Tao Absolut

Tao este un alt nume pentru Dumnezeu, mult mai frumos decât Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, cuvântul Dumnezeu, a fost exploatat prea mult de către preoți. Aceștia au exploatat în numele lui Dumnezeu atât de multă vreme, încât până și cuvântul însuși a ajuns să fie contaminat - a devenit dezgustător. Orice om inteligent îl va evita, fiindcă îi amintește de toate prostiile care au avut loc pe pământ, de-a lungul timpului, în numele lui Dumnezeu, în numele religiei. Mai mult rău a avut loc în numele lui Dumnezeu decât în numele a orice altceva.
În acest sens, tao e imens de frumos. Nu poți să te închini lui tao, fiindcă tao nu-ți inspiră ideea de persoană. E doar un principiu, nu o persoană. Nu poți să te închini unui principiu - nu poți să te rogi lui tao. Va părea ridicol; va fi ceva cu totul absurd, să te rogi unui principiu. Nu te rogi gravitației, nu poți să te rogi teoriei relativității.

Prefață ... VII

CAPITOLUL 1 Despre tao absolut ... 1
CAPITOLUL 2 O viată obișnuită ... 31
CAPITOLUL 3 Despre caracterul lui tao ... 59
CAPITOLUL 4 Spațiu gol ... 91
CAPITOLUL 5 Pericolele succesului în exces ... 119
CAPITOLUL 6 Nu există niciun înțeles ... 147
CAPITOLUL 7 Despre utilitatea neființei ... 169
CAPITOLUL 8 Starea de martor ... 189
CAPITOLUL 9 Despre înțelepții din vechime ... 213
CAPITOLUL 10 Înțelepciune și înțelegere ... 243

Despre autor ... 271
Centrul internațional de meditație Osho ... 273
Alte cărți de Osho ... 277

pag. 32-33

Fiecare minte caută o anume calitate extraordinară. Asta înseamnă ego: să încerci mereu să fii cineva anume, să îți fie mereu frică de a fi nimeni, să îți fie mereu frică de a fi gol în interior, să încerci mereu să umpli vidul lăuntric cu tot ce se poate, cu orice. Fiecare ființă omenească vrea să fie extraordinară și asta dă naștere nefericirii. Nu e cu putință. A fi nimeni este însăși natura ta, nonfiinta este însăși substanța din care ești plămădit. Oricât ai încerca, nu vei reuși niciodată; chiar și Alexandrii eșuează. Nu ai cum să fii cineva fiindcă lucrul acesta nu e posibil prin natura lucrurilor. Nu poți să fii decât un nimeni.
Nu e nimic rău în a fi un nimeni; de fapt, în momentul în care accepți că ești un nimeni, beatitudinea începe imediat să curgă din tine în toate direcțiile, fiindcă nefericirea dispare. Nefericirea e umbra egoului, umbra minții ambițioase. Nefericire înseamnă că te străduiești să faci ceva imposibil și din cauză că nu-ți reușește, ești nefericit. Cauți să faci ceva nefiresc, încerci și nu reușești, așa că te simți frustrat, nefericit. Iadul nu e altceva decât rezultatul final al unui efort imposibil, nefiresc. Raiul nu e altceva decât a fi natural.
Tu ești un nimeni. Te-ai născut un nimeni fără nume, fără formă. Vei muri fiind un nimeni. Numele si forma sunt doar la suprafață, în adâncul tău ești doar un spațiu vast. Și e frumos, căci dacă ai fi cineva, ai fi limitat. E bine că existența nu permite nimănui să fie cineva; dacă ești cineva vei fi finit, limitat, vei fi o ființă întemnițată. Nu, existența nu permite asta. Ea îți dă libertatea să fii nimeni - infinit, nesfârșit. Dar tu nu ești pregătit.
Pentru mine, iluminarea nu înseamnă decât acest fenomen: să recunoști, să realizezi, să accepți faptul că ești un nimeni. Brusc încetezi să mai încerci imposibilul. Brusc încetezi să mai cauți să te ridici trăgându-te în sus de șireturi. înțelegi absurditatea unei astfel de strădanii și îi pui capăt. Iar în toată ființa ta se răspândește râsul. Deodată ești calm și netulburat. Efortul însuși de a vrea să fii cineva îți creează probleme.
Când încerci să fii cineva, nu poți iubi. O minte ambițioasă nu poate iubi. E imposibil, fiindcă mai întâi trebuie să-și împlinească ambiția. Trebuie să sacrifice totul pentru ea. Va continua să-și sacrifice iubirea. Uită-te la oamenii ambițioși - dacă aleargă după bani, vor amâna mereu iubirea. Mâine, după ce vor fi acumulat o groază de bani, vor putea să iubească. Deocamdată e imposibil, nu e deloc practic; deocamdată nu-și pot permite. Iubirea e o relaxare, iar ei aleargă după ceva ce trebuie împlinit - un obiectiv. Poate să fie vorba despre bani, poate să fie vorba despre putere, prestigiu, politică. Cum ar putea să iubească acum? Nu pot să fie aici și acum, iar iubirea e un fenomen care ține de aici și acum. Iubirea există numai în prezent, ambiția există în viitor. Iubirea și ambiția nu se întâlnesc niciodată.
Nu poți să iubești. Iar dacă nu poți să iubești, cum ai putea să fii iubit de altcineva? Iubirea e o comuniune adâncă a două ființe care sunt gata să fie împreună în momentul acesta, nu mâine, care sunt gata să fie totale în acest moment și să uite cu totul de trecut și de viitor. Iubirea e o uitare a trecutului și a viitorului și o amintire a momentului acestuia, a momentului acestuia care pulsează, care e viu. Iubirea este adevărul momentului prezent.
Mintea ambițioasă nu e niciodată aici, ea e mereu în drum spre ceva. Cum ai putea iubi un om care e în fugă? El e mereu într-o goană, într-o competiție; n-are timp. Sau crede că undeva în viitor, când obiectivul va fi atins, când va fi dobândit puterea pe care o caută, bogățiile pe care le dorește, se va relaxa și va iubi. Așa ceva nu se va întâmpla niciodată, fiindcă obiectivul nu va fi niciodată atins.
Ambiția nu va fi niciodată împlinită. Nu e în natura ei să fie împlinită. Poți să împlinești o ambiție, dar din ea răsar imediat o mie de alte ambiții. Ambiția nu are sfârșit. Dacă o urmărești, dacă o înțelegi, poate înceta chiar acum. Dar dacă o alimentezi cu energie, cum ai putea să iubești? De aceea oamenii sunt atât...