Trei ceasuri în iad

Localizarea acțiunii în Germania a fost, evident, impusă de pretențiile regimului politic de atunci că iadul de acasă era Rai. Editorii și cititorii au înțeles la vremea tipăririi, în anul 1970, alegoria.

Se pare că au înțeles-o și cenzorii, dar au admis publicarea cărții pentru că le-a plăcut până și lor, ceea ce era, evident, un act conspirativ.

Cartea denunță frica, opresiunea, atentatul împotriva identității oamenilor, limbajul de lemn și toate relele regimului. Personajele sunt fictive, iar autorul, sub forma alegoriei, redă atmosfera de iad și măsura până la care ateismul și tirania au izbutit să deformeze ființa umană.

Cenzorii au trăit și ei în acest iad, responsabili de întreținerea lui. Iar autorul ar vrea să creadă că, în pofida evidenței, în tainițele sufletelor lor, mai păstrau și ei fărâme de omenie. Acest lucru se pare că-l revendică de-abia acum, într-un târziu, cu convingere.

Glas se aude în Rama, bocet fi plângere mare.

Rahila își plânge copiii și nu vrea sa se mângâie,

pentru ca nu sunt

(Ieremia 31, 15)

Caterina Adam trecea în oraș drept „bătrâna doamnă Adam”, cu toate că abia împlinise 45 de ani. Umbla îmbrăcată numai în negru, în rochii din stofe ieftine, transformate și vopsite, iar pe stradă purta, fără grație, văl negru. Nu un văl obișnuit, de doliu, din acelea care acoperă fața fără s-o ascundă în întregime, și nici voaleta filigranată, pânza elegantă de păianjen, cu care se împodobesc doamnele distinse, ci un fel de feregea deasă, din mătase neagră, înfășurată de câteva ori în jurul capului, pe care o strângea cu amândouă mâinile sub bărbie, zgribulindu-se și iarna, și vara, fără osebire.

Își ținea capul aplecat într-o parte, căzut, ca și cum tendoanele și mușchii gâtului și-ar fi pierdut toată vlaga. Umerii și-i aduna spre piept, cum faci când ți-e foarte frig și ești îmbrăcat subțire, din care pricină își desăvârșea de la o zi la alta un spate încovoiat, de bătrânică nevolnică.

Cu greu ar fi putut cineva bănui, văzând-o așa, că fusese până nu de mult o femeie proaspătă, vioaie, demnă, o doamnă, onorând cel mai propriu înțeles al cuvântului, o frumusețe ușor gravă, cu centrul de echilibru bine luminat, de unde răspândea priviri limpezi, superioare, fără ostentație, fiind în orice împrejurare, în chipul cel mai natural. în notă autentică, cu neputință de răstălmăcit. Chiar femeile o invidiau fără răutate, dorind s-o imite și s-o egaleze. De la prima vedere te obliga s-o asociezi cu rotunjimile fastuoase, tăiate în marmură de către vechii artiști ai Heladei. Suită de arcuri de cerc și elipse. Cultivată, odinioară, pe când conversația mai făcea încă frumusețea vieții în societate, înainte de război și înainte ca sloganurile să fi șablonizat totul, strălucise printr-un ascuțit spirit de pătrundere, printr-o bogată informație, prin ponderație și echilibru. Emana un fluid de maiestate bărbătească și impunea respect.

Acum însă își ascundea totul – frumusețea trupului și pe cea a spiritului - sub înveșmântarea aceasta neagră și ponosită, care îi dădea un aer halucinant, stătut și îngust.

Dar sub văl, surprinzător pentru cine ar fi putut-o privi, fața ei își păstra și acum geometria nealterată și prospețimea de fruct abia copt. Vântul acela otrăvitor și implacabil, care veștejește năprasnic obrazul femeilor, instalându-se subit în plină toamnă, ireversibilă și exasperantă, pe ea, în ciuda semnelor din afară, n-o atinsese încă. Un alt vânt însă, o vijelie cumplită iscată din senin, ca vârtejurile din toiul verii, în care credința populară îl vede pe Diavolul care se înșurubează în văzduh și care culege și mistuie în înălțimile pustii tot ce întâlnește în cale, îi atinsese inima și fusese de-ajuns s-o smulgă din rădăcini, s-o veștejească și să-i dea aerul acesta de doamnă bătrână, cu mult mai devreme decât s-ar fi cuvenit. Apelativul care, în prezența femeilor e ocolit cu discreție, și chiar și atunci când e îndreptățit e socotit prematur și injurios, pe dânsa n-o supăra. Că era bătrână, că-și încheiase călătoria și-și jucase rolul, era tocmai opinia pe care și-o dorea și în care se complăcea familiar. Rămășița de tinerețe o deranja și i se părea indecent s-o mai aibă si să si-o arate. Hotărâse că nu i se mai potrivește și și-o masca.

