Subliminal

Fascinat de aceste noi posibilități, fizicianul american Leonard Mlodinow și-a abandonat temporar propriul domeniu, dar nu și exigențele specifice lui, și s-a aplecat asupra ultimelor evoluții din psihologie. Coroborând informațiile oferite de imagistica funcțională cu cercetarea „clinică″ a unor atitudini și comportamente, el arată că existența inconștientului nu mai poate fi tăgăduită astăzi, când au fost identificate structuri cerebrale răspunzătoare de activitatea nivelului subliminal. Inconștientul se dovedește astfel mai puțin un "subsol“ al instinctelor și refulărilor, cât un nivel creator, capabil să ne întregească percepția și memoria lacunare și, totodată, să determine distorsiuni în atitudinile și comportamentele noastre. Deși aflată la primii pași, cunoașterea lui reprezintă un imens câștig pentru înțelegerea noastră de către noi înșine și o adevărată provocare pentru viitor.

Prolog ... 7

   Partea I CREIERUL CU DOUÃ NIVELURI

1. Noul inconștient ... 17
2. Simțuri plus minte egal realitate ... 42
3. Amintirea și uitarea ... 70
4. Ce înseamnă să fii social ... 104

   Partea a II-a INCONȘTIENTUL SOCIAL

5. Citirea oamenilor ... 141
6. Judecarea oamenilor după aspect ... 166
7. Clasarea oamenilor și a lucrurilor ... 190
8. In-group și out-group ... 211
9. Sentimentele ... 231
10. Sinele ... 257

Mulțumiri ... 289
Note ... 291

CAPITOLUL 1
Noul inconștient

Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.

La optzeci și cinci de ani, mama a primit de la fiul meu o broască țestoasă rusească pe nume Miss Dinnerman. A pus-o în curte, într-un țarc mare, cu arbuști și gazon, ‚închis cu plasă de sârmă. Picioarele n-o mai ascultau, așa că a trebuit să-și scurteze obișnuitele plimbări de două ore prin cartier. Căuta un nou prieten, de care să se poată apropia ușor, și alegerea ei s-a oprit asupra țestoasei. A decorat țarcul cu pietre și bucăți de lemn și vizita animalul în fiecare zi, exact cum obișnuia să-i viziteze pe casierul de la bancă și pe vânzătorii de la magazinul de solduri. Uneori aducea chiar flori pentru Miss Dinnerman, care, credea ea, îi fac țarcul mai frumos, dar pe care țestoasa le trata ca pe o masă livrată de la Pizza Hut din apropiere.

Nu se supăra când broasca îi mânca florile. Zicea că e drăguță. „Uite cum îi plac”, spunea ea. Dar în ciuda existenței comode, a cazării și hranei gratuite, ca și a florilor proaspete, principalul scop în viață pentru Miss Dinnerman părea să fi fost fuga. Când nu mânca sau nu dormea, Miss Dinnerman se plimba în jurul țarcului, căutând o gaură în gard. A încercat chiar să-l escaladeze, la fel de neîndemânatic ca un skateboarder care încearcă să urce o scară în spirală. Mama privea și acest comportament în termeni umani. Pentru ea, era un efort eroic, ca al prizonierului de război Steve McQueen, care plănuia să fugă dintr-un lagăr nazist în Marea evadare. „Toate ființele doresc libertatea – spunea mama. Chiar dacă o duce bine aici, nu-i place să fie închisă.” Mama credea că Miss Dinnerman îi recunoaște vocea și reacționează când o aude. Ba chiar credea că Miss Dinnerman o înțelege. „Interpretezi prea mult din comportamentul ei – i-am spus. Broaștele țestoase sunt ființe primitive.” I-am și demonstrat-o, dând din mâini și țipând ca un nebun și arătându-i că țestoasa mă ignora. „Și ce dacă? – a spus mama. Și copiii tăi te ignoră, și nu-i numești ființe primitive.”

Distincția între un comportament intenționat, conștient și unul obișnuit sau automat poate fi greu de făcut. Într-adevăr, ca ființe umane, tendința noastră de a crede în comportamentul motivat în mod conștient este atât de puternică, încât vedem con știința nu doar în propriile noastre comportamente, ci și în cele ale animalelor. Facem asta, bineînțeles, cu animalele noastre de companie. Se numește antropomorfizare. Broasca țestoasă e la fel de vitează ca un prizonier de război, pisica face pipi pe valiză fiindcă e furioasă pe noi că plecăm, câinele îl urăște probabil pe poștaș dintr-un motiv întemeiat. Și organismele mai simple se pot comporta aparent cu chibzuință și intenție omenească. Modesta musculiță de oțet, de exemplu, trece printr-un ritual de împerechere elaborat, pe care masculul îl începe atingând femela cu piciorul din față și făcându-și aripile să vibreze pentru a-i cânta un cântec de dragoste. Dacă acceptă avansurile, femela nu va face nimic, iar masculul va prelua acțiune a din acest moment. Dacă nu este receptivă din punct de vedere sexual, fie îl va lovi cu aripile sau cu picioarele, fie va fugi. Deși am obținut reacții teribil de asemănătoare de la femei, acest ritual de împerechere al musculițelor este în totalitate programat. Musculițele nu-și fac griji pentru probleme cum ar fi în ce direcție se îndreaptă relația lor, ci pur și simplu urmează o practică adânc înrădăcinată în ele. De fapt, acțiunile lor sunt atât de strâns legate de constituția lor biologică, încât oamenii de știință au descoperit o substanță chimică pe care, aplicând-o pe un mascul din această specie, îl transformă pe acesta, în câteva ore, dintr-o musculiță heterosexuală într-una homosexuală? Chiar și viermele cilindric numit C. elegans – o ființă alcătuită din doar o mie de celule – poate părea că acționează cu o intenție conștientă. De exemplu, poate trece pe lângă o porție de bacterii perfect digestibile, târându-se către altceva care îl așteaptă într-un vas Petri. Am putea fi tentați să tragem concluzia că viermele își exercită liberul-arbitru, așa cum am face noi înșine respingând o legumă neapetisantă sau un desert cu multe calorii. Dar un vierme cilindric nu-și spune ar fi bine să am grijă de diametrul meu; pur și simplu se îndreaptă spre prada pe care a fost programat s-o urmărească până la capăt.

