Minunile lui Dumnezeu în viața mea

„Bătrânul scrie despre minuni cu o credință ca a unui copil mic, dar totodată cu grija adevăratului teolog. Scrie simplu și nepretențios, pentru ca toată lumea să-l poată înțelege... credința sa este veritabilă și din toată inima. Smerenia sa ajunge la neprihănirea pe care o au copiii... Rugăciunea și credința sa făceau adevărate minuni.

O carte poate salva nu unul, ci multe suflete. Iar aceasta va fi pomenirea cea mai bună și mai bineplăcută lui Dumnezeu a binecuvânta tu lui părinte Haralambie.”

– P. Sotirhos

Partea 1

1. În spatele norului

Pe când ne retrăgeam din Tepeleni, după acea titanică bătălie de pe frontul albanez din 1940, am ajuns în Limbochovo, în Epirul de Nord. În noaptea din Vinerea Mare a anului 1941, am auzit la o intrunire a personalului că propria noastră companie a fost numită să pornească ultima în călătoria de retragere, la ora 2 noaptea. Din păcate însă, compania nu a fost înștiințată după cum se planificase. Toți ceilalți plecaseră, iar compania dormea. Asta era extrem de periculos.

L-am deșteptat pe sergentul-major în miez de noapte și l-am întrebat:

– Ce se întâmplă? A plecat toată lumea? Noi mai rămânem? Ne vor lua prizonieri.

– Nu avem încă niciun ordin, îmi spuse el.

– Conform programului de care am auzit în conversație, trebuia să plecăm la ora 2 și acum este 3:30. Suntem ultimii. Dușmanul e aproape. Ei ne vor prinde de vii.

Sergentul major înțelese că era un moment critic și ordonă să plecăm imediat.

Răsăritul soarelui ne prinse pe creasta unui munte lung, îngust și pleșuv. Ziua aceea era foarte frumoasă. Cerul era complet fără nori. Soarele îmbrățișa vârfurile munților. Dedesubt se întindea câmpia Arghirokastron, de un verde foarte intens.

Nu am putut să ne bucurăm de lumina soarelui. Îndată apărură forțele aeriene ale italienilor și nemților aflate în recunoaștere. Ziua aceea fu îngrozitoare. Muntele era pleșuv, deci nu exista nicăieri vreun loc unde să ne ascundem. Din spate și din părți inamicul ne amenința. Forțele aeriene ale nemților urmau să ne vadă și să ne distrugă.

Atunci Dumnezeu ne veni în ajutor, fără putință de tăgadă.

Un nor acoperi tot muntele și așa continuarăm să mergem sub umbra lui, nevăzuți până la orele după-amiezii. După aceea ajunserăm la vechile noastre hotare la Pontikates, și ne ascunserăm într-o pădure.

Am simțit atunci ceea ce se spune în Vechiul Testament: „Atunci Dumnezeu, ca să-și apere poporul Său, când armata lui Faraon îi urmărea, a trimis un nor care-i acoperea pe ei ziua, iar ei mergeau sub umbra lui, în vreme ce noaptea același nor apărea ca un stâlp de foc, care le lumina calea.” Așa că același lucru s-a întâmplat și acum, fiindcă Hristos „același este, ieri, azi și în veac.” Și trebuie să adăugăm că forțele aeriene germane au bântuit cu furie toată ziua. Cu zgomote demonice, sute de avioane zburau deasupra noastră. Noi însă eram în siguranță sub dumnezeiescul Acoperământ.

2. Roadele postului și rugăciunii

În Ioannina există o asociație religioasă. Aceasta continuă activitatea fostei Asociații ,,Panaghia”, pe care a fondat-o un doctor care fusese necredincios, Salamangas, în timpul ocupației turcești. Fondarea sa a fost neobișnuită. Doctorul trata pe un bolnav. În Joia Mare însă, doctorul i-a spus că va muri în acea noapte. Și într-adevăr acela a murit. Cadavrul a fost spălat, iar rudele și vecinii au stat de veghe toată noaptea lângă el. La orele dimineții însă, el își deschise ochii. Mortul revenise la viață! Nu era o nălucă a unui om mort.

Cel ce fusese mort a spus că a fost ridicat până la un câmp mare și strălucitor, plin de oameni. La un moment dat, locul acela a strălucit cu o lumină nespusă. Dumnezeu a trecut pe acolo, l-a privit și a spus: „El nu trebuie să stea aici! Duceți-l înapoi.” „Un înger m-a luat – spunea el – și m-a adus aici jos.”

De dimineață, familia sa îl chemă pe doctor să-l vadă.

– Dar e încă în viață? întrebă doctorul.

– A înviat! îi spuseră ei.

Doctorul necredincios își făcu semnul crucii. Se uită la acel om care stătea în pat epuizat și îl examină.

– Să-i dăm puțin lapte azi, doctore?, îl întrebară cei din familie.

– Nu, le spuse el. Dumnezeu, Cel care l-a înviat, poate să-l țină azi în viață și fără lapte. Este Vinerea Mare. Veți pisa doar niște alune. Veți face din ele ceva asemănător cu laptele și îi veți da să bea.

