Nu fusese oare prevenit că ar fi indispensabilă o
recuperare? Și nu era vorba numai de picioarele lui, care erau făcute țăndări,
de la bazin până la călcâie. Tocmai îl anunțase șeful clinicii, care intrase ca
o furtună în camera sa, că va fi trimis peste două zile la un centru de
recuperare din vestul țării.
Zilele treceau. Treceau și săptămânile. De aproape o lună, Paterne începuse
recuperarea. Dacă mai erau multe de făcut în legătură cu picioarele sale,
aparatul său fonator, în schimb, era în stare cvasifuncțională. Altfel spus,
era în măsură să se facă înțeles și să pronunțe fraze coerente, în ciuda
hașurilor și a bâlbâielilor care le punctau din când în când. Era hotărât: avea
să profite de acest moment privilegiat pe care îl petrecea la piscină doar cu
kinetoterapeutul, un tânăr foarte simpatic, la urma-urmelor.
I-a descris scena accidentului, i-a explicat că ochiul său funcționa ca o
cameră cu expunere prelungită, că putea chiar să vadă prin tabla vehiculelor...
Nu uitase niciun amănunt, fericit din cale-afară că a găsit în sfârșit pe
cineva dispus să-l asculte. Realismul acestui episod extraordinar petrecut în
afara trupului său era atât de intens, încât nu s-a îndoit nicio fracțiune de
secundă că asistase la scena accidentului. Dar el, kinetoterapeutul, ce părere
avea despre asta?
Medicul l-a ascultat politicos, în timp ce manevra acea diabolică articulație a
genunchiului. I-a spus că mai auzise vorbindu-se despre acest tip de fenomen. Parcă
își amintea că o infirmieră îi povestise ceva asemănător, pe vremea când făcea
un stagiu la spital. Își mai amintea și de un medic care lăsase să se înțeleagă
faptul că era vorba despre niște iluzii. Nu-și mai amintea argumentele
acestuia, doar că erau consistente. De altfel, având în vedere șocul la care
este supus creierul, asemenea iluzii nu sunt deloc neobișnuite, la urma-urmei.
Nu, nu. Se înșela. Iar Paterne avea să-i demonstreze, comentând mai precis
descrierile sale, că era sigur vorba despre ceva real. Atât de real, încât
mișcarea pe care i-o imprima gambei sale îl făcea să se schimonosească de
durere. Că încă de pe când se afla în mașina sa, în care fusese blocat cu capul
pe spate, nu avea cum să vadă fața plină de sânge a pasagerei din vehiculul
aflat în fața sa. Nemaivorbind de faptul că el însuși era total în ceață! Îi
era imposibil astfel să citească sigla „SAMU" pe spatele vestei
doctorului... Dar, văzând mutrele de îndoială și surâsul forțat al
kinetoterapeutului, Paterne și-a dat seama că începuse să-l plictisească
serios. Chiar nu avea atitudinea unuia pe care îl interesează ceea ce-i
povestești, cu atât mai puțin a unuia dispus să și creadă. Paterne își
maschează dezamăgirea și se pregătește să-l abordeze pe torționarul său la
triatlonul de sâmbăta următoare. Ia te uită! Sâmbătă era ziua când d-na Oster
venea să-și viziteze soțul. Ea, măcar, era dispusă să-l asculte. Avea să fie
atât de încântată că el se simțea mult mai bine, încât nu-i va cere decât să-l
creadă.
După ce l-a felicitat pentru progresele făcute în ceea ce privește elocuțiunea,
doamna a ascultat povestirea lui Paterne, dar nu fără să arate și ea câteva
semne de agasare. Până la urmă, reacția ei l-a dezamăgit și mai mult decât cea
a kinetoterapeutului. Mai puțin diplomată decât acesta din urmă, ea nu i-a spus
nimic de iluzii: era convinsă că șocul i-a provocat halucinații! Și a mai
adăugat, cu o față preocupată, că ar fi mai bine să nu mai povestească asemenea
aiureli și cadrelor medicale. Tot ce ar avea de câștigat din asta soțul ei, a
mai zis ea, ar fi o consultație la psihiatru, cu riscul prescrierii unor
sedative. Paterne a protestat, apărându-și sănătatea mentală perfectă și
realitatea trăirilor sale, dar ea nu s-a lăsat cu una, cu două: să facă bine
să-și țină gura! Ei, poftim! Grozav progres! S-ar zice că nimeni nu-i lua
povestea în serios. |
Adevăr Divin
