Cea mai mare frică a fiinţelor umane este frica de moarte. Nu de moartea fizică, ci de moartea identităţii, a imaginii pe care o avem despre noi înşine. Cu alte cuvinte, frica de a nu mai fi nimeni. Acest lucru duce la o căutare viscerală şi la nevoia de a deveni cineva. Frica de a nu fi nimeni este mult mai înspăimântătoare decât moartea fizică, deoarece continuăm să fim în viaţă. Dacă tragem linie, la ce bun să te afli aici, pe această planetă, dacă nu te faci util, dacă nu serveşti la nimic, dacă nu ai nicio influenţă asupra lumii din jur, dacă nu eşti important, dacă nu ai personalitate sau trăsăturile tale unice? Cu alte cuvinte, să fii ca toată lumea şi să nu fii nimeni...? Prin acest fel de conversaţie interioară, începem să visăm la o altă viaţă, să avem fantasme cu o altă persoană, nu cu noi înşine, să ne imaginăm că suntem altfel. Tocmai din acest moment începem să suferim pentru ceea ce suntem şi să experimentăm lipsa iubirii de sine. începem să ne dorim să reuşim în viaţă (ca şi cum ar fi vreodată posibil să o ratăm), să ne câştigăm existenţa, având în realitate foarte puţine elemente prin care să definim această faimoasă reuşită, această fericire sau acest absolut. Mai multă iubire? Mai mulţi bani? Mai multă muncă? Mai multă spiritualitate? Mai mult succes? În câteva secunde, ne creăm o fantasmă, convinşi că dacă avem mai mult din toate, vom fi mai fericiţi. Începem să credem că împlinirea personală are legătură cu obţinerea diferitelor lucruri: cunoştinţe, note bune, diplome, competenţe, relaţii, muncă, creştere, o pasiune, o casă, maşină, prieteni, o femeie, un bărbat, copii, haine, bijuterii... Să ai tot devine un scop în sine, pentru a putea acţiona în lume, în funcţie de propriile convingeri şi dorinţe, astfel încât să putem exista şi să fim noi înşine. Acumulând, creăm o falie între eul fals şi eul adevărat, între eul prezent şi cel pe care ni-l imaginăm. Acest lucru provoacă multă suferinţă, dar şi sentimentul de eşec existenţial care se instalează în viaţa de zi cu zi. Stresul generat se amplifică treptat, pentru că, atâta vreme cât nu am, nu pot fi eu însumi. Viaţa mea nu e viaţa mea. Aud mereu în jur fraze precum: „Nu, ăsta chiar nu sunt eu'', „Am impresia că nu sunt viu, că nu îmi trăiesc viaţa'', „Valorez mai mult de-atât'', „Merit mai mult de-atât'', „Nu vreau să îmi ratez viaţa'', „Când voi avea asta, voi face asta şi voi putea fi în sfârşit eu însumi, fericit în dragoste, împlinit, liber...'' În intervalul unei clipe, al unui gând fantasmatic, creăm un fals eu, cu false obiective, cu false probleme şi cu false soluţii. Evident, suferinţa, frustrările, furia, tristeţea şi aşteptările noastre sunt cât se poate de reale. Doar că sunt estompate de o iluzie, aceea că trebuie să fim altcineva. Cât de tare mi-aş fi dorit ca părinţii, profesorii, formatorii, superiorii, orice model şi orice figură de autoritate să îmi spună că sunt suficient aşa cum sunt, că sunt cât se poate de legitim, prin esenţa mea, că am reuşit deja în viaţă prin simplul fapt că exist, că nu trebuie să ne câştigăm existenţa, ci să o trăim, că e în regulă să plângi, să te înfurii sau să greşeşti. Pentru că am fost obsedaţi să avem, să deţinem, să obţinem pentru a acţiona, a face şi a întreprinde, nu mai ştim cine suntem, epuizaţi de atâţia ani de acumulat tot ce vine din exterior. Timp de treizeci şi cinci de ani, m-am adaptat cerinţelor adulţilor...
|
Adevăr Divin
