Gânduri către sine însuși
Asemenea lui Gaius Iulius Caesar, cunoscut mai degrabă ca om politic decât ca om de litere, împăratul Marcus Aurelius nu numai că a condus destinele Imperiului Roman vreme de două decenii, între anii 161 și 180, dar a rămas în conștiința universală drept filozoful stoic care, în momentele de liniște ale luptelor cu germanii și sarmații, în cortul său de campanie, a scris o lucrare în limba greacă, intitulată Gânduri către sine însuși. Cititorului modern ar putea să-i pară de neînțeles acest gest al împăratului-filozof, dar Marcus Aurelius, așternându-și în scris gândurile și trăirile, realiza de fapt unul dintre așa-numitele „exerciții spirituale". Cu ajutorul acestora, în Antichitate, orice individ iubitor de înțelepciune, furat și copleșit, din neatenție sau ignoranță, de tumultul vieții, încerca să transforme discursul filozofic însușit în școală, abstract și pur teoretic, într-un mod de viață. În cazul lui Marcus Aurelius, sfaturile pe care acesta și le dădea lui însuși scot la lumină o extraordinară luciditate în identificarea și înțelegerea pericolelor care pândesc orice ființă umană, dar mai cu seamă pe omul de acțiune. Ca împărat, el trebuia să se îngrijească, printre altele, să rămână perfect imparțial, să-i respecte pe cei din jur, să facă binele fără a urmări vreun câștig personal, să accepte sfaturile celorlalți, să nu caute în mod egoist faima și să dea dovadă de înțelegere față de suferințele semenilor. Preocuparea față de comunitatea umană este o dimensiune esențială a gândirii și a vieții filozofice antice, ceea ce nu înseamnă că gândurile și sfaturile împăratului nu își păstrează și astăzi deplina relevanță.
Nota traducătorului ... 5 Repere cronologice ... 8
Cartea I ... 3
Cartea a II-a ... 25
Cartea a III-a ... 34
Cartea a IV-a ... 45
Cartea a V-a ... 62
Cartea a VI-a ... 77
Cartea a VII-a ... 93
Cartea a VIII-a ... 110
Cartea a IX-a ... 126
Cartea a X-a ... 141
Cartea a XI-a ... 156
Cartea a XII-a ... 170
Index de nume și locuri ... 183
6. Aruncă-te în dezordine, o, suflete, aruncă-te! Nu vei mai avea ocazia să te bucuri de prețuire; viața este foarte scurtă pentru fiecare, iar a ta a ajuns aproape de sfârșit, și tu nu te respecți pe tine însuți, ci îți pui fericirea în sufletele altora.
7. Te lași influențat de impresiile care vin din afară? Oferă-ți un răgaz pentru a mai învăța ceva bun și încetează să te lași purtat de colo-colo. Trebuie să te ferești totuși de o altă rătăcire: căci proști sunt cei care, chiar datorită acțiunilor lor, sunt obosiți de viață și cei care nu au nici un scop către care să-și călăuzească orice impuls al lor și, într-un cuvânt, reprezentările lor.
8. Fără a acorda o atenție deosebită celor ce se petrec în sufletul altuia nu poate fi observat cu ușurință un om nefericit; însă cei care nu urmăresc cu atenție mișcările propriului lor suflet sunt, în mod inevitabil, nefericiți.
9. Întotdeauna trebuie să-ți aduci aminte acestea: care este natura Întregului și care este a mea, care este raportul dintre aceasta și aceea, și ce fel de parte este ea și din ce univers; apoi că nu există nimeni care să te împiedice să acționezi și să vorbești întotdeauna în acord cu natura din care ești o parte.
10. Ca filozof, Teofrast, comparând greșelile, ca și cum cineva ar putea să le compare în mod obișnuit, susține că sunt mai grave erorile comise din cauza dorințelor decât cele comise din cauza mâniei. Căci cel aprins de mânie, având o oarecare durere și o tainică remușcare, pare că se abate de la rațiune, în schimb cel care greșește din cauza dorințelor, învins de plăcere, apare într-un fel mai desfrânat și mai efeminat în greșelile sale. Așadar, pe drept cuvânt și ca un filozof demn de acest nume, Teofrast afirma că este mult mai vrednic de învinuire cel care greșește cu plăcere decât acela care comite o greșeală cu durere; într-un cuvânt, primul seamănă mai degrabă cu cineva care a fost mai înainte nedreptățit și apoi constrâns de durere să se lase pradă mâniei, în schimb celălalt a fost împins de la sine să comită nedreptatea, stârnit fiind s-o facă din cauza dorințelor.
