Cum se schimbă oamenii

Bun venit în lumea celor care ajută mintea să crească. Suntem un grup de psihoterapeuți, noi, editorii și cei care au contribuit la alcătuirea acestui volum, care au identificat o varietate de practici și abordări ce pot contribui la dezvoltarea indivizilor, a cuplurilor și a familiilor, în vederea dobândirii stării de bine. Ca în orice lucrare realizată de un colectiv, în paginile volumului de față veți găsi stiluri diferite de exprimare și de practică clinică, stiluri ce reflectă experiența de viață a fiecărui autor în parte, precum și modalitățile unice ale acestora de înțelegere și articulare a procesului schimbării care stă la baza efortului terapeutic. Unul dintre beneficiile aduse de un text cu mai mulți autori, precum cel de față, este acela că oferă, într-o manieră compactă, prezentări variate care scot la lumină un număr amplu de strategii prin care terapeuții pot sprijini evoluția pacienților pentru a dobândi reziliența și starea de sănătate.

Introducere ... 7

1. Psihoterapia ca dezvoltare a deplinătății - Philip M. Bromberg ... 15
Ceva neașteptat ... 16
Coliziuni, siguranță și autenticitate ... 28 Autenticitatea relațională ... 29
Percepția ... 31 Trauma nerecunoașterii ... 39
Apropierea de tine ... 44
Eu și Claudia ... 48
Note ... 62
Referințe bibliografice ... 64

2. Cum se schimbă oamenii - Louis Cozolino și Vanessa Davis ... 68
Un organ social al adaptării ... 70 Obiceiurile și flexibilitatea ... 72 Puterea conexiunii ... 74
Vindecarea traumei ... 77
Să-ți faci din propria minte un aliat ... 79 Dependent de fast-food ... 80
Introspecția constructivă ... 83
Vocile lui Shaun ... 86
Reîncadrarea conceptuală a sentimentului rușinii ... 89
Concluzie ... 92
Referință bibliografică ... 93

3. O abordare a psihoterapiei dinamice din perspectiva persoanei ca întreg - Margaret Wilkinson ... 94
A favoriza schimbarea terapeutică ... 101 Substraturile neurobiologice ale schimbării: rețelele-cheie intrinseci de conectare ... 114
Concluzie ... 120
Referințe bibliografice ... 122

4. Dincolo de cuvinte - Pat Ogden ... 127
Cunoașterea relațională implicită ... 129 Cunoașterea implicită de sine ... 131 Funcțiile comportamentului nonverbal ... 132 Indicatorii nonverbali în tratament ... 134 Prozodia ... 139
Contactul vizual ... 142
Expresiile faciale ... 144
Mișcările premergătoare acțiunii ... 146 Mișcările brațelor ... 148
Locomoția ... 150
Postura ... 152
Proximitatea ... 154
Stările sinelui și punerea în scenă ... 157 Concluzie ... 162
Referințe bibliografice ... 163

5. Emoțiile, corpul și schimbarea - Peter A. Levine ... 169
Cum se schimbă oamenii? ... 169
Qu”est-ce qu”une emotion? ... 170
Coarnele dilemei ... 181
Cum să generăm schimbarea în reacțiile noastre emoționale ... 183
A schimba ceea ce simțim. Postura experienței ... 185 Atitudinea - reconcilierea dintre emoții și trăiri afective ... 194
Transformarea sentimentului de teroare. Studiu de caz ... 195
Referințe bibliografice ... 199

6. Natura dezintegrativă a traumelor relaționale și o cale spre unificare - Russell Meares ... 202
Ritmurile întrerupte ale vieții psihice ... 203 Câmpul terapeutic ... 204
Conceptul de sine ... 205
Integrarea și conversația ... 206
Teoria jacksoniană a sinelui și a traumei ... 208 Rețeaua modului de repaus ... 210
Integrarea și emisfera dreaptă ... 212 Conectarea analogă ... 214
Referințe bibliografice ... 218

7. Cum se schimbă copiii în cadrul relației terapeutice - Dan Hughes ... 225
Curiozitatea care nu știe răspunsul ... 228 Empatia necondiționată ... 238
Ilustrarea dinamică: întrepătrunderea dintre curiozitate și empatie ... 246
Referințe bibiliografice ... 248

8. Utilitatea terapeutică a stresului optim - Martha Stark ... 249
Utilizarea stresului optim pentru a produce vindecarea ... 249
Vindecarea ciclurilor de perturbare și reechilibrare (reparație) ... 251
Progresul indirect și direct al demersului terapeutic ... 254
De la reacția de apărare la răspunsul adaptiv ... 255 Compulsia la repetiție ... 257
Speranța persistentă ... 260
O vinietă clinică: transformarea unei inimi frânte ... 261 Atașamentul ambivalent față de obiectele dăunătoare ... 263
Adezivitatea Id-ului ... 267
Ilustrații clinice ale atașamentului ambivalent față de disfuncționalitate ... 268
Procesul de doliu și evoluția spre acceptare ... 270 Sistemele (haotice) capabile de autoorganizare rezistă la perturbări ... 272
Diferența dintre otravă și medicament ... 275 Principiul Goldilocks și stresul optim ... 276 Modelul movilei de nisip și impactul paradoxal al stresului ... 278
Provoacă pentru a genera impuls și sprijină pentru a oferi oportunitate ... 279
Intervenții psihoterapeutice bazate pe stresul optim ... 282
Balansarea terapeutică dintre durere și câștig ... 287 Trei moduri complementare de acțiune terapeutică ... 288 Concluzie ... 293
Referințe bibliografice ... 294

