Adevăr Divin
Eros și Agape
Prefaceri ale iubirii creștine
„Marele merit al lui Nygren este, după părerea mea, faptul că ne-a dat un nou instrument de gândire: e atât de convenabil și de edificator să putem vorbi (și deci gândi) despre cele două elemente ale iubirii sub forma Eros și Agape.“ – C.S. Lewis |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Cercetarea de faţă trebuie să servească unui dublu scop: ea doreşte să contribuie la înţelegerea sensului ideii creştine de iubire şi să pună în lumină prefacerile pe care le-a suferit aceasta în decursul istoriei. Pe bună dreptate, ne-am putea aştepta ca teologia să fi acordat deja o atenţie deosebită acestor probleme. Desigur, e clar ca lumina zilei că, din punct de vedere religios şi etic, ideea de iubire ocupă un loc central, ca să nu spunem locul central în creştinism. Dar e suficient să aruncăm o privire asupra atitudinii pe care a avut-o teologia, în decursul ultimelor decenii, faţă de problema sensului şi prefacerilor ideii creştine de iubire, ca să constatăm că această sarcină a fost foarte neglijată. Istoria dogmelor a dedicat o muncă exhaustivă şi anevoioasă clarificării unor detalii cu totul periferice, dar pentru problema centrală a iubirii creştine a mai rămas, de cele mai multe ori, doar foarte puţin de spus – ca şi cum sensul şi structura ideii creştine de iubire ar fi, fără alte explicaţii, clare, neechivoce şi îndeajuns de bine definite prin simplul fapt că se spune „iubire'' ca şi cum ideea de iubire ar fi avut, în decursul timpului, mereu aceeaşi semnificaţie. Acelaşi lucru e valabil şi pentru etica creştină şi istoria acesteia. Şi aici, multe detalii au fost analizate cu precizie. Aflăm despre modificările, de cele mai multe ori cu totul nesemnificative, pe care le-au suferit conceptele şi aprecierile etice curente prin intermediul anumitor gânditori. Dar despre iubire, noua concepţie etică de bază a creştinismului, care a adus o schimbare atât de revoluţionară a întregului mod de prezentare a eticii, încât istoria domeniului nu i-a aflat pereche — pe bună dreptate a descris-o Nietzsche drept o desăvârşită „reevaluare a tuturor valorilor antice'' –, despre această nouă concepţie şi destinul ei în istoria creştinismului auzim doar foarte puţin în prezentările tradiţionale ale istoriei eticii. „Dacă ideea de agape este ca un pârâu care, în istoria creștinismului, curge pe un făgaș extrem de îngust, iar uneori pare că se pierde cu totul, eros-ul este fluviul larg ce se revarsă din albie, mătură totul în urma lui și, de aceea, nici nu poate fi stăvilit teoretic și încadrat sistematic, iar când pătrunde în creștinism caută să clatine agape și să-i ia locul. Istoria motivului creștin al iubirii nu se poate schița drept o singură linie continuă. Dimpotrivă, e un proces în decursul căruia motivul agape întâlnește mereu și mereu motivul eros, iar ițele lor sunt atât de întrețesute, încât e aproape cu neputință să le despărțim clar. Istoria ideii de agape se află în fața noastră ca o dramă plină de suspans, care, s-ar putea spune, alcătuiește povestea de culise a istoriei creștinismului. Eros-ul e dorință, năzuință, agape e jertfă. Eros-ul tinde în sus, agape coboară. Eros-ul e calea omului spre Dumnezeu, agape e calea lui Dumnezeu spre om. Eros-ul e strădanie, agape e har. Eros-ul e iubire egocentrică, cea mai înaltă, mai nobilă și mai sublimată afirmare de sine a omului, agape e iubire dezinteresată, „nu caută ale sale“, e dăruire de sine. Eros-ul vrea să-și câștige viața, să devină divin, nemuritor, agape trăiește viața lui Dumnezeu, îndrăznește „să-și piardă viața“. Eros-ul e în primul rând iubirea omului, ale cărui chip și asemănare le poartă; agape poartă chipul și asemănarea iubirii lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu este agape “. Eros-ul își are temeiul în calitatea, frumusețea și valoarea obiectului său, nu e spontan, ci dobândit și motivat; agape e suverană față de obiectul ei, se îndreaptă „și spre cei răi, și spre cei buni“, e o iubire spontană, curgătoare, lipsită de motivație. Eros-ul constată valoarea obiectului său și-l iubește, agape își iubește obiectul și prin asta îi creează valoarea. Ce nu va fi cucerit de iubirea-agape care se dăruiește necondiționat nu poate fi cucerit deloc.“ – Anders Nygren
|
Cuprins:
