Apologia sau despre magie

Gloria câștigată de Apuleius în timpul vieții i-a supraviețuit și după moarte. În special Măgarul de aur i-a perpetuat numele; chiar și cei care nu știu nimic despre această opera sau cei care ar preferă să o treacă în uitare din cauza unor elemente indecente cunosc și apreciază povestea lui Eros și Psyche – dacă nu în original, atunci măcar în numeroase opere de artă.
Sf. Augustin îi cunoaște opera foarte bine; el recunoaște importantă lui Apuleius că autor, însă îl respinge că magician. Apuleius este un taumaturg împotriva căruia credincioșii trebuie puși în garda. ”Dușmanii creștinismului“, spune Augustin (Ep.138), ”îndrăznesc să-i așeze pe Apuleius și pe Apollonius din Tyana pe același nivel cu Hristos, ba chiar mai sus decât acesta.“ Dar în aceeași scrisoare vorbește despre Apuleius că despre un ”mare orator“, a cărui faima este încă vie printre compatrioții săi din Africa.
Pentru a-și crea extraordinară să reputație, Apuleius avea nevoie de o epoca și de o audiență pentru care învățătură și literatură erau decadente, dar nicidecum trecute în uitare. El vădește o curiozitate insațiabilă, deține o rezervă enormă de cunoștințe variate, iar că orator are o strălucire alimentată de o imaginație uluitoare. Vervă, umorul și, mai presus de toate, însuflețirea ce caracterizează Apologia sau Despre magie fac din această o opera remarcabilă. Puține discursuri din Antichitate zugrăvesc mai viu caracterul autorului și viață societății în care acesta trăia.

Lucius Apuleius. Scurtă notă biografică ... 7
Cuvânt înainte ... 11

Apologia (Despre magie) ... 69
Despre doctrina lui Platon ... 231

Bibliografie generală ... 256
Index ... 260

pag. 80-81

...atrage atenția de la bun început, ea având și alte funcțiuni. Animalele sălbatice și animalele domestice își țin capul îndreptat spre pământ și spre picioare pentru a fi mai aproape de locurile pe care calcă și de nutrețul cu care se hrănesc; gura lor nu poate fi văzută aproape niciodată, decât dacă sunt moarte sau când sunt furioase și se reped să muște. La oameni, dimpotrivă, gura atrage atenția înainte de toate și când tace și, mai ales, când vorbește.
VIII. Mi-ar plăcea ca cenzorul meu, Emilianus, să-mi spună dacă obișnuiește să se spele pe picioare. Desigur, ar răspunde el; și, atunci, oare ar putea pretinde și că este mai importantă curățenia picioarelor decât cea a dinților? De aici, putem deduce un adevăr: când un om ca tine, Emilianus, aproape întotdeauna își deschide gura numai pentru a vărsa bârfe murdare și calomnii, sunt de părere că un astfel de om nu mai trebuie să-și bată capul cu igiena gurii sale căci, într-adevăr, acestuia nu i se potrivește spălatul dinților cu prafuri exotice; ba, chiar mai înțelept ar fi să și-i înnegrească cu smoală, în așa fel încât să nu mai poată fi spălați niciodată, oricâtă apă ar folosi. Mereu, limba, ce dă glas minciunilor și amenințărilor, se scaldă în zeama propriei necurățenii și murdării. Și chiar trebuie, vai, ca o limbă curată și sănătoasă să servească drept organ și al unei vorbiri împuțite și spurcate? Și trebuie neapărat să facă, la fel ca viperele care, dintr-un colț de dinte alb ca zăpada, împroașcă numai negru venin? Dimpotrivă; oare, când un om vrea să spună ceva plăcut sau spre folosul cuiva, nu este normal ca, mai înainte, să-și spele gura, așa cum speli și pocalul sau cupa în care urmează să torni o licoare aleasă?
Dar de ce să stăruim atât de mult numai asupra creaturii omenești? Iată, crocodilul, un monstru uriaș ce trăiește în Nil, deschide o gură mare cât o șură numai și numai pentru a-i fi curățați dinții! Cel puțin, așa am auzit spunându-se: că botul acestui animal, de dimensiuni enorme, dar fără limbă, din cauză că cel mai mult stă sub apă, este invadat de o mulțime de insecte și de musculițe ce-i intră printre dinți. Din când în când, el iese la mal așteptând cu gura căscată și, atunci, una dintre păsărelele fluviului, una foarte cumsecade, își introduce cioculețul între dinții monstrului și îi curăță, fără să se expună niciunui pericol. Să trecem, însă, la altele.
IX. Voi vorbi acum despre celelalte poeme ale mele, și anume despre cele numite poezii de dragoste și care, totuși, prin intonația aspră și modul țărănesc în care au fost recitate aici, par a fi, mai curând, poezii de ură. Oare, ce legătură poate exista între farmecele rele3 și versurile laudative dedicate copiilor bunului meu prieten Scribonius Latius? Or, dacă sunt poet, trebuie neapărat să fiu și magician? S-a mai vorbit vreodată de o bănuială de felul acesta și de o astfel de apropiere cu consecințe atât de imediate? Fie, precum ziceți voi, ”Apuleius a făcut niște versuri”: dacă ele sunt proaste, desigur, se creează un neajuns, dar este un neajuns al poetului, nu și al filosofului, iar dacă sunt bune, care sunt acuzațiile ce le aduceți acestor versuri? Totuși, se insistă și se spune: Sunt versuri ludice și de dragoste. Dacă în aceasta constă crima mea, de ce folosiți termeni greșiți, declarându-mă vinovat de magie?