Nu-mi amintesc ce-am uitat

Sue Halpern nu ezită să experimenteze pe propria piele metode revoluționare de diagnostic sau chiar remedii, plonjând când în experimente bazate pe realitatea virtuală pentru studierea funcțiilor cerebrale, când fiind de acord cu scanări nevalidate de întreaga comunitate științifică.

Lumea medicală văzută prin ochii unei persoane ca oricare alta, așa cum reiese din cartea de față, seamănă cu un labirint în care, din nefericire, fundăturile (companii care dau faliment, medicamente care dau reacții adverse grave) nu sunt puține, iar șarlatanii sunt cel puțin la fel de mulți ca savanții geniali ori cercetătorii vizionari.

Mecanismul declanșării bolii Alzheimer și evoluția ei ulterioară sunt descrise extrem de amănunțit, dar pe lângă vastele detalii fiziologice, Sue Halpern dovedește și o profundă înțelegere a suferinței umane. Autoarea creionează foarte exact micile sau marile drame pe care le traversează familiile bolnavilor de Alzheimer sau cei care află că vor dezvolta boala înainte de manifestarea celor dintâi simptome. Citită în această cheie, cartea devine un veritabil ghid de păstrare a unei cât mai bune calități a vieții, din punct de vedere fizic și psihic, atunci când destinul pare să fie pecetluit, iar medicina nu dă semne că ar progresa mai rapid decât maladia.

Chiar dacă Alzheimerul păstrează destule necunoscute, iar un tratament miraculos încă se lasă așteptat, volumul de față reprezintă o lectură obligatorie pentru medici și pacienți deopotrivă, precum și pentru orice om care are curiozitatea de a vedea cum cercetarea și știința pot depăși obstacole considerate până nu de mult insurmontabile și pot aduce în viața oricui un strop de speranță.

Înainte să moară, la vârsta de 77 de ani, tatăl meu a trecut prin experiența Alzheimerului, deși nu a ajuns la stadiul final. Era conștient – și chiar el îmi spunea – cât de frustrant este să citești ziarul și după aceea să o iei de la capăt, sau să te uiți mirat la un desfăcător de conserve și să nu știi la ce folosește, ori să suni un prieten la a cărui înmormântare ai fost cu doi ani în urmă. Deși era normal să mă tem ca nu cumva să am soarta tatălui meu, în realitate nici nu mă gândeam la asta.

Cum de obicei întrebările nasc alte întrebări înainte de a genera răspunsuri, la un moment dat am încetat să mă mai gândesc neapărat la tatăl meu sau la mine, chiar și atunci când mă întrebam, spre exemplu, de ce memoria unei persoane de 44 de ani este în general mai bună decât cea a uneia de 77 de ani (dacă este!) și de ce memoria uneia de 26 de ani era mai bună decât a primelor două. Răspunsul la această întrebare nu era atât de simplu pe cât părea. Dacă vârsta era hoțul, ce anume fura?

Nota autorului ... 7
Mulțumiri ... 13

Capitolul 1
Neliniștea ... 17

Capitolul 2
Certitudinea ... 40

Capitolul 3
Diagnosticul ... 65

Capitolul 4
Parametri normali ... 92

Capitolul 5
Moștenirea ... 114

Capitolul 6
Planul cincinal ... 141

Capitolul 7
în vizită la Mars ... 164

Capitolul 8
De la semnal la zgomot ... 192

Capitolul 9
Input, output ... 216

Note ... 241
Note asupra surselor ... 249
Index ... 253

CAPITOLUL 1. Neliniștea

ERA O DUPÃ-AMIAZÃ MOHORÂTÃ de sfârșit de noiembrie în New York, și în orașul sumbru capricioase pale de vânt rostogoleau gunoaiele de-a lungul canalelor de scurgere, iar trecătorii cu umerii strânși și ochii în pământ se grăbeau să se adăpostească pe undeva. Doctorul Scott Small, îmbrăcat într-o cămașă de un verde închis și purtând o cravată chiar mai închisă la culoare, tot verde – fară sacou – venea dinspre 168th ,Street spre Manhattan intrând pe ușa de sticlă a Institului Neurologic din cadrul Universității Columbia. A trecut de lifturi, a luat-o la dreapta și s-a îndreptat către alte uși pe care era scris LUCY G. MOSES, CENTER FOR MEMORY AND BEHAIVIORAL CHANGES. Odată ajuns în încăpere, cu gesturi automate a luat un teanc de dosare, un halat alb cu numele lui inscripționat deasupra buzunarului și s-a dus într-o cameră fără fereastră, luminată artificial și foarte austeră, al cărei mobilier consta doar într-un birou; pe un perete se vedea o fotografie alb-negru a Central Park, instantaneu surprins într-un alt anotimp decât toamna, și deasupra unei mese de consultații atârna un tensiometru.