11. Astfel să acționezi, să exprimi și să gândești
fiecare lucru, ca și cum ai putea să părăsești chiar în această clipă viața.
Căci, dacă zeii există, a pleca dintre oameni nu este nimic primejdios: căci ei
nu te-ar arunca în nenorocire; dar, dacă ei nu există sau nu se ocupă de cele
omenești, la ce bun să trăiesc într-o lume lipsită de zei sau de
providență?
21. Prețuiește cel mai puternic dintre toate lucrurile din lume: este principiul care se folosește de toate lucrurile și care cârmuiește totul. Prețuiește, de asemenea, ceea ce e mai puternic în tine: acesta este de aceeași natură cu principiul. Căci în tine ceea ce se folosește de tot restul e acest principiu, iar viața ta de acesta este călăuzită.
22. Ceea ce nu este dăunător cetății nu dăunează nici cetățeanului. Oricărei reprezentări prin care consideri că ai fost lezat aplică-i următoarea regulă: dacă cetatea nu este lezată de această întâmplare, nici eu nu sunt lezat. Iar dacă cetatea este lezată, nu trebuie să te înfurii, ci să-i arăți răufăcătorului acesteia de care lucru anume nu s-a îngrijit.
23. Gândește-te adesea la viteza cu care lucrurile care sunt și cele care devin trec și dispar. Căci substanța e ca un fluviu cu un curs neîntrerupt, activitățile sale sunt în continuă transformare, cauzele se prezintă în mii de feluri și aproape nimic nu este statornic, nici timpul prezent și ceea ce e aici aproape de mine: e infinitul fie al timpului scurs, fie al celui viitor, prăpastie deschisă în care toate se pierd. Cum, așadar, nu e nebun cel care, în această situație, se fălește, se chinuie sau se plânge, ca și cum ceva ar trebui să-l tulbure pentru un moment anume și pentru o perioadă mai lungă?
24. Amintește-ți de întreaga substanță, la care participi în cea mai mică parte, și de întreaga eternitate, din care ți-a fost rezervată o durată foarte scurtă, și de destin: înțelegi cât de mică parte ești?
25. Un altul greșește. Ce importanță are aceasta pentru mine? Se va vedea. Acesta are o dispoziție interioară proprie, o activitate proprie. Acum eu am ceea ce natura comună vrea ca eu să am acum și să fac ceea ce natura mea vrea ca eu să fac acum.
26. Partea care conduce și stăpânește sufletul tău să rămână indiferentă la orice mișcare calmă sau violentă care poate să frământe carnea, să nu se amestece în aceasta, ci să se delimiteze ea însăși și să trimită membrelor acele pasiuni. Când însă acestea ies la suprafață, printr-o corespondență reciprocă a părților, urcând până la intelect, cum se întâmplă într-un corp unit, atunci nu trebuie să încerci să te împotrivești senzației care este naturală; dar partea conducătoare a sufletului să nu adauge de la sine părerea ca și cum ar fi vorba despre bine sau despre rău.
27. „Trăiește împreună cu zeii!" Trăiește cu zeii cel care le arată neîncetat că sufletul său este mulțumit de cele ce i-au fost hărăzite de soartă și că face tot ceea ce dorește daimon-ul său, pe care Zeul l-a dăruit fiecăruia ca protector și călăuză, parte desprinsă din el însuși. Și acest daimon este mintea și rațiunea fiecăruia.
28. Te înfurii pe cel care miroase a țap? Sau pe cel căruia îi miroase gura? Ce vrei să facă? Așa îi este gura, astfel îi sunt subsuorile, din astfel de locuri nu se poate să nu vină o asemenea duhoare. „Dar omul - se spune - are rațiune și, dacă gândește, poate ști cu ce greșește." Bun răspuns! Dar și tu ai rațiune; provoacă prin dispoziția ta rațională dispoziția rațională a altuia, fă-l să înțeleagă, avertizează-l.