I se spunea și „bătrân a doamnă neconsolată”.

Toate acestea pentru că Anton, fiul ei, tânăr profesor de istorie, pasionat etnograf, fără îndoială un viitor universitar la modul german, informat și sistematic, cu mai bine de trei ani în urmă, în primul an al războiului, plecase și nu se mai întorsese dintr-o călătorie de studii, pe urmele unor legende din nordul țării. O plecare în plină tinerețe, ancorată într-un absurd prematur și deconcertant, care sfârșise prin a se chema moarte, nume în stare să întoarcă pe dos, în mânie și în protest, cea mai dreaptă judecată, pe cel mai echilibrat dintre oameni. Sau și mai grav, cum se contura cazul doamnei Adam, în stare să arunce pe cel lovit pe neașteptate de ea într-o prostrație consimțită cu dușmănie, ca să denunțe măcar așa frumoasa ordine universală!

În gândul ei, acum, lângă cuvântul moarte nu mai putea sta cuvântul echilibru. Pentru că moarte e singurul cuvânt care nu e cuvânt, ci altceva. Dacă totuși uneori echilibru poate sta lângă moarte, doamna era convinsă că atunci se realizează o relație doar cu cuvântul moarte, si nu cu moartea însăși. Cel care e în echilibru nu e în experiența morții, ci într-o angajare verbală, undeva în afara faptului, lângă el, la suprafață. Ea, doamna Adam, era în fapt. Anton era din trupul ei și, partea aceasta prin care ea păstrase netăiate toate cordoanele, murise, și ea rămăsese în dezechilibru. Moartea, ca o cangrenă a unui mădular al trupului ei, înainta într-însa, o cucerea zi de zi, ceas de ceas. Primise în legătură cu Anton doar o înștiințare poștală seacă, neoficială, purtând o semnătură indescifrabilă, că se prăpădise într-un accident. Venea de la un binevoitor anonim, lipsit de imaginație sau prea plin de scrupule. Nu spunea nici unde, nici când, nici în ce împrejurări s-a petrecut nenorocirea și, mai ales, nu spunea nimic despre ceea ce s-a întâmplat cu corpul, care ar fi trebuit restituit familiei. Ca și cum s-ar fi descompus într-o catastrofa inedită, pe care cine știe ce interese o voiau secretă. Se gândise și la asta, fiindcă se gândise și la alte o mie de detalii, pe care ar fi vrut să le cunoască, în legătură cu dispariția lui.

E știut că detaliile, când e vorba de moarte, chiar dacă nu consolează, întregesc cumva destinul celui dispărut, îl înscriu printre rânduielile firești ale vieții, îl îmbracă în cauze, îl așază în împrejurări mai la îndemâna înțelegerii, îl motivează, reduc din gravitatea morții, chiar dacă toți știu că orice reducere e un paliativ mincinos, de circumstanță, dar în felul acesta îi ajută pe cei care rămân să suporte despărțirea mai ușor și să uite pierderea mai repede.

Desigur, și din lipsa acestor detalii, doamna Adam era neconsolată. În urmă cu zece ani, se împăcase mai ușor cu moartea soțului, bolnav mai întâi, pentru care încercase totul ca să-l salveze și pe care îl îngropase apoi cu sentimentul firescului. Fuseseră niște faze, se celebrase ritualul comun tuturor plecărilor, se astupaseră treptat toate supapele prin care ar fi putut izbucni, pe neașteptate, protestul și golul, pe când acum...

