Servesc patria!

„Rebelul se întoarce… și publică o nouă carte. Iarăși va fi sânge pe pereți. Pentru că acesta este darul special al lui Ohanesian. Să scormonească acolo unde nimeni nu a mai scormonit. Să sape adânc. La temelia secretelor. Să înfățișeze persoane importante, care se bucură de notorietate, într-un fel nemaiîntâlnit. Și să facă, din iluștri necunoscuți, personalități prezente. Servindu-și patria, cum spune, încă de pe vremea când, infanterist fiind, era obligat să se lupte cu sfecla furajeră în campania agricolă de toamnă din ferma Cojocna, Ovidiu Ohanesian se formează, treptat, ca ziarist de investigație și încă unul cu totul special pentru ca, în final, să ajungă să dețină cheile unor seifuri pe care nimeni nu le-a mai deschis de mult. Călătoria alături de Ohanesian este pe cât de fascinantă, pe atât de șocantă. Într-un fel, se poate spune că specialitatea sa este vânătoarea de spioni. De la spionii plasați de Securitatea comunistă, sub acoperire în diferite funcții, pe întreg mapamondul, până la faimoșii spioni fantomă. Din Brigada Speciala a DIE. Așa-numita “Brigada U”.

Revelațiile din aceasta carte, ca și celelalte demersuri de același fel ale lui Ohanesian, sunt tulburătoare. Și pot fi și primejdioase. Deodată, sub masca unui bătrânel liniștit și simpatic, care trăiește anonim undeva, apare un personaj despre care s-ar putea scrie romane de spionaj sau care ar putea deveni erou al unor seriale de succes. Este descrisă, pagină cu pagină, o cu totul altă lume decât cea în care am crezut că trăim.”

Prefață

Introducere

Capitolul I. Secretele picante ale dosarelor DIE

Capitolul II. Despre trădători și dezinformare

Capitolul III. Știi numele meu. Și asta este secret de stat!

Capitolul IV. Însemnele sacre ale Securității

Capitolul V. Cronica imposturii la români

Capitolul VI. Sex, șantaj, politică, monden și servicii secrete

Capitolul VII. Trăzniți în NATO și în UE

Capitolul IX. Prin vămile României. Droguri, țigări și armament

Capitolul X. Despre Armata română, cu Drag

Bibliografie selectivă

Introducere

Avem o țară, o datorie,
O misiune de veacuri de îndeplinit.
Dușmanii țării, și ei să știe,
Că suntem stâncă de granit.

Poate că nu aș fi scris niciodată despre acest episod de viață, numit „experimentul Cojocna”. Am făcut-o în cele din urmă, după o discuție cu doi securiști ai Epocii de Aur, foști ofițeri DIE / CIE Teodor llieș și Petre Neghiu, umbre ale vechiului regim care nu conteneau să suspecteze că aș lucra pentru serviciile secrete ale Armatei. Onoare ce nu mi s-a oferit vreodată. Nu de alta, dar nu am calitățile necesare, deși nu mi-ar fi stricat o pensie militară. Pentru a-mi lămuri complet, odată pentru totdeauna, situația stagiului militar obligatoriu satisfăcut (cum se spunea înainte de 1989) la UM 01278 Someșeni, lângă Cluj, timp în care cei doi serveau propaganda comunisto-kaghebistă, am scris rândurile de mai jos. Ostaș am fost într-adevăr, un an și patru luni, fără voie, la vremea respectivă statul român impunând tuturor masculilor întregi la minte sau mai puțin sănătoși care împliniseră 18 ani, stagiul militar obligatoriu. A fost primul meu contact cu Sistemul, mai precis cu forțele armate din care aveam să aflu mult mai târziu că făcea parte și faimoasa Securitate.

Așadar, pentru cei care nu-și mai aduc aminte sau nu vor să-și mai amintească de vremurile bune, mai precis de binefacerile Epocii de Aur, iată cum suna jurământul decrețeilor luați cu arcanul în slujba patriei socialiste și a comandantului suprem, pe la jumătatea anilor 80:

„Pentru îndeplinirea datoriei sacre înscrisă în Constituție, eu ... , cetățean al Republicii Socialiste România, intrând în rândurile forțelor armate, jur credință nestrămutată poporului român și patriei mele socialiste.

Jur să respect legile țării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerințele regulamentelor militare și ordinele comandanților și șefilor mei atât pe timp de pace cât și pe timp de război.

Jur să nu-mi precupețesc sângele și viața pentru a apăra pământul strămoșesc, independența și suveranitatea patriei, cauza socialismului. Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România”.

