Totul a început cu un vis ...
Munți înalți... o clădire așezată pe stânci, o clădire roșie, de un roșu stins, un roșu ca al soarelui în amurg; mai jos, hoituri de câini care putrezeau acoperite de un noian de muște... Vântul îmi încovoia spinarea. în vis, stăteam în picioare, dar aveam impresia că mă aflu foarte sus, mai sus decât mine însumi, deasupra unui trup destul de delicat, uscat ca o aripă de fluture. Era trupul meu și totuși nu era al meu. Prin sânge îmi circula o nesecată ură, ce mă împingea din urmă să caut pe poteci un om pe care voiam să-I ucid cu bâta; ura era atât de puternică – un lapte negru clocotitor –, încât până la urmă a dat pe dinafară și m-a trezit.
M-am regăsit eu cu mine însumi, doar cu mine, în așternuturile mele obișnuite, în camera mea din Montmartre, sub un cer parizian.
Visul m-a amuzat.
Numai că visul s-a întors.
De unde vin oare visele?
Și pentru ce se năpustea acesta asupra mea?
Noapte de noapte mă pomeneam bătând lungile drumuri pietroase cu răzbunarea aceea ascunsă în suflet. Si mereu aceleași hoituri de câini si bâta din mâna mea care-l căuta pe omul pe care trebuia să-l doboare.
A început să mi se facă frică. În mod obișnuit, visele apar, apoi se șterg. Visul ăsta părea să se instaleze definitiv! Începeam să frecventez două lumi, la fel de stabile, la fel de fixate: aici, la Paris, lumea la lumina zilei în care mă loveam de aceleași mobile, mă ciocneam de aceiași oameni, în același oraș; iar acolo – dar unde oare, acolo? – lumea munților înalți de piatră, în care voiam să ucid un om. Dacă visele se repetă în miezul vieții trăite când ești treaz, cum să nu crezi că e vorba de o a doua viață pe care o trăiești? Oare ce poartă îmi deschisese mie somnul?
Răspunsul a zăbovit doi ani până să capete chipul unei femei.
Era o femeie vagă precum fumul țigării pe care o fuma; stătea în fundul cafenelei, unde obișnuiam să-mi iau micul dejun, singură la masă, cu privirea pierdută în rotocoalele de fum care o înconjurau. Îmi ronțăiam cornul fixând-o cu privirea, fără gânduri ascunse, doar așa, pentru că făcea parte dintre acele ființe la care te uiți fără să știi prea bine de ce te atrag.
Femeia se ridică si veni să se așeze în fața mea. Îmi luă cornul din mână și-l termină în locul meu. Era un gest atât de firesc, încât nu m-am împotrivit. Apoi cătă țintă în ochii mei:
– Tu ești Svastika, zise ea. Ești unchiul. Ești omul prin care s-a întâmplat totul, pietricica de care te împiedici la început de drum.
– Nu cred, am spus eu simplu. Eu sunt Simon.
– Nu, zise ea.
– Ba da, Simon, așa mă cheamă de treizeci și opt de ani.
– Nu știi nimic, mi-o tăie ea. Te cheamă Svastika. Străbați de veacuri munții din vise, încercând să-ți purifici sufletul. Ai vrea să te eliberezi de ură. Nu vei izbuti decât istorisind povestea aceluia cu care te-ai luptat, povestea lui Milarepa, cel mai mare dintre sihastri. Când o vei fi istorisit de o sută de mii de ori, vei scăpa în fine de samsara, migrația ta în cerc și fără sfârșit.
Și se întoarse să se așeze la locul ei, izolându-se îndărătul unui zid albăstrui și tremurător de fum. Repeta întruna:
– De o sută de mii de ori, mă auzi, de o sută de mii de ori...
Evident, mi-am spus că era țicnită, dar reținusern cele două nume, Svastika și Milarepa, unchiul și nepotul, așa că am făcut cercetări să-i identific. Într-o bibliotecă am descoperit cântecele lui Milarepa, venerabilul și puternicul yoghin. Și am pornit într-o călătorie spre Tibet pentru că voiam să merg acolo, sus, pe acoperișul lumii. Și am citit poemele pe care le-a transmis ucenicilor lui. Și am aflat, la treizeci și opt de ani, că mă numeam efectiv Svastika și că purtam acest nume de nouă veacuri.
Visele mele mi-au spus-o: am fost câine, furnică, rozătoare, omidă, cameleon și muscă de băligar. Până acum, am avut puține vieți omenești pentru a mă elibera povestind. Am migrat destul de rău. Mult prea adesea șobolan sau șoarece; mult prea adesea mort într-o capcană sau în botul unei pisici. În trupul ăsta de acum, trebuie să mai îndrept ce se mai poate îndrepta. În seara asta, după socotelile mele și cele din vise, cred că mă apropii de cea de-a suta mia oară... Să fie cumva povestirea cu numărul nouă sute nouăzeci și nouă de mii nouă sute nouăzeci și nouă? Să fie oare cea cu numărul o sută de mii?
Cu asemenea cifre, cum vreți să țineți o socoteală precisă?
Povestea mea începe în Tibet, în ținutul din inima țării dinspre miazănoapte. Eram păstor. Într-o zi, demonii s-au strecurat în trupul caprelor și iacilor mei; animalele asudau de fierbințeală, picioarele le tremurau, umblau amețite și mureau într-un răstimp de câteva zile, cu balele curgându-le. Boala lor m-a lăsat sărac lipit pământului.
Ducând doar câteva boccele din puținul rămas, am sosit acasă la vărul meu cu nevasta și fiii mei. Vărul ne-a primit foarte frumos la Kyagnatsa. În casa lui creștea micul Milarepa, care a dat fuga înaintea noastră să ne întâmpine. Îmi amintesc de primul lui zâmbet, în prag unde ținea ușa deschisă.
Copilul Milarepa s-a tulburat foarte tare când a aflat de nenorocirile noastre, ne-a plâns de milă, ne-a îmbrățișat, a vrut să-și dăruiască toate jucăriile fiilor mei. Iar când a descoperit că ne rămăsese, nevestei mele și mie, doar câte un singur strai pentru fiecare, doar o singură haină pe care n-o puteam spăla decât în zilele când era frumos, a jelit. Într-o singură clipă, mila lui m-a acoperit de păduchi și de zdrențe. Bunătatea lui mă înjosea. În suspinele lui din seara aceea, am descoperit că eram sărac.
Pag. 5 – 11 |
Adevăr Divin
