PĂŢANIILE LUI AURICĂ
Este în ţinutul Deccanului un oraş, cu numele Mahilaropya. Nu departe de el se află o mănăstire a venerabilului Siva. Acolo stătea odată un călugăr, cu numele Tamracuda. Acesta îşi ducea viaţa cerşind prin oraş. Ceea ce-i rămânea din pomană o punea în oala sa de cerşetor, iar pe aceasta o atârna într-un cui de lemn; după aceea, noaptea, dormea. Dimineaţa dădea mâncarea la servitori, cărora le poruncea să măture prin templu, să-l ungă cu bălegar şi să-l împodobească. într-una din zile ai mei îmi ziseră:
— Stăpâne, în templu se găseşte totdeauna de mâncare în oala ceea de cerşetor, care de frica şoarecilor stă atârnată în cui. Noi n-o putem mânca; însă pentru tine, stăpâne, nimic nu este cu neputinţă de atins. Deci, de ce să mai cutreierăm în zadar prin alte locuri? Să mergem acolo chiar acum şi să mâncăm după pofta inimii, cu ajutorul tău. Auzind aceasta, mă dusei îndată într-acolo, urmat de toată ceata. Făcui o săritură şi ajunsei deasupra oalei. Acolo dădui servitorilor mei tot felul de bucate; pe urmă mâneai şi eu. După ce ne saturarăm cu toţii, pornirăm spre locuinţele noastre. în felul acesta îi mâneam mereu mâncarea. Călugărul, ce-i drept, o păzea cât putea mai bine. însă cum îl fura somnul, mă suiam acolo şi-mi căutam de treabă. Odată acela se puse cu tot dinadinsul să se păzească de mine. Aduse o nuia despicată de trestie de mare. Cu aceasta lovea în oală, chiar când stătea culcat, fiindcă se temea de mine. De frica loviturii eu plecam şi lăsam mâncarea neatinsă. Astfel mă hărţuii cu el nopţi întregi o bună bucată de timp. într-o zi sosi la schitul lui un oaspe călător. Acesta era un călugăr, cu numele Brhatsphig, prieten cu acela şi care se afla într-o călătorie spre un loc sfânt de scăldat. Cum îl văzu, călugărul celălalt îi ieşi întru întâmpinare cu cinste şi-l primi aşa cum se cuvine unui oaspe. După aceea, noaptea, se culcară amândoi împreună pe-un aşternut de fân şi începură să-şi povestească lucruri evlavioase. însă, în timp ce Brhatsphig îi vorbea, Tamracuda, plin de teamă din pricina şoarecelui, lovea mereu cu varga în oala cu pomană, dându-i răspunsuri anapoda. Absorbit cu totul de îndeletnicirea sa, ajunse să nu mai rostească o vorbă. Atunci oaspele în culmea mâniei zise:
— Hei, Tamracuda, văd eu bine că nu-mi eşti prieten, căci nu eşti bucuros să stai de vorbă cu mine. De aceea voi părăsi încă din noaptea asta schitul tău şi mă voi duce la alt schit. Doar se spune:
''Vino, apropie-te, aşază-te pe scaunul acesta, de ce te arăţi aşa de rar? Ce mai veste? Eşti tare slăbit. Ce mai faci? Mă bucur să te văd!'' Cei care înveselesc în felul acesta, prin cinstea pe care le-o fac, pe prietenii lor iubiţi care sosesc ca oaspeţi în casa acelora cu drept cuvânt se cuvine să se meargă totdeauna fără
sfială. (60)
Dacă însă gazda priveşte cu nelinişte în juru-i sau în jos, atunci când zăreşte pe vreun oaspe, cei care intră în casa aceea sunt nişte oameni lipsiţi de demnitate. (61)
Acolo unde gazda nu se scoală pentru a saluta pe oaspe, nu-i spune vorbe prietenoase şi nu-i povesteşte despre virtuţi şi viţii, în casa aceea nu calcă nimeni. (62)
Eşti îngâmfat că ai şi tu o chilie. Ţi-ai pierdut dragostea pentru prietenii tăi. Nu știi că, sub aparenţa unui adăpost, prin chilia ta ţi-ai dobândit iadul. Doar se spune:
Dacă ţi-i gândul la iad, n-ai decât să te faci popă numai pe un an sau să conduci o mănăstire timp de trei zile; altceva nu-ţi trebuie. (63)
De aceea, nebunule, eşti de plâns pentru îngâmfarea ta. Am să părăsesc chilia și am să plec! |
Adevăr Divin