începând cu septembrie 1986, aveam să aflu în detaliu ce înseamnă forțele armate ale R.S.R., dar mai ales cum slujeau ele cauza socialismului din spatele Cortinei de Fier. Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri – caporal Ohanesian Eduard Ovidiu, plutonul aruncătoare de 82 mm, pistol-mitralieră seria AG 4417.

Mi-am petrecut cătănia la UM 01278 Regimentul de Infanterie Motorizată Sorneșeni, undeva la numai câțiva kilometri de Cluj, circa opt ore și jumătate (trenurile circulau normal) de București. Acolo, printre rastele pline cu arme învechite și baionete, între paturile de fier suprapuse ale pușcăriei militare de câțiva metri pătrați în care se înghesuiau 70 de soldați, pe cimentul mirosind a săpun de rufe dizolvat și cremă de ghete, am luat pentru prima oară contact cu realitatea dură a Sistemului a cărui parte integrantă devenisem prin jurământ. Pușcăria asta de lângă Cluj făcea parte oficial din Forțele Armate ale R.S.R. Ce activități desfășurau tinerii recruți pentru apărarea țării?

La vremea aceea, datorită politicii înțelepte de partid și de stat, cătanelor de pe teritoriul Republicii Socialiste România le-a fost încredințată de către comandantul suprem cea mai importantă misiune: participarea la campania agricolă de toamnă. Prilej mult așteptat de cadrele MApN, subofițeri și ofițeri ai unității de protocol 01278, pentru a evada de sub papucul nevestelor în mici escapade bahice și erotice pe ogoarele țării. O destrăbălare generală sexuală și bahică, bașca, aprovizionarea de toamnă cu lădițe peste lădițe pline de gogoșari, castraveți, gogonele și alte alea.

Uite așa, prin ordin de sus, întregul pluton aruncătoare de 82 de mm s-a trezit luptând eroic pe terenurile unei ferme din comuna Cojocna. Inamicul - sfecla furajeră din pământ și porumbul de deasupra - pe care civilii nu prea aveau chef să le strângă, chiar dacă erau plătiți pentru asta. Ostașii deveniseră dintr-o dată folositori patriei socialiste, cu atât mai mult cu cât pe dealurile acelea, greu intra combina fabricată de uzinele Semănătoarea, neobișnuită cu un anumit grad de înclinație. Cuprinși de febra campaniei, comandanții nemijlociți ai plutonului, tablagiul Cismadia și lentul major Pavel Roșea aveau două îndeletniciri: băutura și femeile altora. De fapt, după fiecare noapte de betie, alergau după aceeasi gagică. Învățătoarea satului, o drăguță locală pe care au găsit-o într-o noapte de pomină gemând de plăcere sub soldatul Pomană. Pulalăul – soldat tuns la chelie în limbajul UM 01278 – a executat până dimineață instrucție de front. Sute de culcaturi și salturi înainte în echipamentul în care a fost surprins asupra faptei. Adică, în chiloți, căci doar atât apucase să pună pe dânsul când au dat buzna amorezii peste învățătoare. A doua zi, comandantul suprem al bețivanilor trimiși de UM 01278 la Cojocna, căpitanul Sile, avea să ne explice cum soldatul Pomană a încălcat ordinea și morala socialistă. Discursul apevistului întârzia pentru că la picioarele noastre, guița pe trei cărări un purceluș căruia cineva avusese grijă să-i dea o porție generoasă de pâine cu țuică.

„Băi, pulilor cu urechi!”, își începu în cele din urmă cuvântarea Sile.

„Noi n-am venit să futem ferma, ci am venit să strângem recolta țării. Cine vreți să o strângă bă? Eu? Eu sunt bolnav. Știe domnu’ doctor”, adăugă căpitanul cu o voce guturală. Domnu’ doctor, în fapt un asistent medical cu ochii înroșiți de somn și de vodkă, zâmbi pe sub mustață.

Mai plin de avânt revoluționar ca niciodată, plutonul aruncătoare 82 de mm, încolonat regulamentar, porni disciplinat către lanurile de porumb ale fermei. Pe drum, în depărtare, se profila o siluetă feminină. A fost dragoste la prima vedere. Cum o văzu, comandantul pulalăilor ordonă: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’! Cadență marș!”

Când ființa ajunse în dreptul nostru, caporalul urlă din toți bojocii:

„Pluton, gagica!”

„Gagica îmi place, dar nu am ce-i face. Servesc Patria!”, am răspuns noi într-un glas, lăsând nori de praf în urmă. Ziua începuse bine.

