Spovedania unui preot ateu

Babele sunt moartea mea! Dis‑de‑dimineață îmi iau geanta cu împărtășanie și mă duc la mamaia Zoița, o bătrână abandonată de rude, pe jumătate paralizată, dar cu gura zbârnâind cât pentru toate celelalte mădulare. Pesemne că Providența i‑a cruțat Zoiței tocmai ce are ea mai de preț. Locuiește sin‑gură, într‑o cocioabă izolată din valea satului. Mai sunt câteva case în jur, dar toate au rămas părăsite odată cu moartea proprietarilor, Oncel Zoe fiind ultima supraviețuitoare dintr‑un ungher de lume mort înainte să apuc eu să‑l mântuiesc sau măcar să‑l îngrop. Din când în când îi mai dă roată Cocuța, o fată robustă, cu gâtul scurt și mintea aidoma, care îi și „administrează“ pensia. Tot Cocuța mă anunță, la fiecare patruzeci de zile, să vin să o împărtășesc.

Poarta fără zăvor stă mereu deschisă ospitalier, ironică pe singurătatea bătrânei. Înăuntru trebuie să fi bătut multe din‑tre blestemele pământului. Locul palid — o întindere stearpă de praf năclăit, doar ici‑colo câțiva salcâmi șui — aduce puțin cu fața decrepită și mustăcioasă a babei. Casa e modestă, din pământ: lipit, văruit, apoi scorojit, crăpat, peticit, răsvăruit, crăpat din nou, în fine, pornit cu toți pereții spre menirea lui de bază — aceea de a sta plat, așa cum sfârșește‑n cele din urmă orice plămădire ce‑ar vrea să se desprindă din pământul ăsta. Timpul, mereu pus pe șotii, s‑a agățat de‑un colț al acoperișului și‑l tot trage într‑acolo. Pe post de „înăuntru“ e o cameră mică, infectă, abuzată de vânt prin toate crăpăturile, porii și ferestrele sparte, înfundate cu carton. 

Odată intrat, doar vaietul iernii oftând de pretutindeni mai concurează, fără prea mult succes, cu limbarița babei. Nu‑i trebuie neapărat interlocutori, uneori o aud de la poartă cum repetă singură dialoguri de acum jumătate de veac, cu râsete, întrebări, drăcuieli și restul detaliilor. Totuși, baba nu‑i nebună de tot, deja o cunosc prea bine. Însă, ca orice făptură încolțită de moarte, care se apără cu ce‑apucă, Zoița turuie întruna doar ca să se asigure că‑i încă vie. Asta‑i terapia ei, prin care evadează, întinerește, trăiește din nou, face și desface, numai să uite de mizeria destinului real. Odată, într‑un post, când îmi notam în carnețel bătrânii de împărtășit pentru a doua zi, am uitat cum o cheamă și i‑am zis Baba Literatură, atât de mare mi se părea asemănarea: adevăruri urâte și minciuni frumoase de‑a valma, o sporovăială cumplită, de care avem nevoie doar ca să uităm că viața e și mai cumplită. 

7.30 — Baba Literatură (pe luncă)

8.00 — Nea Victor a’ lu’ Dezgropatu’ (Str. Viitorului, casa cu ferestre mari)

8.30 — Țața Atanasia din fundătură 

Marea deosebire dintre cei doi termeni comparați (fenomenul literar vs fenomenul Zoița) e că baba mai și pute... cu o ambiție năucitoare. Nu știu dacă face parte tot din planul ei de supraviețuire, dar cu siguranță astea două i‑au rămas ultimele speranțe cu care deocamdată mai alungă moartea: vorbele goale și candeala în draci. Cel mai greu de îndurat pentru cineva care s‑ar încumeta să intre în acei patru‑cinci metri pătrați ai Zoiței, adică doar preacucernicul de mine, poștașul cu pensia și retardata de Cocuța, este, fără îndoială, mirosul. Într‑un top olfactiv al duhorilor îngrămădite acolo ca într‑un pocal cu esențe interzise, te izbește cumplit — locul întâi detașat! — putoarea de latrină. Ca și când o cazarmă întreagă ar defeca peste babă continuu, timp de treizeci și nouă de zile, dispărând în a patruzecea chiar înainte de sosirea mea, nu fără a trage în urmă câteva rafale de bășini. E cumplit!!! Locurile doi și trei aproape nu mai contează, le simți doar exilate, când te refugiezi spre vreun colț sau altul al încăperii, căutând cu disperare firișoarele de aer infiltrate din afară. În colțul din stânga, unde este și o măsuță plină mereu cu resturi de mâncare: miros dulceag de șoareci, amestecat cu iz rânced de restaurant bulgăresc (din cele care „reciclează“ resturile de alimente de la un client la altul și de pe‑o zi pe alta, sub dic‑tonul glorios Love food, hate waste). În dreapta ușii, căci tot restul camerei e ocupat de patul babei, un șifonier plin cu boarfe emană duhoarea a nouăzeci de ani de viață. Iar viața pute îngrozitor...