Cum să cultivi creativitatea copiilor

Cele trei instrumente de bază prezentate – Paginile de Dimineață (jurnal), Expedițiile Creative (activități distractive cu copiii) si Punctele Culminante (povestirea celor mai frumoase momente ale zilei) – pun accent pe latura amuzantă a activităților și pe consolidarea relației părinte-copil. Aceste exerciții vin deopotrivă în sprijinul copiilor, care vor deveni mai curioși și mai imaginativi, și al adulților, care vor ști să încurajeze talentul creator al celor mici.

Cuvînt înainte (Domenica Cameron-Scorsese) ... 11
Introducere ... 13

Capitolul 1. Cum să cultivi siguranța ... 25
Capitolul 2. Cum să cultivi curiozitatea ... 51
Capitolul 3. Cum să cultivi legăturile ... 73
Capitolul 4. Cum să cultivi limitele ... 93
Capitolul 5. Cum să cultivi exprimarea ... 113
Capitolul 6. Cum să cultivi inventivitatea ... 127
Capitolul 7. Cum să cultivi în mod conștient stimulentele exterioare ... 143
Capitolul 8. Cum să cultivi concentrarea ... 161
Capitolul 9. Cum să cultivi explorarea ... 177
Capitolul 10. Cum să cultivi modestia ... 193
Capitolul 11. Cum să cultivi independența ... 209
Capitolul 12. Cum să cultivi credința ... 225

Mulțumiri ... 235
Index ... 237

Capitolul 1

Cum să cultivi siguranța

Fiecare copil este un artist. Problema este cum să rămână artist și după ce crește.

Creativitatea se naște din generozitate și înflorește acolo unde există un sentiment de siguranță și acceptare. Pentru ca un copil să crească frumos, trebuie să cultivăm acest mediu sigur. în acest scop, trebuie să fim dispuși să ne îmbunătățim și noi sănătatea creativă și spirituală. Avînd grijă de noi, ne asigurăm energia și mintea limpede, care sînt necesare pentru a avea grijă de copiii noștri. Așa cum în avion ni se recomandă să ne punem masca de oxigen înainte de a-i ajuta pe copiii de lîngă noi, trebuie să ne dezvoltăm cu scopul de a fi un exemplu pentru copil. Deoarece un cămin fericit, în care domnește creativitatea se dezvoltă datorită unui părinte fericit și creativ, trebuie să începem prin a ne axa pe găsirea unor abordări creative față de realitățile obișnuite și dificile ale rolului de părinte. Cu ajutorul cîtorva instrumente simple, putem porni în această călătorie cu inima ușoară, creînd un sentiment viu și molipsitor de siguranță spirituală în căminul nostru.

Pregătirea

Copiii imită ceea ce văd – jucîndu-se cu mașinuțe sau avînd grijă de – păpuși, ei imită, încă de la o vîrstă foarte fragedă, comportamente ale adulților. De asemenea, asimilează și reflectă atitudinile și stările noastre emoționale. Cînd sîntem stresați, ei Își dau seama. Cînd sîntem bucuroși, ne oglindesc încîntarea. Cînd ne simțim în siguranță, și copiii noștri se simt în siguranță. Cînd ne manifestăm entuziasmul, copiii noștri învață să aibă și ei pasiuni. Cînd sîntem părinți, una dintre marile bucurii de care avem parte este să observăm cum învață copiii noștri din exemplul pe care li-l oferim. Ca părinți, le sîntem un exemplu, arătîndu-le cum să trăiască.

Desi are un băiețel de 6 ani, Aaron, și este asistentă medicală, iar soțul său, Eric, e pompier. Aaron are o colecție de mașini de pompieri de jucărie – dăruite de tatăl său – la care ține foarte mult. „Este absolut convins că reacționează la niște situații de urgență atunci cînd se joacă cu camioanele alea”, rîde Desi. „Spune că este un erou, ca tati. Și are dreptate.” De fapt, Aaron se simte atît de legat de mașinile sale de pompieri pentru că se simte legat de tatăl lui.