Peste o săptămână, comandantul suprem ne-a mai încredințat o misiune de importantă deosebită. Pentru că dăduse burnița peste Cojocna, iar recolta nu fusese încă strânsă, plutonul a atacat în linie lanurile de porumb, zdrobindu-le cu bocancii și băgând știuleții rămași sub brazdă. Localnicii, un fel de dușmani ai poporului muncitor, nu aveau voie să strângă fraudulos recolta rămasă pe ogoarele ceapeurilor, ca mai apoi să facă speculă. În anul ce a urmat, datorită rezultatelor fabuloase raportate de specialiștii din agricultură și din MAPN, comandantul suprem hotărâse să trimită mai mulți soldați la sapă. Cum cătanele Ministerului de Interne nu puteau fi scoase din instrucție în mod legal, s-a inventat la nivel înalt, detașarea acestora în cadrul unităților MApN. Și uite așa, peste noapte, efectivele UM 01278 s-au dublat. Primisem o infuzie de militari din cadrul trupelor de securitate, pompieri, miliție și chiar de la gardă. Comandantul unității, un politruc pe nume Viorel Comănici, rămas căpitan datorită multiplelor evenimente deosebite petrecute la UM 01278 (inclusiv accidentul de la Cojocna în vara anului 1986, în urma căruia și-a pierdut viața caporalul Verdeș) și subordonații săi, colonei și maiori, erau cum nu se poate mai fericiți. Mai mulți sclavi pentru munci agricole însemnau mai multe lădițe cu fructe, legume și alte produse pentru frigiderele lor. Soldații munceau cu spor și la Fabrica de Nutrețuri Combinate din Cluj, la ferma de partid de la Polochoi, în colhozurile de la Lovrin, Gotlob sau Vizejdia, de lângă Timișoara. Cei mai curajoși dintre noi puteau scăpa de armată dacă semnau un contract de muncă pe cinci ani la mina de cărbune Lupoaia, dar puțini erau aceștia.

După aproape un sfert de secol de la „experimentul Cojocna” aveam să întâlnesc în stradă fostele cadre MAPN, lăudându-se că au lucrat intens pentru economia națională. O minciună mare cât Casa Poporului. Armata a sprijinit economia națională folosind exclusiv munca sclavilor numiți soldați în termen. Sistemul nu era pentru toți la fel, așa cum pretindea doctrina de partid și de stat. În socialismul multilateral dezvoltat, unii erau mai egali decât alții. Din documentele spionajului extern (DIE), declasificate recent, aflăm că protipendada securista-comunistă a anilor ‚70-‚80 transformase România într-un rai al bișnițarilor contrabandiști de alcool, cafea, țigări și blugi. O țară în care conducerea PCR și serviciile secrete se ocupau cu schimbul valutar. Căci ce altceva era „plecarea la post” decât o mare afacere de familie! Generațiile s-au schimbat, dar obiceiurile au rămas și în ziua de azi la fel, dar se manifestă la alt nivel. Odraslele protipendadei comuniste au preluat România și au lmpărfit-o între ei. Mai mult, sistemul de relații corupt al PCR și al Securității din vremea trădătorului comunistoid Ion Mihai Pacepa, azi promovat la rang de erou internațional, funcționează în România fără opreliști sub toate guvernările. Că este vorba despre IIiescu, Năstase, Băsescu, Ponta, Kovesi sau Boc, sistemul a lucrat în continuare numai cu oameni corupți sau șantajabili. Marionete în mâinile serviciilor secrete care știu că puterea este efemeră și că deciziile importante vin din spatele ușilor închise.
Vremurile s-au schimbat, moravurile șmecherilor au rămas aceleași. Fosta nomenclatura de partid și de stat a avut grijă să se pună la adăpost, aducând în față, tineri formați după chipul și asemănarea sa conform principiului nulităților controlabile. Urmașii Securității, Cominternului și ai PCR nu s-au mulțumit să împartă între ei România economic și politic. Nepoțeii agenturii aduse pe tancurile sovietice (vezi Ana Pauker, Leonte Răutu, Gizela și Ana Voss) conduc și astăzi importante instituții ale țării. Au simțit nevoia să-și creeze legende, să-și asume merite pe care nu le aveau, diplome universitare și titluri care mai de care mai pompoase și mai false, au furat intelectual și au făcut-o prin intermediul unor instituții de prestigiu. Și-au împărțit fără rușine grade și funcții militare, ca și cum ar fi fost eroi sau veterani de război. Astfel, plagiatorii neamului au dat buzna din haznaua Securității și sunt mai puternici ca niciodată, după cum veți vedea în continuare. Datoria mea către cititor este să-i atrag atenția prin orice mijloace că, atâta vreme cât nu vom desecretiza arhivele Securității, istoria României va rămâne o mare necunoscută.

Pag. 8 – 12