„Bine ați venit în biroul meu”, mi-a spus cu o ușoară ironie, fiindcă tocmai ce ieșisem din biroul lui, o încăpere luminoasă la etajul al opt-sprezecelea din vechea clădire a Spitalului Presbiterian, unde mi-a vorbit despre cercetările lui asupra moleculelor de la nivelul creierului care controlează memoria. Și acea cameră ca și aceasta era nemobilată, dar așa și trebuia să fie. În încăpere era o masă pe post de birou, o pereche de scaune cromate ce păreau a fi fost comandate din catalogul unui muzeu, un teanc de CD-uri și, surprinzător, nicio carte. Pe pereții dintre ferestrele cu vedere spre East River, Small atârnase niște tablouri imense, abstracte, pictate de soția sa, Alexis England-Small, care făcuse cândva backing vocals pentru Stevie Wonder. Pe peretele alăturat era o tablă – din acelea clasice, de culoare neagră. Small făcea această navetă între primul birou, acolo unde își făcea cercetările, și acest spațiu, unde dădea consultații o dată pe săptămână, încercând să îmbine cele două vocații ale sale: de doctor și de om de știință.

Pacienții săi erau oameni de 60, 70 sau 80 de ani și veniseră la el fie pentru că aveau o programare la clinică și se întâmpla să fie el de gardă, fie pentru că auziseră de tânărul neurolog de la vreo rudă, vreun vecin, sau prin cunoscuți, pentru că la New York toată lumea îi bârfea pe doctori. Alții se pregătiseră temeinic, căutaseră diferite clinici pe internet și citiseră articole semnate de diferiți medici, încercând să afle care era mai înțelegător, mai inteligent sau mai bine pregătit. Cei care-l aleseseră pe Small o făcuseră datorită invenției sale revoluționare, o modalitate de a scana creierul la rezoluție mare sau pentru că fusese medic rezident principal la Centrul Medical al Universității Columbia, sau fiindcă la vârsta de numai 44 de ani primise o distincție din partea colegiului medicilor McKnight Fellowship. Sau poate doar pentru că le plăcea de el, pentru că era o persoană deschisă și plăcută, deși ca fiu al unui supraviețuitor al Holocaustului crescuse în Israel unde activase în cadrul trupelor de comando în timpul războiului din Liban.

Prima pacientă a lui Small din acea zi a fost o femeie de șaptezeci și trei de ani. Fiul său, care avusese această idee, a condus-o și a ajutat-o să se așeze pe scaun. Purta pantaloni albaștri, o cămașă cu dungi alb și roz, cu o croială bărbătească, o eșarfă albă în jurul gâtului și cercei cu perle. Avea un zâmbet larg. Small a discutat puțin cu fiul doamnei. Acesta, polițist din Brooklin, venise cu dosarul complet al analizelor mamei sale, tomografiile computerizate și toate hârtiile primite de la medici cu diagnostice – exceptând Alzheimer – care ar fi putut explica letargia profundă a femeii.

,,O să rostesc trei cuvinte, i-a explicat doctorul femeii care zâmbea încontinuu, și vreau să repetați după mine. Penny, măr, masă.” Din câte aflasem tot mergând la o clinică pentru tulburări de memorie, acesta era testul de bază pentru demență, parte standard a examenului sumar minimal al stării mintale. Femeia nu a scos însă niciun cuvânt.

„Mamă, a rugat-o polițistul, fă ce-ți spune doctorul.” „Penny, măr, masă”, a repetat Small.

Femeia s-a întors către fiul său arborând același zâmbet larg, care-i ridică ușor colțurile ochilor de un albastru profund.

„Mamă, spune penny, măr, masă”, a insistat fiul. Deși era noiembrie, iar el purta o cămașă cu mânecă scurtă, începuse să transpire abundent. „Nu poate să vorbească”, a spus el, renunțând.

Small i-a împins femeii o foaie și un creion.

„Uitați-vă acum la aceste trei figuri, i-a spus el. Vreau să le desenați pe foaie.” Femeia și-a aplecat capul și a zâmbit ca și cum doctorul ar fi spus ceva amuzant. În schimb fiul său era posomorât și își freca agitat mâinile, ca și cum și le-ar fi spălat.