Cînd Domenica era la grădiniță, o duceam și o aduceam în fiecare zi pe jos. Deși mai schimbam traseul, cel mai mult ne plăcea să mergem pe lîngă o pescărie. Într-o zi, luînd-o pe Domenica de mînă, am intrat cu ea în magazinul întunecos. L-am arătat acvariul în care înotau o pereche de pești tropicali cu dungi. „Frumoși, dar răi”, i-am spus. Apoi, am dus-o la acvariul în care înotau o grămadă de gupi. Cînd ne-am apropiat, peștii s-au repezit speriați să se ascundă după o formațiune de corali. „Frumoși, dar timizi”, i-am spus fiicei.

„Mami, uite!”, a spus ea, îndreptîndu-se către un acvariu plin de peștișori aurii cu coada în formă de evantai. Cînd am ajuns lîngă acvariu, ei s-au apropiat, la fel de interesați de noi cum eram și noi de ei. „Frumoși, dar nu și timizi”, i-am explicat, încercînd să țin minte că Domenica era destul de mare ca să-i placă un acvariu cu peștișori. Cînd a împlinit 6 ani, i-am făcut cadou o pereche de peștișori aurii cu coada în evantai, într-un acvariu mare cît un televizor sport. A fost încîntată de acest cadou. Peste mai mulți ani, cînd Domenica a plecat la facultate, și-a cumpărat un acvariu pe care să îl țină în camera de cămin. „Mă face să mă simt ca acasă”, a explicat ea. Am zimbit în sinea mea, amintindu-mi cum o duceam pe jos la grădiniță și minunîndu-mă ce impact avusese oprirea aceea la magazinul de pești.

Este important să facem un efort conștient pentru a ne deschide față de copiii noștri, dar nu mai puțin Important este și să facem un efort conștient pentru a ne deschide, de asemenea, față de noi înșine, acordînd atenție nevoilor și dorințelor noastre.

Ca părinți, facem adesea greșeala pentru a crede că trebuie să fim complet disponibili pentru copiii noștri în orice moment – orice altceva ar însemna că „nu sîntem niște părinți buni”. Însă ce exemplu de urmat le oferim copiilor dacă nu mai avem grijă de noi în numele generozității? Într-adevăr, a deveni părinte este un act de generozitate – dar tot trebuie să avem grijă de noi ca să le putem oferi ceva copiilor.

Cînd fiica mea era mică, o creșteam singură. Sarcina mea era să cîștig bani pentru amîndouă scriind. Nu îmi permiteam să nu scriu, așa că am devenit o scriitoare ce avea un copil. M-am învățat să scriu în timp ce fetița mergea de-a bușilea pe lîngă picioarele mele. „Mami scrie”, îi spuneam, punînd-o să se joace cu căluții săi de jucărie. Am învățat să îmi aștern gîndurile pe hîrtie dintr-odată, scriind repede.

„Mami”, mă întrerupea fiica mea.

„Mami are de lucru”, îi spuneam din nou. „Mami scrie.” Curînd, fiica mea a învățat că, atunci cînd terminam cîte o pagină, îi acordam atenție. A început să mă întrerupă mai rar și să se concentreze asupra jucăriilor. În scurt timp și-a dat seama că „Mă joc” impune o limită, la fel ca și „Scriu”. A imitat concentrarea pe care a văzut-o la mine. Am realizat, puțin surprinsă, că o învățam pe fiica mea să devină independentă. Cînd îmi foloseam imaginația ca să scriu, ea își folosea imaginația ca să se joace. Cînd terminam de scris repede o pagină, fetița mea îmi solicita atenția.

„Ce căluț îți place cel mai mult?”, o întrebam. Îi plăcea un palomino auriu. „Ãsta este și preferatul meu”, îi spuneam. Și, împreună, puneam mica figurină într-o cutie de pantofi care ținea loc de boxă.