Atunci îi mai rămânea Anton. Acum, rămăsese singură. Poate că nici nu i se acordase timpul de care au nevoie mintea și inima pentru a transforma dezolarea și pustiul în înțelepciune. Căci așa se cheamă ceea ce câștigă oamenii după ce o moarte le strică armonia. Își înșală atunci luciditatea, folosind niște rezerve construite din vreme pentru orice eventualitate sau descoperite ad-hoc, un fel de instinct artificial de conservare, pe care îl numesc frumos înțelepciune, și astfel consimt să existe mai departe, până când timpul și slăbirea memoriei îi ajută să-și revină definitiv și să-și continue existența, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Doamna Adam nu primea ofertele acestui atât de omenesc instinct de conservare, iar înțelepciunii acesteia, dacă ar fi trebuit să-i dea un nume, i-ar fi zis prefăcătorie și lașitate, subtile, dar tot atât de abominabile trădări.

Să mai adăugăm la toate acestea că Anton fusese, mult peste măsura obișnuită, slăbiciunea ei. Se nimerise a fi un exemplar uman incontestabil reușit. Roz și alb catifelat, cu desăvârșiri feminine într-un tot bărbătesc, era expresia celui mai evoluat tip fizionomic posibil. Sinteza biologică – se lăuda familia – a unui întreg șir de generații de strămoși, țărani sănătoși, apoi intelectuali, medici, profesori, preoți catolici și pastori rafinați, adăugând fiecare câte ceva la migala organizării armonioase a materiei și a spiritului, într-un chip și într-un trup aproape de perfecțiune. Împlinind aceste daruri fizice cu o inteligență care se plasa cu ușurință în inima problemelor celor mai dificile, vibrând ca cel mai fin seismografia mișcările inteligențelor din jurul lui, cu care se acorda creator, natura anticipase într-adevăr într-însul un model al unor perfecțiuni viitoare, spre care se tot stilizează de veacuri materia și spiritul.

Asemenea tipuri se întâlnesc rar și, tocmai pentru că înrnănunchează un tot de însușiri frumoase, se oferă prieteniilor calde și cuminți, sentimentelor adânci și durabile, inspirând iubire si încredere.

, Până la un punct, stăruința doamnei Adam în durere putea fi deci înțeleasă. Ceea ce îngrijora la dânsa era excesul. Căci ea refuza înțelepciunea nu pentru că nu ar fi fost dotată pentru ea, ci pentru că era mai tranșantă decât media oamenilor, mai sensibilă la ideile și faptele grave, mai puțin dotată pentru compromisuri. Pentru că era mai profundă. Devenind din ce în ce mai închisă și refuzându-se comunicării cu cei din jur, numărul celor care încercaseră s-o consoleze scăzu, până când rămase cu totul singură.

Anton lăsase în urmă și o logodnică, Clara, care, doctoriță fiind, își dăduse toată-silința s-o elibereze de ceea ce putea deveni un sindrom obsesiv, cu urmări nefaste, dar și demersurile ei fură sistematic refuzate.

– Sindrom obsesiv! Atâta pricepeți voi. Pentru voi, totul are un nume, și, dacă are un nume, e maladie. Urmează tratamentul. Lasă, Clara, lasă ... Sunt încăperi în care nici preotul, nici medicul n-au dreptul să intre. Ar deranja. Tu încă nu poți înțelege asta. Și mai ești și medic, puțin deformată de proaspetele tale cunoștințe despre om! Ar fi bine să nu înțelegi niciodată, dar tare mă tem că cel puțin o dată ne e dat tuturor să înțelegem! Și ce mai rămâne din noi când înțelegem?! Lasă, nu sunt bolnavă și nici n-o să mă îmbolnăvesc. E altceva...

Doamna era inaccesibilă consolărilor de orice fel si de oriunde ar fi venit, iar de urmări nu-i păsa. Ea nu voia să uite. Își cultiva cu încăpățânare, minuțios și metodic, o disperare activă, ca și cum și-ar fi îngrășat un vierme tocmit să-i roadă sufletul. Să i-l roadă ca să nu uite. Își reînnoia cu orice prilej amintirea lui Anton, voia să sufere pierderea lui adânc, lent, conștient, dureros, neîntrerupt, parcă în ciuda cuiva, parcă răzbunându-se pe cineva.

Cu cât suferea mai adânc și mai sistematic, iubea mai mult.

De fapt, se străduia să nu-și piardă iubirea. Poate că acesta și era, redus la esența lui, secretul cultului căruia i se deda ca o vestală, arzându-și inima cum nu mai făcuse nici o vestală până la dânsa. Ca să întrețină focul sacru al iubirii. Era felul ei de a lupta împotriva timpului care șterge, împotriva uitării care alină și care îi întoarce pe oameni la o cumințenie plată și searbădă, sentimente pe care nu le voia și care o pândeau ca s-o jefuiască.