„Ia creionul, mamă, a spus el cu tonul cel mai polițienesc posibil, iar ea, trezită de atitudinea lui autoritară, a reacționat. Doctorul ar vrea să copiezi aceste figuri”, i-a spus el, cu o voce caldă și un ton rugător. Bătrâna a apucat creionul și a mâzgălit câteva linii pe hârtie înainte să împingă înapoi pe masă creionul și foaia de hârtie. Din locul în care stăteam am putut să văd că nu desenase un cub, o casă, o imagine tridimensională a două pătrate intersectate și nici un poliedru. Din cealaltă jumătate a camerei mi-am dat seama că schița era dovada de netăgăduit a bolii.

Peste câteva momente doctorul a spus: „Are boala Alzheimer.”

Femeia adormise deja în scaunul ei, iar medicul încerca să-i explice fiului care, cu speranța pe care ți-o dă dragostea, protesta vehement și invoca diferite diagnostice, enumera diferite sindroame și alte posibilități. Small l-a ascultat, a dat din cap după care i-a repetat răspicat diagnosticul. Era fără niciun echivoc. L-a întrebat pe polițist dacă a înțeles. Pentru că nu mai aveam puterea să mă uit la fiu, m-am întors către mamă care, chiar și în somn, afișa un zâmbet larg și m-am concentrat pe respirația ei. Mi-am sincronizat ritmul respirației cu al ei. Era o modalitate de a evita gândurile. Gândul vine oricum: toți ne speriem că am putea ajunge într-o asemenea stare. Ne temem că deja, fără știința noastră, devenim o asemenea povară.

*

Vă prezint niște statisticii: 83% dintre noi ne îngrijorăm dacă nu putem să ne amintim numele unei persoane. 60% se îngrijorează pentru faptul că au tendița de a-și rătăci cheile de la mașină. Pe 57% dintre oameni îi deranjează faptul că nu-și pot aminti un număr de telefon la câteva minute după ce l-au auzit.

Foarte multe persoane, majoritatea, se plâng că au pierderi de memorie sau că nu-și mai amintesc unele lucruri. Când cercetătorii de la Universitatea Maastricht din Olanda au chestionat 4 000 de oameni, unul din doi respondenți de peste 65 de ani au recunoscut că sunt uituci. Și, deloc surprinzător, una din trei persoane cu vârsta între 25 și 35 de ani au semnalat probleme de memorie. Asta fiindcă invariabil, tinerii asociază aceste probleme cu stresul, în vreme ce adulții consideră că survin ca urmare a unei boli.

Neliniștea oamenilor poartă un nume: Alzheimer. În urma unui sondaj realizat în 2002 de Alzheimer’s Association, 95% dintre respondenți – aproape toată lumea – au afirmat că această boală reprezintă o problemă foarte serioasă și mai mult de jumătate – 64% – dintre cei cu vârste între 35 și 49 de ani, generația „baby boomer” (copii născuți imediat după al Doilea Război Mondial) din care fac parte și eu, au recunoscut că se tem să nu sufere de această boală. De asemenea, în urma unui sondaj realizat în 2006 de către Fundația MetLife, la întrebarea „De ce boală vă temeți cel mai mult?”, pe primul loc a fost cancerul, iar apoi Alzheimerul. Pentru respondenții de peste 55 de ani răspunsul a fost în unanimitate Alzheimerul. Așa cum bine remarca poeta Diane Ackerman în The Alchemy of Mind, „majoritatea oamenilor pe care-i știu se tem de pierderea memoriei, ori de câte ori își dau seama că au uitat ceva se tem să nu fie vorba de Alzheimer, cauzând astfel apariția unei fobii generalizate”.

într-o oarecare măsură, această fobie generalizată este alimentată și de presa bine intenționată care a făcut avere din publicarea articolelor despre posibile remedii și soluții miraculoase pentru prevenirea apariției bolii. Să aruncăm o privire la articolele: „Can you prevent Alzheimer’s Disease” apărut în Time, „The Quest for Memory Drugs” publicat de Newsweek și la „Ten Ways to Get Your Memory in Shape’”?” la AARP Bulletin care aduc în discuție întrebări latente: Am nevoie de un medicament să-mi reîmprospătez memoria? Oare îmi voi pierde mințile? Sunt oare pierderile mele de memorie semnificative? Sau irevocabile?

La aceste publicații se adaugă buletinele informative trimise de reputate școli medicale, pentru care anxietatea noastră reprezintă o mină de aur. Nu demult, într-un interval de câteva săptămâni, am primit un exemplar al publicației Wellness Setter de la Universitatea din California, orașul Berkeley, care prezenta „cele mai bune metode pentru a preveni maladia Alzheimer”: o broșură de la Harvard Medical School cu titlul „Preserving and Boosting Your Memory?”; o reclamă de la Mount Sinai Medical School din New York pentru o nouă publicație Healthy Aging, care începea așa: „Uiți mereu unde ți-ai pus cheile de la mașină, uneori nu-ți amintești numele oamenilor, când porți o conversație îți găsești cu greu cuvintele... și un formular de abonare la buletinele informative trimestriale de la Universitatea Johns Hopkins, pe care l-am completat.