„Cum îți găsești timp să mai și scrii?”, mă întrebau uneori prietenii mei. Le povesteam despre căluții de jucărie ai Domenicăi și despre limita pe care am stabilit-o: „Mami scrie”.

„Dar Domenica o acceptă?”, m-a întrebat mama altui copil, care nu stabilise nici un fel de limite, fiind tot timpul „de serviciu” cînd o solicita cel mic. Cu timpul, am observat că acesta devenea cam lacom, solicitînd atenția mamei sale în mod constant. Îmi amintesc că într-o zi, cînd băiețelul a venit la noi, am scos căluții și i-am dat copiilor să se joace cu ei. Nu peste mult timp micul nostru oaspete mi-a solicitat atenția. Atunci am auzit-o pe Domenica spunînd: „Mami scrie”. Nu, Domenica accepta fără resentimente faptul că scriam. De fapt, în scurt timp, a început și ea să scrie. De-a lungul anilor, căluții de jucărie au făcut loc jurnalelor. Scria poezii, nuvele, mici piese de teatru - exact ce scriam și eu cînd ea se juca la picioarele mele cu acel palomino auriu.

Enumerați cinci lucruri care vă plac foarte mult – de exemplu, zăpada, plăcinta cu cireșe, papagalii, gerberele și tobele.

1.

2.

3.

4.

5.

Cum ați putea împărtăși fiecare dintre aceste lucruri cu copilul dumneavoastră? De exemplu:

Acum, alegeți un element de pe lista pe care ați întocmit-o și explorați-l împreună cu copilul dumneavoastră.

Izolarea

Cînd devenim părinți, trebuie și să adăugăm, și să eliminăm anumite lucruri din viața noastră de pînă atunci. În viața noastră apar elemente noi, precum pătuțul și un suport pentru schimbat bebelușul, și dispar alte elemente, ca ieșirile neplanificate în oraș seara și un program de somn dictat doar de propriul nivel de oboseală. Este firesc să vă simțiți izolat în timpul acestei tranziții, ceea ce nu reprezintă absolut deloc un eșec. Este totuși important să nu vă izolați. Deși ne putem simți neajutorați în lungile perioade cît stăm doar cu copilul, de fapt nu sîntem neajutorați. Utilizînd cîteva strategii simple, este posibil să ne detașărn de suferință și izolare – și acest lucru este important atît pentru noi, cît și pentru copiii noștri.

Pentru un părinte, izolarea ia două forme: înstrăinarea de prieteni și înstrăinarea de sine. Atunci cînd sînteți capabil să rămîneți conectat cu diferitele aspecte ale sinelui, veți putea orienta mai bine relațiile schimbătoare – și timpul pe care îl petreceți singur – cu care vă confruntați ca părinte.

Ieri a sunat telefonul. La celălalt capăt al firului era o proaspătă mămică.

„Pur și simplu aveam nevoie să aud vocea altui adult”, mi-a explicat ea.

„Nu-i așa de ușor să fii mamă, nu?”, am întrebat eu.

„Mă tem că ai dreptate”, a rîs ea. „Fiul meu este o companie plăcută, însă îmi trebuie și altceva.” Prietena mea avea dreptate. La fel ca multe alte mame, suferea din cauza izolării, dar și pentru că se simțea vinovată. „Ar trebui să mă simt mai împlinită”, explica ea. Însă, chiar dacă își dedica timpul și atenția copilului său, tot tînjea să mai stea de vorbă cu un adult. Nu știa însă că aceste dorințe și sentimentul de vinovăție generat de ele erau cît se poate de firești. Eu nu mă puteam oferi să traversez toată țara ca să stau cu copilul ei o oră, însă puteam să o ascult cîteva minute, cît putea vorbi. Puteam să o înțeleg, să mă pun în locul ei și să îi spun că și eu am trecut prin asta atunci cînd am devenit mamă. Îi puteam aminti că nu este singură.