Abrevieri şi sigle ... 7 Partea întâi CELE DOUĂ MOTIVE FUNDAMENTALE INTRODUCERE. ÎNSEMNĂTATEA FUNDAMENTALA A PROBLEMEI ... 19 CAPITOLUL ÎNTÂI. MOTIVUL AGAPE ... 41 I. Agape şi comuniunea cu Dumnezeu ... 41 CAPITOLUL AL DOILEA. MOTIVUL EROS ... 107 I. Teoria eros-ului ca soteriologie ... 107 CAPITOLUL AL TREILEA. OPOZIŢIA PRINCIPIALĂ ... 135 I. Reconsiderarea tuturor valorilor antice ... 135 Partea a doua MOTIVELE FUNDAMENTALE ÎN CONFLICT Cuvânt înainte ... 161 I. Întrepătrunderea motivelor în ideea creştină de iubire ... 163 I SINTEZA SE PREGĂTEŞTE CAPITOLUL ÎNTÂI. NOMOS, EROS ŞI AGAPE. CONFLICTE ÎN BISERICA DIN ANTICHITATE ... 173 I. Cele trei tipologii principale ... 173 II SINTEZA CONTINUĂ CAPITOLUL AL DOILEA. SINTEZA CARITAS-ULUI ... 341 I. Poziţia istorico-religioasă a lui Augustin ... 341 CAPITOLUL AL TREILEA. MOTIVUL EROS ÎN DRUM SPRE EVUL MEDIU ... 429 I. De la Plotin la Proclos ... 429 CAPITOLUL AL PATRULEA. TEORIA IUBIRII ÎN EVUL MEDIU ... 466 I. Orientare introductivă ... 466 III SINTEZA SE SPULBERĂ CAPITOLUL AL CINCILEA. ÎNNOIREA MOTIVULUI EROS ÎN RENAŞTERE ... 513 I. Renaşterea eros-ului ... 513 CAPITOLUL AL ŞASELEA. ÎNNOIREA MOTIVULUI AGAPE ÎN CADRUL REFORMEI ... 525 I. Revoluţia copernicană a lui Luther ... 525 ÎNCHEIERE ... 569 Bibliografie ... 571 |
Fragment:
IV. CUM ESTE EDIFICATĂ IUBIREA-AGAPE I. AMOR DEI ŞI AMOR HOMINIS Luther şi-a asumat, fără îndoială, ca sarcină principală distrugerea ideii catolice clasice de iubire, sinteza caritas-ului, care, prin legătura ei cu iubirea de sine şi tendinţa ascendentă, îşi dovedeşte clar înrudirea cu motivul eros. Critica lui a atins centrul concepţiei catolice despre iubire. A devenit limpede că ambiguitatea caracteristică ideii catolice de iubire îşi are temeiul în faptul că e construită pe două motive fundamentale incompatibile. Două lucruri care, timp de mai mult de un mileniu, erau legate între ele - motivul eros şi motivul agape -, fiind împreună temeiul concepţiei despre sensul iubirii creştine, acum se dezmembrează şi drept urmare devine clar că învăţătura catolică despre iubire are prea puţin de a face cu iubirea specific creştină, datorându-şi trăsăturile în principal motivului fundamental opus. Luther a avut succes rupându-se de învăţătura tradiţională despre iubire. Motivul pentru care critica lui a pătruns atât de adânc şi a fost de o importanţă atât de definitivă e faptul că nu era doar negativă, ci a fost întreprinsă dintr-un punct de vedere pozitiv, şi anume cu interesul de a pune în valoare agape în sensul ei specific creştin. Aici însă apare o a doua întrebare: a reuşit Luther efectiv să construiască această altă idee de iubire, sau ideea de agape a fost, pentru el, doar o platformă pentru critica ideii de eros? A reuşit să arate în ce constă această iubire, care e opusul iubirii-eros, egocentrice? Există, în general, vreo altă iubire decât cea întemeiată pe iubirea de sine? Este ea de imaginat şi posibilă în viaţa omului, aşa cum e aceasta constituită acum? La ultimele două întrebări, Luther dă mai întâi un răspuns esenţialmente negativ. Într-adevăr, resursele vieţii naturale a omului sunt epuizate în şi odată cu iubirea egocentrică. În viaţa şi activitatea omului natural nu există nimic care să nu poarte amprenta lui quaerere quae sua sunt [,,a căuta ale sale'']. De aceea se şi află cu totul sub puterea păcatului şi nu există nici o posibilitate ca pe acest temei să crească o iubire în sens creştin, o iubire ce nu caută ale sale, ci-l iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe sine. În catolicism s-a considerat că acest lucru este posibil, crezându-se fie, împreună cu Toma d”Aquino, că trebuie să se adauge sprijinul harului dumnezeiesc, fie, împreună cu Duns Scotus, că omul poate ajunge la această iubire expuris naturalibus. Luther se indignează în mod deosebit în faţa argumentării lui Duns Scotus pornind de la iubirea de sine: dat fiind că omul, de la natură, îşi iubeşte atât de nemăsurat propria persoană, care e totuşi un bine inferior, cu atât mai mult ar trebui să fie în stare, cu puterile lui naturale, să-l iubească pe Dumnezeu, care e Binele suprem şi, ca atare, cel mai vrednic de iubire dintre toate. Luther descoperă îndată unde se află eroarea în acest argument, şi anume în faptul că iubirea creştină e descrisă după modelul iubirii omeneşti, râvnitoare. În principiu, e greşit astfel arguere ab bumanis ad divina [,,a argumenta pornind de la cele omeneşti spre cele dumnezeieşti''], cu atât mai mult, cu cât punctul de plecare al demonstraţiei - iubirea de sine a omului - este o pervertire diabolică. Aşadar, potrivit lui Luther, pentru a descrie iubirea creştină nu putem împrumuta nici o trăsătură a imaginii ei din iubirea omenească, dar asta nu înseamnă totuşi, în nici un caz, că iubirea-agape ar fi un cuvânt fără conţinut. Iubirea în sens creştin este, în primul rând, iubirea proprie lui Dumnezeu, pe care a dovedit-o prin toate binefacerile Lui şi mai ales prin dăruirea Fiului Său. Aici este identitate deplină între Dumnezeu şi Iubire, Iubire şi Dumnezeu. „Dumnezeu este Iubirea însăşi, iar Fiinţa lui e numai Iubire, aşa încât, dacă cineva ar vrea să-l zugrăvească pe Dumnezeu şi să-i reuşească acest lucru, ar trebui să deseneze un chip care să fie numai iubire, ca şi cum firea dumnezeiască n-ar fi nimic altceva decât un cuptor de foc şi o văpaie a unei astfel de iubiri ce umple cerul şi pământul. |