Creștinism de vacanță

Într-o vreme a demisiilor tot mai frecvente din angajamente de bun simț, moralitate și bună cuviință și a navetismului conjunctural între fermitate și indolență mărturisitoare, Părintele Constantin Necula ține cu tot dinadinsul să ne convingă, din nou, că în creștinism nu există vacanță, șomaj tehnic ori teama de nelucrare. Si ca astfel de vacantari ale spatiului nostru de lucru ne oculteaza marturisirea doar in masura in care nu stim sau nu reusim sa intelegem un lucru fundamental: ca in Biserica suntem pe liber doar din autosuficienta, din proprie ignoranta.Aceasta carte se vrea ea insasi un pretext pentru iesirea din nelucrare, din trandavie. Structurata ca o scrisoare de dragoste catre toti „tinerii de varste diferite ai Bisericii”, ea vine sa ne arate ca, pentru a veni la Hristos, nu exista alta conditie decat aceea de a vrea, pur si simplu, sa iesi din criza fiului risipitor, sa te intorci cu fata catre Inviere.Mereu intre tineri, mereu atent la problemele lor, Pr. Constantin Necula e unul dintre specialistii in materie de neconventionalism, nonconformism. Si unul din preotii Bisericii noastre care isi refuza mereu instrainarile, departarile, intr-o frumoasa incapatanare de a ramane tanar, nelinistit de dragul lui Hristos si al slujirii sale.De aceea, aceasta carte e una care vorbeste la persoana a doua singular, fiecaruia dintre noi în parte.

Îndemn la neodihnăAtât iubești, cât dăruieștiCreștinism de vacanțăRăspunsul Bisericii la vremuri de criză

De aceea îmi îngădui să plec de la o poveste pe care o spun de fiecare dată si pe care am să v-o spun și dumneavoastră, pentru a înțelege, într-un fel sau altul, de ce a iubi si a dărui sunt legate de Cel ce este Iubire și Cel ce este Darul sau Dăruitorul. Există o poveste care spune că, într-o parohie din piața unui oarecare oraș franțuzesc, la vremea prânzului, în fiecare zi apărea un tip care intra în catedrală, se închina un pic, făcea o... genoflexiune și ieșea. Azi așa, mâine așa, poimâine așa, tot timpul la doisprezece fix - ardelenește, as zice. Ei bine, domnul care era paracliser în zonă, ca întotdeauna secretarul parohului, s-a dus și a spus: „Șefu, ăsta vrea neapărat să dea cu furatul, ca l-am văzut eu cum se dă spre cutia milei și sigur are o problemă cu finanțele bisericii noastre”. întotdeauna paracliserii noștri sunt foarte grijulii la finanțele bisericii... Ei bine, omul acesta a intrat într-o zi înăuntru și a fost întrebat de către preot: „Dumneata ce faci aici?” Zice: „Mă rog.” „Păi cum te rogi? Că ce faci tu, tată, aici, genoflexiunea asta e o chestie de fracțiuni de secundă... Nici n-apuci să zici nimic, ești în afara oricărei rugăciuni, n-ai structură, n-ai... Cum să te rogi în halul ăsta? Ce spui dumneata în fracțiunea de secundă în care zici că te rogi?” „Spun așa: Iisuse, sunt eu, Simon.” Preotul a spus: „Hai, domnule, fii serios! Asta nu e rugăciune! Dispari de aici! Unde îți e - n-au ei Ceaslov - Orologhionul dumitale? Fii serios! Asta nu reprezintă nimic! De azi începând, nu mai ai ce căuta în biserică!” Și l-a scos pe om afară. Omul însă, în ciuda acestei interdicții, a continuat să vină în fața bisericii, așezându-se central, în fața porții, la ora doisprezece punct, în fiecare zi, aplecându-se în fața ușilor, închinându-se și apoi plecând. Un an, doi, zece, cincisprezece, douăzeci, până când omul, îmbătrânit și el — ajuns la vârsta a treia, ca să nu mai folosim cuvântul bătrân, că nu e european —, intră într-un azil, într-un așezământ pentru oamenii de vârsta a treia. Și acolo, îngrijit din toate părțile de toată lumea, el i-a mirat pe toți pentru că, la ora doisprezece fix, în fiecare zi, oricât ar fi fost de bolnav, se ridica în capul oaselor și spunea: „Iisuse, sunt eu, Simon”. O zi, două, trei... un an, doi. Vine Pastele acelui an, prânzul, Liturghie. Simon moare și toți se uită la ceas și spun: „Este doisprezece. De data aceasta, Simon n-o să mai poată spune: «Bună, Iisuse. Sunt eu, Simon»”. Și când erau ei mai întristați că Simon nu mai poate vorbi cu Dumnezeu, toată chilia lui de bolnav s-a umplut de lumină și s-a auzit un glas spunând: „Bună ziua, Simon. Sunt eu, Iisus”.Atât de tare își bate joc dracul de noi, încât ne face să credem că noi pe toate le facem, când, în realitate, a iubi și a dărui sunt verbe care nu se leagă de noi, ci de Hristos. Nu putem iubi și nu putem dărui decât ceea ce Dumnezeu sistematizează și construiește în noi ca iubire și ca dăruire. Și, într-un fel sau altul, cine pierde din vedere că Dumnezeu este dăruitorul iubirii și că Dumnezeu este ziditorul iubirii în dar pierde din vedere esența vieții sale, nu doar între oameni, ci și în Hristos, până la urmă.Știți că noi ne definim întotdeauna Ortodoxia spunând că este un mod de viață în Hristos — nu-i filozofie...