Înainte să se nască fiica mea, cîștigam bani scriind articole despre filme: Mergeam în locul unde se turna un film și petreceam mult timp pe platoul de filmare, înconjurată de toată echipa. Îmi plăcea această muncă și că îi puteam pune întrebări incisive fiecărui membru al echipei de filmare. Toți abia așteptau să vorbească despre meseria lor, convinși – și pe bună dreptate – că filmul nu s-ar putea face fără ei. Acest lucru era valabil pentru cei care se ocupau de lumini, de sunet, de costume – nenumăratele categorii de specialiști care participă la crearea unui film. Cînd am rămas însărcinată cu Domenica, am descoperit că locul meu nu mai era acolo. Uniforma mea de realizator de filme – blugi și tricou – a cedat locul unor haine de gravidă. Deși membrii echipei se purtau foarte frumos cu mine, mă simțeam lăsată pe dinafară. Am vrut să scap de această senzație, însă ea persista.

Am născut-o pe Domenica de Ziua Muncii, singura noastră zi liberă timp de 22 de săptămîni, cît dura filmarea. Cînd a venit mașina să mă ia, ținîndu-mi fiica în brațe, i-am spus șoferului să nu ne ducă acasă, ci pe platoul de la MGM unde filma tatăl Domenicăi. Le-am arătat mîndră copilul – era un bebeluș foarte frumos. Însă soțul meu și echipa sa au trebuit să își îndrepte din nou atenția asupra filmului la care lucrau, iar treaba mea a fost să duc copilul acasă. M-am simțit izolată și speriată, în timp ce Domenica dormea liniștită în pătuțul pe care îl pregătisern cu grijă pentru ea. Zilele mele erau acum zilele fiicei mele. Cînd venea soțul meu acasă, abia așteptam să-mi povestească despre ce se mai întîmplă pe platou și îmi dădeam seama că eu nu prea aveam nimic nou de povestit despre cum își petrecuse ziua fetița mea. Mînca, dormea, se juca și eu eram publicul său prizonier. Soțul meu o iubea foarte mult pe fetiță, dar nu era fermecat de poznele ei. Cît despre mine, nu mai eram prietena lui. Din ce în ce mai mult, eram „mami” și îmi era dor de mine, cea de altădată. Cînd fiica noastră încă nu împlinise un an, căsnicia mea s-a destrămat. M-am mutat în altă parte, cu mașina de scris și cu copilul.

Acum chiar că eram izolată. Toată ziua nu făceam decît să am grijă de copil și să lucrez. Scriam tot timpul cînd Domenica dormea sau era absorbită de jucăriile sale. Vrînd să fiu o mamă bună, am făcut greșeala să cred că sarcinile mele în calitate de părinte nu îmi permit să-mi rezerv timp și pentru mine. Asta este ceva care îmi ocupă tot timpul, mi-am spus. Fără soțul meu, care m-ar fi putut ajuta, acest copil nu depinde a decît de mine. Nu aveam de ales, nu aveam nici o altă opțiune. Orice eventuale idei ale mele care nu o implicau și pe fiica mea trebuiau să mai aștepte, să fie amînate sau uitate cu totul. Am devenit tot mai iritabilă și mai nemulțumită. Simțeam că nu am libertate de mișcare. Atunci prietena mea Julianna McCarthy, mai în vîrstă și mai înțeleaptă decît mine, mi-a recomandat să angajez o bonă și să mai ies singură din casă. „În primul rînd trebuie să ai grijă de tine”, m-a sfătuit ea.

Crezînd-o pe cuvînt, am angajat o bonă și mi-am luat pentru prima dată o „pauză”. ,,O să vezi ce bine te vei simți cînd te vei pune pe tine pe primul loc”, m-a sfătuit Julie. Și chiar m-am simțit mai bine. Aveam mai multă răbdare, mai multă fantezie, eram mai optimistă. Eram mai deschisă față de sentimentele, glumele și ideile Domenicăi – ca și față de ale mele. Și astfel, mi-am format obiceiul de a face singură expediții, o dată pe săptămînă, pentru a-mi încărca bateriile.

Pag. 25 – 31