Greseli din alte vieti si Cercetari in domeniul metapsihic si spiritist

„Ei, dar viaţa noastră e scurtă, am mai spus în altă conferinţă, iar cele ce trebuie să învăţăm sunt multe, foarte multe.
Atunci, pentru ca să le aflăm, să le cunoaştem, e nevoie să venim iar la şcoala pământului, să venim iar să ne încarnăm.
În aceste nenumărate încarnări, cu sutele, uneori, cu miile, alte ori, după vrednicia omului, după silinţele lui de a fi bun şi înţelept.
Când omul este mai puţin atent, mai puţin silitor, el se târăşte din viaţă în viaţă, trecând mereu pragul morţii cu sacul mai gol de învăţături.
Câte un altul, care a trecut prin gama decepţiilor, nereuşitelor, al plânsului şi boalelor, când va suna ora fatală a plecării din lumea pământului, va duce cu sine un sac plin de observări, din care va extrage mari învăţăminte, când va ajunge sus, la cer. În natura aceasta splendidă care ne înconjoară, Creatorul a orânduit nişte legi, care dăinuesc din eternitate şi neschimbătoare vor fi în eternitate. Ele ţin totul în armonie. Ele conduc totul spre bine, frumos, spre perfecţiune.
Multe sunt aceste legi, voi cita dintre ele, ca mai principale: legea iubirei, legea morală, legea evoluţiei ş.a.''

Când te gândeşti că, acum o sută de ani, de ar fi afirmat cineva că vei putea să stai în patul tău culcat, să asculţi orchestra simfonică din Washington, ori pe tenorul Cormak din Londra, pe conferenţiarul din Viena, sau Opera din Milano, l-ai fi crezut de nebun. Nici în descrierile lui Jules Werne nu ai fi putut bănui că vom putea ajunge să călătorim ca păsările prin aer.
Mâine, poimâine veţi putea vorbi la telefon şi veţi privi în placa de sticlă mată figura celui care îţi vorbeşte dela Praga ori dela Londra. Cine ştie ce ne rezervă viitorul!
E o lege în universul întreg, ca piatra, planta, animalul, omul, satelitul, planeta, stelele, toate şi totul să se transforme, să avanseze spre forme mai bune, mai superioare. E legea evoluţiei, legea progresului.
Omenirea, graţie acestei legi, prin aleşii ei, a făcut studii, observaţii, experienţe asupra materiei tangibile, analizabile în laborator şi a stabilit forţele care o animă, a găsit normele sau legile după care aceste forţe lucrează asupra ei. Dar în jurul nostru se petrec şi fenomene ce se desfăşoară în cadrul altor categorii de materii, ce nu pot fi prinse, spre a fi studiate în laborator.

Printre multele greşeli ale noastre se enumară şi Mândria, îngâmfarea.
Dacă suntem frumoşi, ne mândrim. Dacă avem avere, ne mândrim ostentativ, cu palate, lux orbitor, mese bogate, festivităţi sgomotoase etc.
Ne mândrim de situaţia la care am ajuns în societate. Ne mândrim de origina noastră şi dispreţuim pe cei ce nu sunt ca noi.
Mândria însă este o sfidare, o injurie adusă forţelor superioare, adusă Divinităţei. Omul pe lângă globul acesta pe care trăeşte, e ca un fir de praf faţă de un munte.
Dar ce e globul nostru pe lângă Soare? Un micşor globuleţ, de 1.300.000 de ori mai mic de cât Soarele.
Însuşi Soarele, la rândul său, faţă de Steaua Antartes, este de 487 de milioane de ori mai mic. Dar câţi sori de aceştia sunt în Univers? Cu miliardele.
Atunci, ce eşti tu, omule, în Universul acesta? O infimă părticică pierdută în imensitatea lumilor. De ce, atunci, mândrie, îngâmfare pe tine?
Însuşi suveranul nostru spiritual, marea lumină ce ne călăuzeşte şi ne iubeşte, Domnul Isus Cristos, divinitate prin rangul său, lumină orbitoare, între luminile spaţiilor, când a fost om, aci pe Pământ, cu umilinţă a trăit, cu umilinţă a vorbit, cu capul plecat şi-a dus crucea spre Golgota, locul suferinţei sale, pentru ispăşirea păcatelor noastre şi ridicarea omenirei.
Iată, am să vă citesc acum o comunicare privitoare la mândrie.
O soră de”a noastră, D-na Constanţa Enigărescu, profesoară la liceul de fete „Regina Maria'', din Bucureşti, avea o fetiţă adorabilă, inteligentă şi foarte silitoare. Urma şcoala primară de pe prelungirea Dorobanţilor.
Într”o zi, s”a îmbolnăvit de scarlatină şi fulgerător a trecut în ceata îngerilor. Durerea părinţilor a fost de negrăit. Un pustiu se aşternuse pe sufletul lor. Viaţa le-ar fi părut de prisos, de nu ar mai fi fost încă o dragoste lângă ei, un băeţel drăguţ şi cuminte.
Dar pe sufletele credincioase, Domnul nu le pă-răseşte. În curând, le trimite o mângâiere.
D-na Enigărescu a citit cartea mea „Viaţa de dincolo de mormânt'' şi a dorit să mă cunoască. Am răspuns dorinţei sale şi, ca să o întăresc sufleteşte, am dus-o la şedinţele cercului meu.