Regasirea fiintei prin stiinta si credinta

Lumea modernă încearcă să ne convingă că știința și credința sunt incompatibile, însă această carte ne reamintește că știința și credința nu pot exista una fără cealaltă, fiind, de fapt, două abordări complementare ce au la bază aceeași dorință profund umană: dorința de a înțelege lumea și locul nostru în ea.

Părintele Necula și Profesorul Ciurea pornesc de la fundamentele teoretice ale specializărilor lor, teologia și neurochirurgia, pentru a arăta că oamenii sunt făcuți în egală măsură pentru cunoaștere și credință, pentru adevăr și iubire.

„Există însă o trăsătură de caracter care unește credința de cercetarea științifică, omul credincios de omul studios întru știință? Personal, zic că da. Nu, nu curiozitatea, uneori ucigașă și mediocră prin rezultate. Mă refer la curaj. Curajul nu ca oponent fricii. Nu opusul sentimentului de teamă, ci curajul ca dar al lui Dumnezeu.”

– Părintele Constantin Necula

„Toate datele ştiinţifice actuale din toate domeniile concluzionează că nu există practic materie, ci există energie. Totul în acest univers se datorează unei energii. Aceste date converg în mod cert spre „energia supremă” care coordonează întreaga lume şi pe care o definim cu numele suprem de DUMNEZEU.”

 – Dr. Prof. Univ. Alexandru Vlad Ciurea

Știința are nevoie de credință pentru a fi cu adevărat de ajutor omenirii, iar credința de știință pentru a nu cădea în mit sau dogmatism periculos.

De aceea, Părintele Necula și Profesorul Ciurea explorează legăturile tainice dintre știință și credință îndemnându-ne să facem pace între acestea în inimile noastre, chiar dacă lumea se încăpățânează să le separe.

Și totuși, ce (mai) este Credința?

– de părintele Constantin Necula

Orice tratat serios din lumea ştiinţifică porneşte de la definirea termenilor. Atunci când spun eu „credinţă”, e oare totuna cu ceea ce numeşti tu – celălalt, aproapele meu – „credinţă”? În ce mod anume credinţa îmi creează un mod de a gândi sau asuma viaţa?

De ani buni aud mereu despre credinţă la oameni care amestecă termeni şi conţinuturi. Îi numesc, cu fineţe sper, sincretişti. Sunt cei care mereu pun în aceeaşi categorie o serie de conţinuturi, unele de-a dreptul rupte de realitate. A reveni, de exemplu, asupra credinţei în mituri ori obscure certitudini insulare nu prezintă un fundament exigent teologiei credinţei. Unde mai pui că avem destui dintre cei care se numesc credincioşi dispuşi să umple lumea cu mediocrităţi ieftine, cu obsesii personale ori frustrări. Nu, credinţa nu ţine de nemulţumirile tale raportate la Dumnezeu. O poţi aplica la oameni, ca formulă de calcul a ratării vocaţiei: cred că parte din prietenii mei nu îmi sunt prieteni. Dar cert nu poţi să-ţi dai cu părerea asupra modului în care gândeşte Dumnezeu numai pe seama experienţei personale. Când Luther spunea că „se teme de omul unei singure cărţi”, se referea la obsesia devenită credinţă. Unii chiar cred că, dacă nu au citit decât o carte – uneori, desigur, aceasta se referă la o car-te-revelaţie –, au cheia înţelegerii absolute a credinţei. Și reduc credinţa doar la ce pot înţelege şi defini ei în coridorul de cunoaştere pe care au accesat urcuşul spre Dumnezeu.

De aceea credinţa nu poate fi ruptă de cunoaştere şi devine important pentru omul credincios să nu se reducă intelectual doar la ce crede el că ar fi esenţial în înţelegerea fundamentelor lumii în care trăieşte. Vom reveni asupra acestui gând la momentul prielnic în cadrul lecturii noastre asupra relaţiei dintre ştiinţă şi credinţă. Prin el vrem să identificăm una dintre cele mai grave deformări aduse de om credinţei: fanatismul. Poate trăi omul fără borne de credinţă? Desigur. Dar gustă un soi de depresie sufletească aproape continuă. Eu cred că toţi cei pe care-i vedem că scriu texte pe care le cred meditaţii religioase, dar exprimă prin ele disperarea după Dumnezeu, mărturisesc frica de neant şi lipsa unei credinţe reale, miez tare dinaintea loviturilor nefiinţei.

M-am gândit mult în ultima vreme în ce mod pot prezenta dificila situaţie a necredincioşilor, a celor fără sâmbure de lumină în raţiunea cotidiană. Pentru că, vom afla, credinţa este ştiinţa de a trăi cotidianul cu Dumnezeu. Am descoperit câteva lucruri şi vi le voi aduce dinainte. Dar, mai întâi, aş vrea să ne lămurim asupra unui principiu fundamental – ştiinţific – al credinţei: rațiunea de a fi credincios.

Literatura română dispune de un excelent text al minunatului poet-mărturisitor Vasile Voiculescu (1884–1963). Povestea se numeşte Revolta dobitoacelor şi a apărut dintâi în Calendarul (nr. 256 / 25 decembrie 1932). Ea ne dezvăluie cum omul nou, „intrat în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el”, se întoarce necăjit de la pădure, într-un amurg sălbatic de iarnă. Autorul insistă pe descrierea unui om primitiv – carul, de exemplu, are o roată numai dintr-o bucată de trunchi ce se rupsese într-un prag –, om chinuit de muncă, înconjurat de animalele din cohorta sa de cuceritor al rodului cotidian. E crunt şi morocănos, calcă în noroi cu îndârjirea unui apostol ce-şi ratase pescuitul supravieţuitor. E meritul lui Voiculescu de a fi surprins un personaj ca oricare dintre noi, şi totuşi unic. Relaţia cu animalele e una de frică, de lovire şi năduf revărsat asupra lor. Și animalele sunt îmbulzite într-un ocol, rănite de muncă şi om.