CAPITOLUL I
DEFINIȚII, CONCEPTE
DISLEXIA - o dizabilitate de învătare
Termenul dislexie a fost
inițial folosit pentru a descrie diferite probleme de învățare, cu care se
confruntau copiii. Ulterior, multele probleme de învățare au primit nume diferite
(ex.: discalculia - dificultate de a face calcule etc.), în prezent existând
peste 70 denumiri diferite ale problemelor de învățare.
Cercetătorii au crezut inițial că
persoanele cu probleme de învățare au unele leziuni ale creierului sau nervilor
sau malformații congenitale care interferau cu procesul mental necesar pentru
învățarea citirii sau scrierii.
Apoi, către sfârșitul anului 1920,
dr. Samuel Torrey Orton a redefinit dislexia drept o ”inversare a
lateralitătii emisferelor cerebrale”. Asta înseamnă că emisfera cerebrală
stângă făcea ceea ce trebuia să facă emisfera dreaptă și emisfera dreaptă făcea
ceea ce trebuia să facă stânga. Cercetătorul și-a infirmat ulterior propria
teorie și mai târziu a venit cu o alta, despre dislexia ca fiind o „dominanță
emisferică mixtă”. Asta însemna că uneori emisfera dreaptă a creierului
făcea ceea ce trebuia să facă emisfera stângă și invers.
Astăzi există multe alte teorii
diferite despre ce este dislexia și ce o produce. Majoritatea au fost formulate
pentru a explica simptomele sau caracteristicile dislexiei și de ce apăreau acestea.
Ronald Davis, el însuși dislexic,
a studiat îndelung această problemă și are propria lui teorie, apărută din
practica sa. El spune că dislexia nu este rezultatul vreunei leziuni a creierului
sau a nervilor. Nu este produsă de vreo malformație a creierului, urechii
interne sau globilor oculari.
Ronald Davis spune că dislexia
este un produs al gândurilor și un mod special de a reacționa la senzația de
confuzie.
Să explicăm mai pe larg teoria lui
Ronald Davis:
Se știe că oamenii gândesc în două
moduri diferite:
1)
conceptualizare
verbală - oamenii care gândesc cu sunetul cuvintelor
2)
conceptualizare
non-verbală - oamenii care gândesc cu imagini mentale ale conceptelor
sau ideilor.
1) Gândirea verbală este liniară
în timp. Ea urmează structura limbajului. Când o folosește, când gândește
cuvinte, o persoană poată să compună mental propoziții, formate din cuvinte,
câte unul pe rând. Gândirea verbală se derulează la aceeași viteză precum vorbirea.
O persoană normală vorbește cam 150 cuvinte pe minut sau 2,5 cuvinte pe secundă.
Un crainic de radio priceput poate ajunge la 200 cuvinte pe minut. Dincolo de 250
cuvinte pe minut, totul devine neinteligibil. Aceasta este limita maximă de
viteză a conceptualizării verbale.
2) Gândirea non-verbală este mult
mai evoluată. Imaginile „cresc” și se modifică pe măsură ce procesul gândiri
adaugă mai multe concepte. Gândirea non-verbală este mult mai rapidă, posibil
de mii de ori mai rapidă. De fapt, aproape nu poți înțelege procesul gândirii
non-verbale pentru că se întâmplă atât de rapid încât persoana nici nu este conștientă
că se întâmplă. De regulă, gândirea non-verbală este subliminală sau mult sub pragul
conștientizării.
Oamenii gândesc, în general, în
ambele feluri - atât verbal, cât și non-verbal. Dar mulți dintre oameni tind să
se specializeze pe o anumită tendință. Fiecare persoană va avea modul său
primar de gândire, iar pe celălalt îl va considera mod secundar.
Dislexia se manifestă între 3 și 13 ani -
iar dislexicul este, de regulă, un gânditor non-verbal, adică gândește aproape
exclusiv în imagini.
Să ne uităm puțin la limbaj, care
este o oglindă a procesului de gândire. Dacă nu ar fi așa, ar fi mult prea
complicat pentru oricine să-I învețe.
Limbajul este compus din simboluri
(literele). Simbolurile au trei caracteristici:
-
sunetul
simbolului (literei)
-
semnificația
simbolului
-
aspectul
simbolului (literei)
Când folosim conceptualizarea
verbală, noi gândim cu sunetele limbajului.
De fapt, purtăm în capul nostru un monolog interior, cu întrebări, răspunsuri
și declarații. Unii oameni verbalizează aceste conceptualizării atunci când
vorbesc singuri cu voce tare. Este un proces cu viteză redusă, dar sunt
persoane care reușesc să înțeleagă semnificația unei propoziții, chiar dacă nu
înțeleg complet unele dintre cuvinte.
Ascultarea unei propoziții mentale
poate să ajute la înțelegere, pentru că toate simbolurile (litere și cuvinte)
apar în propoziție pe măsură ce aceasta este parcursă (de exemplu, abia la
final știi dacă ai o declarație sau o întrebare, când vezi simbolul reprezentat
de punct sau de semnul întrebării.)
Atunci când se folosește
conceptualizarea non-verbală, noi gândim la semnificația limbajului formând
imagini mentale ale conceptelor și ideilor. Imaginile nu sunt numai vizuale. Sunt
mai degrabă ca niște filmulețe tridimensionale, multi -senzoriale. Ca și cum în
capul nostru vedem acest film, care se schimbă și evoluează pe măsură ce se
citește propoziția. Procesul este de multe ori mai rapid decât conceptualizarea
verbală. Dar apare o mare problemă, pentru că unele părți ale limbajului sunt
mai ușor de pus în film, iar altele sunt mai dificile.
Rețineți de pe acum că dislexicii
nu au în cap acel monolog interior, sau el este foarte redus, asa încât ei nu
aud ce citesc decât dacă citesc cu voce tare. În loc de aceasta, ei compun
o imagine mentală prin adăugarea de înțelesuri sau imagini, pe măsură ce întâlnesc
fiecare nou cuvânt.
Există două feluri de cuvinte:
1) Cuvintele care descriu lucruri
reale - și care nu dau bătăi de cap dislexicilor. De exemplu „elefant” este un
animal, care este descris prin cuvântul „elefant” și prin poza - imaginea sa
caracteristică. La fel de simplu este pentru toate substantivele care denumesc obiecte
pe care oricine le cunoaște. De asemenea, verbele care descriu acțiuni, precum ”zbor”,
„ somn”, „vedere” etc. sunt cunoscute, întrucât oricine experimentează sau vede
acțiunile pe care le descriu aceste cuvinte.
Pag. 13 – 17 | 
Adevăr Divin