9. Cum se schimbă cuplurile - Stan Tatkin ... 297
Amenințarea în cadrul sistemului diadic ... 299 Automatitismul și interacțiunea în timp real în cadrul sistemului diadic ... 305
Funcționarea sigură în sistemul diadic ... 12 învățarea pe verticală, alianța terapeutică și coreglarea ... 318
Progresul către funcționarea sigură ... 321 Concluzie ... 330
Referințe bibliografice ... 330

10. Cum afectează terapia de cuplu relațiile de lungă durată și cum se transformă fiecare partener - Marion Solomon ... 335
Cum ne ajută înțelegerea creierului în terapia de cuplu ... 336
A lucra mai degrabă cu două creiere decât cu unul singur ... 333
Implicații pentru tratament ... 343 Crearea unei schimbări de durată în terapie ... 357 Gânduri de final ... 370
Referințe bibliografice ... 372

11. A te simți simțit - Bonnie Goldstein si Daniel J. Siegel ... 374
Referințe bibliografice ... 306

Lista autorilor ... 398
Index ... 401

Nu doar „neglijare"

În ciuda conotației termenului de neglijare, conotație pe care termenul de nerecunoaștere o poate implica, neglijarea desemnează, sub toate aspectele, o experiență traumatică, referindu-se, de fapt, la cele mai devastatoare aspecte ale tuturor formelor de traumă relațională, inclusiv traumele cauzate de violență. Trauma nu înseamnă anxietate intensă. Anxietatea este ceva ce tu ai. Trauma este ceva care te are pe tine. Trauma este un aflux copleșitor de experiențe afective dereglante care, dacă nu pot fi procesate relațional, destabilizează experiența perceptivă a persoanei cu privire la propria existență și generează o teamă tot mai intensă de depersonalizare, fenomen care trebuie oprit cu orice preț. Creierul preia atunci controlul. Pentru a opri agravarea acestei amenințări de nedescris la adresa capacității de supraviețuire, golurile disociative dintre stările sinelui, fluide în mod normal, se rigidizează într-o manieră hipnoidală. Astfel, atât procesul de auto-reflecție, cât și, prin urmare, conflictele intrapsihice devin efectiv imposibile, nu doar dificile – este posibil ca acest fenomen să se manifeste la nivelul întregii personalități, dar cu siguranță se manifestă în anu¬mite zone ale minții.
Trauma poate imita neglijarea, dar ea reprezintă, de fapt, o formă de „socializare" co-creată, în manieră disociativă, de ambii parteneri de relație. De ce am pus cuvântul socializare între ghilimele? Pentru că modul cel mai eficient prin care îți poți transforma copilul în ceea ce ai nevoie ca el să fie nu este cel de a-i spune copilului ce ar trebui să facă, ci arătându-i cine este el. În stadiul timpuriu de atașament, realitatea nu capătă semnificație prin cuvintele rostite de părinte, indiferent care ar fi acestea. Realitatea copilului se destabilizează prin confruntarea cu nerecunoașterea disociativă din partea mamei a stărilor sinelui copilului ei care conțin aspecte ale experienței subiective a copilului incompatibile cu ceea ce ea este capabilă să recunoască în ea însăși, în calitatea ei de mamă a respectivului copil. „Unitatea" (oneness) din tiparul lor de relaționare, care îi permite copilului să se simtă recunoscut de mamă ca fiind copilul ei, este perturbată în mod traumatic. Se produce o destabilizare traumatică a realității, de natură afectivă, un fenomen care nu poate fi deci supus gândirii sau reprezentărilor mentale relaționale. Pentru unii copii, această experiență ajunge să se manifeste prin ceea ce adulții ar putea numi acces de furie (tantrum), dar indiferent cum am numi-o, dacă experiența se produce prea frecvent, creierul nu o să-i permită să se producă din nou. Această structură a stării sinelui, de natură disociativ-anticipatorie, pe care am descris-o mai devreme, înlocuiește fluiditatea stării sinelui și devine soluția de autoprotecție a creierului pentru a supraviețui. Deși această structură anticipativă „funcționează", e ca și cum ai trăi într-o casă bântuită. În calitate de terapeuți, atunci când le permitem pacienților să rămână prea mult timp singuri în această casă bântuită, se instalează un sentiment că „ceva nu este în regulă". Oricât s-ar strădui analistul/terapeutul, cuvintele nu vor remedia situația. Analistul/terapeutul nu știe ce să facă de unul singur. Și nici pacientul nu știe.
Ca analiști/terapeuți, ajungem într-o zonă unde sentimentul nostru de neajutorate este generat nu de o cauză prezentă pe care nu reușim să o deslușim, ci de absența a ceva pe care nu-l percepem neapărat atunci când este prezent și a cărui pierdere o percepem cu atât mai puțin. Este vorba despre o pierdere care este suficient de tulburătoare emoțional pentru analist/terapeut, încât acesta să vrea să se disocieze de ea, nu numai pentru că implică atât analistul/terapeutul, cât și pacientul, ci poate chiar mai mult - pentru că ea implică o stare a sinelui „non-eu"a analistului/terapeutului cu conținut afectiv față de pacient, pe care analistul/terapeutul ar prefera să o păstreze „non-eu".