Apoi pe piață există produse precum Focus Factor, Memory Support, Memory Max, NeuroPower și Alert! care promit să-ți maseze creierul până când va ajunge în formă și alert, și suplimente naturiste cu denumiri ca fosfatidilserină (pentru stoparea procesului de îmbătrânire și de deteriorare a funcției cognitive), l-acetil-carnitină (pentru a activa neurotransmițătorii), vinpocetină (extrasă din saschiu) – denumiri pe care abia le poți pronunța și când mintea-ți merge brici. (Și când întâmplă asta?) Peak Brain Performance este un amestec de nu prea se știe ce fel de substanțe, a cărui „formulă revoluționară (care conține) un dozaj de ingrediente naturale cercetate de zeci de ani”, denumită Procera A VH, descoperită de aceeași persoană care a inventat inelul care indică starea de spirit – după părerea mea o invenție la fel de extraordinară – și un dispozitiv numit Thighmaster – două produse care definesc spiritul epocii lor așa cum acesta îl indică pe al nostru.

Suntem îngrijorați și speriați. Atât de îngrijorați și de speriați că suntem dispuși să cheltuim aproximativ 200 de dolari pe un joc portabil numit Nintendo Brain Age sau pe un aparat pe bază de lumini și sunete numit MindSpa facut să sincronizeze creierul la impulsurile sale luminoase și la sunete, pentru o concentrare mai bună, mai rapidă și mai clară. („Efectele lui MindSpa asupra memoriei sunt incredibile”, mi-a spus Ruth Olmstead, o psihologă care a ajutat la perfecționarea aparatului, pe care îl folosește în practica ei cu copii și, tot mai des, cu adulți cu probleme de atenție, după ce am petrecut în jur de 40 de minute pe zi timp de o lună, în întuneric, cu ochii închiși în spatele „fasciculului” de lumină al aparatului, ascultând ceva ce semăna cu sunetul picamerelor sau al metroului, întrebându-mă dacă memoria mea se îmbunătățea sau dacă o să am o criză de epilepsie, cum citisem că se poate întâmpla. Nu știu sigur dacă memoria mea s-a îmbunătățit – de vreme ce experimentul meu nu a fost supravegheat de personal specializat, dar am observat că îmi îmbunătățisem jocul de ping-pong. Puteam lovi din orice colț și prindeam mingile înainte ca ele să atingă suprafața de joc.)

Ne potolim neliniștile făcând glume pe seama lor – de exemplu, aluziile despre „vârsta a treia” și „Alzheimerul e de vină”. Nu vorbim mereu serios, sau uneori spunem lucruri mai mult în glumă. Dar când un doctor recomandă la televizor pentru prevenirea bolii o doză zilnică de ibuprofen, eliminarea deodorantului ce conține aluminiu și consumul de ceai negru, mulți dintre noi încep să înghită Motrin, renunță la deodorant și beau căni întregi de Earl Grey. Într-o dimineață, navigând pe internet, eu însămi am dat peste o pagină web numită FatFreeKitchen.com cu produse pentru îmbunătățirea memoriei. Se spunea acolo că, dacă mănânci șapte-opt migdale pe zi, și dacă iei o linguriță de miere amestecată cu una de scorțișoară, îți vei menține o stare bună a sănătății mintale. Și chiar dacă eram perfect conștientă că o mână de migdale, puțină miere amestecată cu o linguriță de praf de scorțișoară nu mă vor ajuta foarte mult, m-am dus în bucătărie să-mi fac un ceai de ginkgo biloba – în care am adăugat mierea și scorțișoara. Cât am pregătit infuzia am început să mestec migdale. La urma urmei, de ce nu?! Să mănânci câteva migdale poate fi o versiune modernă a Pariului lui Pascal.

Totuși, statisticile arată că cei mai mulți dintre noi nu vom avea Alzheimer. Boala poate afecta numeroși oameni, dar majoritatea nu vor avea de suferit, pentru că, în mare măsură, ea se manifestă la vârste înaintate și puțini reușesc să atingă vârsta de 85 de ani”, când la jumătate dintre cei de această vârstă apar primele simptome, sau la 90 de ani – când procentajul mai crește puțin. Aceste numere – 50%, 60% – măsoară prevalența sau numărul cazurilor existente spre deosebire de incidență, care măsoară numărul cazurilor de la noi. Noi, atât ca națiune în ansamblu cât și ca oameni în general, ar trebui să ne temem de prevalență, pentru că, pe măsură ce populația îmbătrânește, iar

Pag. 17 – 23