Burebista

Națiile mari ale lumii își slăvesc eroii și învățații așa cum se cuvine. Îi ascultă, îi poartă cu ei, se sfătuiesc și împreună merg spre Lumină! în discursurile sale, președintele Statelor Unite vorbea în 2013 despre direcțiile stabilite de către George Washington la 1789. În Anglia, am întâlnit copii care-mi vorbeau despre curajul și viziunea lui Winston Churchill. În Japonia, șirul împăraților stă și astăzi strajă codului divin pe care-l transmit întocmai „supușilor’: Așa se păstrează buna rânduială! Altfel nu-i chip!

Noi? Am surzit! Nu mai auzim nici poruncile celor din veac, nici cântecele lor, nici bucuria, nici jalea. Și mai întâi de toate nu mai pricepem sfaturile lor pământești. Cine să ne îndrume pașii pe calea lungă și neștiută a istoriei? Pustnicii cei înțelepți, voievozii sfinți și luptătorii fără frică de moarte ne vorbesc, ne vorbesc fără oprire și se smeresc în ceruri de neștiința noastră. Unii mai aprigi, cum a fost Vlad-Vodă Drăculea sau uriașul Mihai nu mai rabdă și strigă la noi! Și noi mergem mai departe surzi, către neființa neamului și către risipirea minunatei Grădini a Maicii Domnului căreia pământenii îi zic România.

FURIA REGELUI

De patru ani, de când mâna bătrână a tatălui său devenise prea slabă pentru a mai ridica sabia, Burebista fusese numit de către sfatul înțelepților buri mai-marele tribului său.

Niciun an nu trecuse fără ca tauriscii sau boiii, neamuri ale celților, să nu vină cu pârjol și nenorociri peste dacii carpi sau peste frații lor, iazigii și costobocii.

Sub Burebista, burii își ridicaseră trei cetăți noi și își crescuseră numărul ostenilor ce se aflau la orice ceas sub arme.

Până la el, oastea burilor se strângea numai la nevoie și era alcătuită din bărbații mai puternici, pricepuți la aruncarea suliței sau la mânuirea sabiei.

Dar năvălirile multe îi învățaseră pe daci că trebuie să se nască repede oșteni care să nu mai fie nici plugari nici negustori nici nimic altceva. Doar oșteni.

Așa se făcea că noua oaste a lui Burebista se pregătea cât era ziua de lungă pentru luptă. Ba, de multe ori, războinicii daci își petreceau nopțile pe zidurile cetăților, închipuind atacuri ale vrăjmașilor sau alergând nebunește prin păduri, în ajutorul altei cetăți de-a lor care fusese atacată.

Cu fiecare zi și fiecare noapte, forța lor creștea. La fel și priceperea în știința neagră a războaielor. Altfel nici nu era chip, căci neamurile călătoare care nu-și găsiseră încă un loc al lor trăiau numai din pradă și mai toti bărbații lor erau mari meșteri la războaie si ucideri mișelești. Iar despre bogățiile fără seamăn ale Daciei auziseră toate aceste seminții aducătoare de rău. Auziseră și le pofteau pentru ei.

De pe crestele colțuroase ale munților, încă se mai înălța fumul bătăliei din ajun. Peste măsură de înalt și de puternic, cu barba aspră, tăiată frumos, Burebista își ținea strâns în mână vestita sa bardă cu două tăișuri. Reușise și de această dată să-i alunge pe tauriscii cei puși pe blestemății.

Dar, lucru nemaiauzit până atunci, mai-marele dacilor iazigi pusese stavilă râurilor de foc și sânge ce se nășteau la fiecare bătălie.

Prin iscoadele lor pricepute, dacii aflară din timp despre venirea tauriscilor conduși de temutul Critasiros.

Despre Critasiros se spunea că are mintea rătăcită, că luase să-i fie soață o vrăjitoare și că aceasta îi dădea putere asupra tribului său și îl făcea să se întoarcă nevătămat din luptele cele mai grele.

Acum, dacii le ieșiseră înainte și îi prinseseră nepregătiți întru totul de luptă. Noua oaste a dacilor adunase de trei ori mai mulți bărbați decât adunase Critasiros, iar după prima izbire devenise limpede că tauriscii vor pieri cu toții în acea zi nefericită.

Dar Burebista opri măcelul și vocea sa de tunet se auzi peste zăngănitul săbiilor și peste nechezatul speriat al cailor:

– Critasiros! Dacă ai inimă să pleci după pradă, să ai inimă să mă vezi în ochi! Să te măsori cu mine!

– Se vede treaba că nu ți-e dragă viața, Burebista!, râse căpetenia celților. Oricum aș fi ajuns la tine și te-aș fi trimis la zeii tăi!

– Lasă sporovăiala!, îi răspunse aspru Burebista. Noi doi o să ne măsurăm în luptă. Dacă va fi să învingi tu, o să vă lăsăm viața ție și oștenilor tăi. Dar dacă te voi doborî, să juri că nu veți mai ataca nicio cetate de-a noastră niciodată!

– Știi bine, Burebista, că aceia mulți și puternici nu-și țin niciodată cuvântul! Eu mă învoiesc cu toată inima la încleștarea asta! Dar în cuvântul tău nu mă-ncred și dau poruncă oștenilor mei viteji să fie gata să se apere până la ultima suflare!

– Va trebui să pricepeți și tu, și celelalte seminții că vremea sângelui vărsat trebuie să treacă! Este loc în Dacia pentru toți cei ce vor să trăiască în pace! Acum pregătește-te de luptă!

Lupta dintre Burebista și Critasiros fu scurtă. Puternic peste măsură, dacul se repezi spre calul vrăjmașului său și izbi cu barda sa mare atât de năprasnic încât cal și călăreț se prăbușiră spăimântați.

Piciorul lui Critasiros fu prins sub greutatea armăsarului său și-l țintui la pământ, cu totul la mila getului Burebista.

– Hai, retează-mi capul, balaur ce eștil, strigă furios mai-marele tauriscilor.

– Să te ridici și să pleci dimpreună cu oamenii tăi! Să fie pace de-acum între neamurile noastre! Ți-am lăsat viața, Critasiros, dar să ții minte, dacă jafurile voastre vor continua, vă voi stârpi pe toți și vă voi face una cu pământull Gata! Destul au suferit ai mei!

pag. 2 – 6