După acest incident, medicul necredincios începu să fie foarte credincios. Se pare că minunea a avut efect asupra lui. El publică un ziar religios, „Trâmbița” și luptă piept la piept cu turcii în timpul ocupației turcești. El fondă de asemenea o asociație religioasă, „panaghia”, cu o bibliotecă de o mie de volume.

Fiul fostului necredincios a fost Takis Salarnangas, un foarte evlavios avocat și colonel de justiție militară. El a scris destule cărți cu conținut religios și cărți despre Sfântul Cosma Etolianul. L-am întâlnit și pe el, și pe acel om care înviase, când erau deja bătrâni. Asociația își schimbase numele în „Sfântul Cosma Etolianul”.

Această asociație a dezvoltat o activitate uriașă, cu predici, școli duminicale și activități filantropice. Ei au cooptat predicatori importanți precum Ioan Kapsimalli, Hristodul Papagiannis, Atanasie Frangopoulos, Eustație Basta și alții. În 1938 m-au luat și pe mine, ca predicator mirean.

Din nefericire, câțiva oameni puternici, mânați de invidie, au vrut să dizolve asociația În 1943, în anii ocupației, a venit un ordin de la Minister să fie înlocuiți președintele și secretarul Asociației, astfel încât aceasta să fie slăbită și să se destrame.

Cu două zile înainte de a sosi ordinul, vestea înlocuirii a fost aflată de membrii Asociației. Însă era un ordin și nu se putea face nimic. Aghiokosmiții au căutat scăparea la Dumnezeu. Cu toții au hotărât să țină post ziua următoare fără să mănânce absolut nimic, precum făceau primii creștini și să săvârșească Sfânta Liturghie așa cum se făcea atunci. În după-amiaza aceleiași zile, Dumnezeu le-a răspuns rugăciunilor. Într-o clipită, secretarul a fost inspirat să-i schimbe pe cei care fuseseră dați afară. Și cu adevărat! Întregul Consiliu a fost chemat și s-au făcut două înlocuiri. Documentele au fost redactate în acea noapte. Iar când a venit a doua zi ordinul, ei au spus că persoanele numite nu făceau parte din Consiliu.

După aceea a venit un alt ordin, ca întregul Consiliu să fie destituit. Ei însă cunoșteau trucul și între timp toți membrii Consiliului au fost schimbați. Când a sosit ordinul, nu a mai găsit pe nimeni. Apoi a venit un alt ordin, ca orice Consiliu ar fi existat să fie schimbat. Între timp ei au schimbat Consiliul cu consiliul administrativ. Așa că iarăși nu au reușit să facă nimic.

Minunea de aici este că, după postire și săvârșirea Sfintei Liturghii, Dumnezeu i-a luminat să facă schimbarea Consiliului și Asociația religioasă să fie salvată.

3. Toți au dispărut

În 1944 eram foarte istovit și m-am dus să locuiesc la Mănăstirea Pantocrator din Aggelokastro, Mesologgi. Era în luna iulie. Rebelii comuniști de la ELAS luaseră în stăpânire zona. Într-o după-amiază veni mai-marele satului, însoțit de alte trei persoane cu funcții mai importante. Ei erau trimiși de organizația comunistă E.A.M.

– Avem un ordin – îmi ziseră ei – de la organizație, ca să rupeți orice legătură cu Organizația Creștină din Agrinion și cu Metropolis din Mesologgi. Veți primi ordine de la pan-clerici.

Pan-clericii erau o organizație comunistă pentru preoți. Eu le-am spus:

– Am uzat multe perechi de pantaloni stând pe scaun și citind. Am citit mult și am găsit despre Sinodul Apostolic, Sinoade Ecumenice, Sinoade Locale, Sinaxe Mitropolitane, însă despre ideea de pan-clerici n-am găsit scris nicăieri.

– Treaba arată urât – îmi spuse el – și trebuie să le spunem că veți colabora cu noi. (Oamenii erau buni și se străduiau să mă salveze. Totuși n-au putut să spună mai mult decât atât.)

– Spuneți-le – le-am zis eu – că voi urma Evanghelia așa cum am primit-o. Nu voi schimba nicio iotă sau cirtă.

Oamenii plecară întristați. O persoană, pe nume Haralambie Fostiras, rămase și îmi spuse:

– A avut loc o deliberare a Tuturor Membrilor, douăzeci și trei la număr, din care fac parte și eu. Ei au luat hotărârea să vă execute. Iar aceasta, că ne-au trimis pe noi, a fost o scuză. Am vrut să vă spun asta. Nu vă mai pot ajuta cu altceva. Veți hotărî singur ce veți face.

