de rezervele de aur ale băncilor centrale și va fi folosită în creditarea de urgență pentru țările în criză. Luigi Luzatti, un politician italian, scria în 1907, în ziarul vienez Neue Freie Press, că băncile centrale fluturau un ”război monetar” inutil, concurând pentru livrările de aur prin creșterea ratelor dobânzilor și a altor instrumente. Mai bine, postula el, băncile concurau pentru adoptarea unei politici de ”cooperare cordială” prin furnizarea aurului acelor bănci care aveau nevoie de el. A cerut o nouă comisie pentru a coordona ”pacea monetară internațională”, deoarece chiar și atunci când băncile centrale se împrumutau reciproc, împrumuturile lor erau colorate de interese naționale. Astfel, exista o nevoie pentru o instituție tehnică, apolitică, cu sarcina de a gestiona aceste tranzacții, un...

pag. 58 - 59