ILUSTRAREA DINAMICÃ: ÎNTREPÃTRUNDEREA DINTRE CURIOZITATE SI EMPATIE

Copiii care vin în terapie au, adesea, o poveste de viață fragmentată și dezorganizată căreia îi lipsește coerența din cauza emoțiilor înspăimântătoare și rușinoase asociate cu multe dintre evenimentele din viața lor aflată în plină dezvoltare. Povestea lor nu este coerentă deoarece multe dintre experiențele cu care s-au confruntat sunt înfricoșătoare și umilitoare. Aceste evenimente rămân înfricoșătoare și umilitoare pentru că nu au nicio semnificație vindecătoare asociată lor, care să le confere coerență. Nu este suficient să prevenim repetarea unor astfel de evenimente în viața copilului. Este necesar să se revină asupra lor cu o atitudine plină de curiozitate autentică, în timp ce emoțiile asociate lor sunt reglate prin intermediul empatiei. Aceste două procese se întrepătrund. Fără empatie, eficiența curiozității este limitată, iar în absența curiozității, empatia nu va duce la noi descoperiri.
Curiozitatea și empatia nu reprezintă însă niște tehnici în sine, nici luate separat, nici împreună. Ele sunt doar niște termeni ce reflectă intenția noastră de a înțelege și de a fi alături de copiii cu care lucrăm. Este necesar să transmitem aceste intenții prin intermediul unor conversații în care copiii să se simtă implicați, așa încât să ne invite în lumea lor. Da, trebuie să devenim oaspeți invitați de către copii pentru a-i ajuta să descopere cine sunt ei odată ce rușinea și teama sunt date la o parte, iar evenimentele stresante din viața lor ies la iveală. Conversațiile pe care le purtăm cu copiii, în terapie, prezintă trăsăturile unor povești bine realizate, fiind pline de suspans și surpriză, de momente de teamă și de luptă pentru vindecare și creștere. Ca terapeuți, le transmitem copiilor atât curiozitatea noastră care nu știe răspunsurile, cât și empatia necondiționată, prin ritmurile vocii, prin expresiile faciale și prin mișcările mâinilor și ale brațelor. Toate aceste expresii nonverbale ilustrează limpede faptul că noi experimentăm lumea copiilor alături de ei și, cel mai important, faptul că experiența pe care o trăim alături de ei, în lumea lor, se desfășoară într-un cadru de acceptare și de siguranță - o acceptare deplină -, fără rușine sau teamă. Dacă le suntem alături, faptul că devenim părtași la evenimentele trăite de ei în lumea lor îi ajută să-și re-experimenteze trăirile într-o manieră pe care să o poată accepta, asupra căreia să poată reflecta, având compasiune față de ei înșiși și descoperind noi modalități de a înțelege și de a rezolva diversele obstacole pe care le vor întâmpina în viață. Atunci când conversațiile noastre cu copiii sunt de calitate, realizăm mai mult decât faptul de a împărtăși cu ei niște povești, și anume le creăm împreună. Pătrundem în lumea copilului și ne folosim mintea și inima pentru a-l ajuta să-și dezvolte narațiunea, așa încât aceasta să capete mai multă coerență și să îi confere un sentiment sporit de siguranță. Îl ajutăm să dezvolte o poveste care implică mai multă mulțumire cu privire la propria persoană și mai puțină rușine, mai multă bucurie și mai puțină teamă, mai multă încredere și mai puțină îndoială. Îl ajutăm să accepte mai profund povestea - și pe sine însuși - și, în același timp, să aibă încrederea de a-și dezvolta noi abilități care să îi permită să descopere noi sensuri ale aceleiași povești.
Atunci când purtăm conversații de calitate cu copiii, le devenim însoțitori în universul lor interior, însoțitori a căror curiozitate deschide calea spre o reflecție mai profundă și a căror prezență empatică generează un context sigur de manifestare a oricărei emoții care are putea rezulta din acest demers. Prin intermediul curiozității devenim co-creatori ai poveștii, iar prin intermediul empatiei, co-reglăm emoțiile care ies la iveală.