Între timp se întunecase. Am rămas singur și cugetam la ce era de făcut. Maijos se întindea satul Megalochori și acolo toți erau comuniști, chiar și copiii. Ca să plec, trebuia să trec prin sat. Ca să ajung la gară, trebuia să merg 20 de minute și de acolo, cu trenul, puteam să ajung la Agrinion. Aceasta însă ar fi fost cu neputință, căci m-ar fi capturat cu siguranță. Ca să plec prin partea opusă, ar fi fost mai departe. Ar fi trebuit să trec prin sate și să merg pe jos două zile. Toată zona aceea era ocupată de rebelii de la E.A.M. care, desigur, m-ar fi capturat. Îmi tot frământam mintea, când deodată mi-a venit în gând Apostolul Petru care se afla în închisoare și urma ca a doua zi Irod să-l execute. Iar noaptea un înger l-a eliberat. „Dumnezeu este mare”, mi-am spus. Mi-am făcut rugăciunile și m-am culcat.

De dimineață mă gândeam iarăși cum să fac să plec, însă totul părea dificil. Mi-am amintit de Domnul pe Care l-au luat până pe buza muntelui ca să-L arunce de acolo, iar „El, trecând prin mijlocul lor, a scăpat.” Cu siguranță, m-am gândit eu, că i-a orbit ca să nu-L vadă și așa nu au putut să-L vadă și a scăpat de ei. Astfel că m-am hotărât să plec prin sat. Am pornit și am coborât dimineața la ora 9 din mănăstire, care se afla sus pe un deal, iar satul se găsea în partea opusă. Întreaga scenă era ca un amfiteatru și putea fi văzută de peste tot. Am ajuns jos în vale, am trecut micul pod și am început să urc spre sat ca să ajung în vârf. Urechile îmi serveau drept radar, în caz că i-aș fi auzit că vor să mă oprească.

Însă aici s-a petrecut minunea. Am urcat tot satul, am trecut și prin piață și nu am văzut pe nimeni, nici măcar unul singur. În ce chip Domnul i-a ascuns și i-a dat deoparte! Când am ajuns în vârf, am respirat ușurat. Am coborât costișa și am ajuns la gară. Acolo ei nu se puteau apropia. Astfel am fost salvat. Slăvit să fie Domnul!

4. Ucigașul moare

Era în perioada întunecată a Ocupației și a EAM-ului (Frontul Național al Eliberării, adică comuniștii). La Agrinio, părintele arhimandrit Benedict Petrakis lucra. Într-o noapte târziu după ce și-a terminat lucrul, a plecat de la trapeza închinată Sfinților Doctori rară de Arginți, ca să meargă în chilia sa. Alte două persoane, Elias Xenos (acum părintele Spiridon, ieromonah în Sfântul Munte) și Kimon Kanellakis, l-au însoțit, fiindcă știau că el avea dușmani de moarte. El le-a spus, însă, să nu o ia pe drumul obișnuit, care era și mai rapid, ci pe altul, care înconjura locul. Așa au și făcut. Acest lucru s-a petrecut însă din luminarea lui Dumnezeu, fiindcă pe drumul obișnuit cineva aștepta sub un pod ca să îl omoare. Alții îi ordonaseră să îl omoare pe preot: Organizația comuniștilor. În felul acesta părintele Benedict scăpă cu viață.

Această minune are și o continuare. Acel nefericit, fiindcă așteptase multă vreme și părintele nu trecea, se duse acasă să doarmă. El știa că în dimineața zilei următoare, care era o joi, adeseori se întâmpla ca părintele să liturghisească la Biserica Sfinților Doctori fără de Arginți. El urma să înceapă Sfânta Liturghie la ora cinci și un sfert și să o încheie la șapte și jumătate, așa încât salariații și muncitorii să aibă timp să ajungă la birourile lor, la magazinele lor și la serviciile lor până la ora opt dimineața. Cel ce vroia să-l ucidă pe părintele își pregăti din nou în acea noapte cuțitul și pistolul și mâncă împreună cu sora lui. Urma să îi întindă o cursă în străduța îngustă și întunecată la ora 4 dimineața. De îndată ce părintele Benedict și cu mine urma să ieșim din casă, el ne-ar fi omorât cu siguranță. Cu adevărat! Părintele Benedict și cu mine, care îi țineam geanta cu veșmintele, am ieșit afară, dar n-am observat nimic. Ce se întâmplase?

De îndată ce ucigașul s-a așezat la masă în acea noapte, piciorul începu să-l doară îngrozitor. Durerea creștea mereu. Devenise îngrozitoare. La ora 4 dimineața când ar fi trebuit să plece să înfăptuiască crima, se afla într-o stare disperată și, înainte de prânz, sărmanul muri! Fiind în chinuri, el și-a descoperit planurile surorii sale, care era și ea comunistă. Acestea ar fi rămas necunoscute dacă sora lui nu le-ar fi dezvăluit. A fost atât de impresionată, încât s-a dus ea însăși să-i povestească părintelui Benedict.

Dumnezeu ne-a păzit în chip minunat. Fie numele Său lăudat și fie ca mila Lui să se reverse și asupra sufletului celui ce ar fi urmat să fie ucigaș.

5. Taina Înaintemergătorului

În 1947, am vrut să fac o pepinieră de puieți de pomi la Papadates în Makrineias, astfel încât fermierii să-și poată îmbunătăți situația prin cultivarea pomilor. Îl aveam în minte pe Sfântul Cosma Etolianul, care îi îndemna pe oameni să cultive pomi.

Pag. 11 – 17