Una cu viața
Acest volum le va fi de mare folos celor care deja au citit Un pământ nou - eventual, de mai multe ori-, care au fost influențați și, la un nivel sau altul, transformați lăuntric în timpul lecturii. Conținutul informativ al cărții de față nu are mare importanță. O citești nu atât ca să înveți, cât ca să aprofundezi, să devii mai prezent, să te trezești mai des din fluxul gândirii obsesive. Dacă nu există o recunoaștere interioară, oricât de distantă ori fulgurantă, a acelor lucruri spre care arată cuvintele de aici, atunci acestea vor părea lipsite de sens și simple abstracțiuni. Dacă însă o astfel de recunoaștere va avea loc, atunci noua conștiință va începe să se înalțe înăuntrul tău, iar rândurile pe care le parcurgi nu vor face decât să-i înlesnească trezirea. Când vei ajunge la anumite pasaje pe care le vei simți ca fiind puternice, aș vrea să știi că ce simți e însăși puterea ta spirituală, ești tu însuți în esența ta. Doar Spiritul poate recunoaște ce-i aparține Spiritului.
Introducere ... 9
FII UNA CU VIAȚA
Capitolul 1
Înalță-te dincolo de gând ... 15
Capitolul 2
Puterea momentului prezent ... 33
Capitolul 3
Cine sunt eu? ... 51
Capitolul 4
Trezirea ... 69
Capitolul 5
Spațiul lăuntric ... 85
Capitolul 6
Țelul vieții tale ... 105
Capitolul 7
Cum devii prezent ... 119
Capitolul 8
Conștiința ... 137
Capitolul 9
Corpul lăuntric ... 151
Capitolul 10
Fii una cu viața ... 163
Note ... 179
Nu apariția unui nou sistem de credințe, a unei noi religii, ideologii spirituale sau mitologii are acum loc. Nu lăsăm în urmă doar mitologia, ci și ideologiile și orice alt sistem de credințe. Transformarea ajunge mai profund, dincolo de conținutul minții tale, dincolo de gânduri. De fapt, în inima noii conștiințe se află transcendentalul gândului, nou descoperita capacitate de a te înălța deasupra gândirii, de a înțelege o dimensiune interioară infinit mai vastă decât ea. Din acel moment, nu-ți vei mai extrage identitatea, percepția a ceea ce ești, din neîncetatul flux al gândirii pe care, în vechea conștiință, îl considerai ca fiind tu însuți. Să înțelegi că „vocea din capul meu" nu e totuna cu „eu" îți dă un sentiment de eliberare. Cine sunt, atunci? Cel care vede toate astea. Acea stare de veghe care precedă gândul, spațiul în care gândirea – sau emoția, sau percepția – are loc. Cauza primară a nefericirii nu e niciodată o anumită situație, ci ce gândești despre ea. Fii atent la gândurile pe care le gândești. Separă-l de împrejurarea în care te afli, fiindcă aceasta e întotdeauna neutră, e mereu ceea ce este. Împrejurarea este una, iar gândurile mele despre ea, cu totul altceva. În loc să creezi o poveste, rămâi la fapte. De pildă, „sunt distrus" este o poveste. Te limitează și te împiedică să acționezi. „Mi-au mai rămas doar 50 de cenți în cont" este un fapt. Să privești faptele în față îți dă întotdeauna putere. Fii conștient de faptul că, la o scară mai mare, gândurile tale creează emoții. Observă legătura dintre ce gândești și ce simți. De ce să fii un gând ori o emoție, când poți să fii ceea ce se află îndărătul lor?
Când contempli profunzimea fără capăt a spațiului sau când asculți tăcerea dinaintea zorilor, ceva lăuntric rezonează cu acestea în semn de recunoaștere. Simți vastitatea profunzimii spațiului ca pe propria profunzime și știi că acea tăcere prețioasă care nu are formă ești tu, în adâncul tău, mai degrabă decât oricare lucru din cuprinsul vieții tale. Dubla realitate a universului, care constă în obiecte și spațiu – obiectitate și non-obiectitate –, îți aparține, de asemenea. O viață omenească sănătoasă, echilibrată și îmbelșugată e un dans între două dimensiuni ce creează realitatea: forma și spațiul. Mulți sunt într-atât de identificați cu dimensiunea formei, cu percepția, gândurile și emoțiile, încât cealaltă jumătate, ascunsă, vitală lipsește din existența lor. Identificarea cu forma îi menține în capcana egoului. Așa cum spațiul le dă lucrurilor posibilitatea să existe și tot așa cum, fără liniște n-ar putea exista sunete, la fel nici tu n-ai putea exista fără dimensiunea vitală lipsită de formă care e însăși esența ta, e ceea ce ești cu adevărat. Am putea spune „Dumnezeu", dacă acest cuvânt n-ar fi fost folosit în mod greșit de atâtea ori. Prefer să-i spun Ființă. Ființa precedă existența. Existența e formă, conținut, „ceea ce se întâmplă". Existența e temeiul vieții; Ființa e fundalul, și așa a fost mereu. Maladia care cuprinde întreaga umanitate se manifestă prin faptul că oamenii sunt atât de absorbiți de ceea ce se întâmplă, atât de hipnotizați de lumea formelor nestatornice, atât de absorbiți de conținutul vieților lor, încât au uitat esența, care se află dincolo de conținut, dincolo de formă, dincolo de gând. Sunt devorați de timp și au uitat eternitatea - originea, căminul, destinul lor. Eternitatea e realitatea trăită a ceea ce ești.