Iubirea aceasta, exact în felul acesta excesiv, acoperind cu ea locul care fusese Anton și care era acum gol, care era GOLUL, o salva de acea singurătate de limită care argumentează și decide fapta sin ucigașilor. Era criteriul ei de orientare într-o lume care i se înfățișa acum, din ce în ce mai mult, ca fiind lipsită de consistență, pustiită de sens.

De trei ani trăia astfel. În lume, acești ani fuseseră ani de război crâncen, cu zgomot de obuze, cu prăbușiri de națiuni, groază și incertitudine. Viața ei se scurgea însă într-un ținut al abstracției totale de ceea ce se întâmpla în lume. Se scurgea în ritm de car mortuar, a cărui țintă e cimitirul și care, în drum spre el, nu schimbă cadența și nu se precipită. Nici când plouă, nici când ninge, nici când e furtună, uragan, apocalips din aer și din guri de tun, nici când pierde drumul, nici când înnoptează, niciodată, niciodată. Procesiune funerară în urma unui sicriu care nu mai ajunge la cimitir, pe un drum în cerc închis, sau în linie in finită, ca într-un blestem. Pe ultimul drum se merge încet, cu pas întârziat, pentru că fiecare pas e ireversibil și pentru că morții, și numai ei, nu trebuie să se mai grăbească.

Mergea încet.

Cu vremea, orășelul ar fi uitat cu desăvârșire de existența ei. Se eteriza văzând cu ochii, plasându-se pe o orbită izolată, într-un spațiu îndepărtat, departe de concetățenii ei. În ultimul timp nu mai răspundea la saluturi și nu se mai oprea să se achite de scurta conversație de circumstanță cu vecinii și cu prietenii, în piață sau pe trotuar. Cei care o cunoșteau știau acum că așa cum pe planeta noastră apele curg la vale și pietrele cad în jos – și așa va fi în vecii vecilor –, tot astfel viața ei se va scurge, de acum încolo, ca și apele, la vale, va cădea cum cad pietrele, în jos. Pârâu fantomatic de munte, ascuns, asemeni miilor de pârâuri care curg anonime în văi inaccesibile, numai spre bucuria sau tristețea lor, neîrnpărtășită de nimeni, ignorată, singură.

Nimeni nu se mai îndoia că dacă peste zece ani cineva va observa: „Tot neconsolată, bătrâna doamnă Adam!”, după 20, și după 30 de ani, și după o eternitate, textul va rămâne același: „Tot neconsolată, bătrâna doamnă Adam!”

Și doar era război, pe fronturi se murea neîntrerupt, mureau oameni și regimente. Mamele văduvite de fii și soțiile văduvite de soți se înmulțeau zi de zi, ceas de ceas. Ar fi avut în acest destin comun care se împlinea tragic în jurul ei, în solidaritatea nenorocirilor, nenumărate motive de consolare.

Dar fiecare femeie își trăiește în felul ei mortul și durerea.

Așa trăia această doamnă Adam. Și numai astfel mai aparținea lumii vii. Încolo, putea fi considerată și ea moartă de mult, cu lectura rămasă pe ultima pagină, pe care o tot citește și o răscitește, fiindcă morții nu mai pot întoarce pagina. Și ce să mai întoarcă? Dincolo de pagina pe care scrie moarte, în lumea aceasta nu mai scrie nimic.

Nimănui, și ei înseși cel mai puțin, nu i-ar fi trecut prin gând că va schimba vreodată sensul și cadența.

Dar rămâne întotdeauna dreptul la cuvânt al neprevăzutului. Pecetea „definitiv” aplicată de noi sau de alții pe deznodăminte „ireversibile” pe stări sufletești și pe sentimente „veșnice” e mereu revocată și înlocuită, de această vrăjitoare care se cheamă Viața, cu „provizoriu’: sau e pur și simplu ștearsă ca în scrisul evanghelic pe nisip, în calea vântului, acoperită de evenimente noi, de alte stări sufletești, de alte sentimente, care vin de undeva, din afară, ca și cum ar fi fost prevăzute într-un program, sau își fac loc pe nesimțire din noi înșine, dintr-un imens și variat tezaur de soluții care, chiar

Pag. 13 – 19