Animalele precum musculițele de oțet și broaștele țestoase se află la baza ierarhiei în privința puterii minții, dar rolul procesării automate nu e limitat la asemenea ființe primitive. Și noi, oamenii, avem multe comportamente automate, inconștiente. În general însă, nu ne dăm seama de ele, deoarece interacțiunea între conștientul și inconștientul nostru este foarte complexă, iar rădăcinile acestei complexități se află în fiziologia creierului nostru. Ca mamifere, dispunem de noi straturi de cortex așezate peste baza creierului reptilian, mai primitiv; iar ca ființe umane, avem și mai multă materie cerebrală deasupra acestora. Avem un inconștient și, peste el, un creier conștient. Cât din sentimentele, judecățile și comportamentul nostru se datorează fiecăruia e foarte greu de spus, întrucât oscilăm mereu între ele. De exemplu, într-o dimineață vrem să ne oprim la poștă în drum spre serviciu, dar la intersecția cu pricina, o cotim la dreapta, spre birou, pentru că funcționăm pe pilot automat – adică acționăm inconștient. Apoi, când încercăm să-i explicăm ofițerului de poliție motivul pentru virajul ilegal pe care l-am făcut, conștiința noastră calculează care ar fi scuza optimă, în timp ce pilotul automat inconștient se ocupă de folosirea corectă a gerunziilor, a verbelor la subjonctiv, a articolelor nehotărâte, astfel încât pledoaria să fie exprimată într-o formă gramaticală frumoasă. Dacă ni se cere să coborâm din mașină, ne vom supune în mod conștient, da pe urmă vom sta în mod instinctiv la aproximativ un metru și jumătate de polițist, deși, atunci când vorbim cu prietenii, reglăm automat această distanță la aproximativ 75 de centimetri. (Majoritatea ne supunem acestor reguli nescrise privitoare la distanța interpersonală, rară a ne gândi măcar la ele, și nu putem să nu ne simțim stingheriți când sunt încălcate.)

Când atenția e îndreptată asupra comportamente lor noastre simple (cum ar fi acel viraj la dreapta), admitem cu ușurință că multe dintre ele sunt automate. Adevărata problemă este însă măsura în care comportamentele mai complexe și mai importante, cu un impact potențial mult mai mare asupra vieților noastre, sunt tot automate – chiar atunci când suntem siguri că sunt atent gândite și complet raționale. Cum ne afectează inconștientul atitudinea în privința unor întrebări precum Ce casă să cumpăr? Ce acțiuni să vând? Oare să angajez persoana asta ca să aibă grijă de copil? Sau: Oare ochii ăștia albaștri și strălucitori, pe care nu mă pot abține să-i privesc, sunt o chezășie pentru o relație de durată?

Dacă e greu să recunoaștem comportamentul automat la animale, e și mai greu să recunoaștem comportamentul obișnuit la noi înșine. Când eram la universitate, cu mult înainte de episodul cu broasca țestoasă, obișnuiam s-o sun pe mama în jur de ora opt în fiecare joi seara. Într-o joi însă n-am sunat-o. Majoritatea părinților ar fi zis că am uitat sau poate că, în sfârșit, „am viața mea” și am ieșit în oraș. Dar mama mea a avut o interpretare diferită. De la ora nouă, a început să sune la telefon, cerând cu mine. Colega mea de cameră se pare că nu s-a supărat la primele patru sau cinci apeluri, dar pe urmă, așa cum am descoperit în dimineața următoare, rezerva ei de bunăvoință a secat. Mai ales când mama a început s-o acuze că-i ascunde faptul că am fost grav rănit și deci că n-am sunat deoarece mă aflu sub sedative la spital. La miezul nopții, imaginația mamei a amplificat acest scenariu – o acuza acum pe colega mea de cameră că-i ascunde moartea mea recentă. „De ce să mă minți? – a întrebat mama. Tot o să aflu.”

Majoritatea copiilor ar fi stânjeniți să afle că mama lor, care le cunoaște foarte bine felul de viață, crede mai degrabă că au fost uciși decât că au avut o întâlnire. Dar eu o văzusem pe mama comportându-se așa și înainte. Pentru cei din afară, părea un om perfect normal, cu excepția câtorva mici ciudățenii, de exemplu credea în duhurile rele și-i plăcea muzica de acordeon. Dar astea erau lucruri explicabile, ținând de cultura în care crescuse în fosta ei țară, Polonia. Însă mintea mamei mele funcționa diferit de a oricui altcuiva. Azi înțeleg de ce, deși mama nu recunoaște: cu decenii în urmă, psihicul ei fusese restructurat astfel încât să privească toate situațiile într-un context pe care majoritatea dintre noi nici nu și-l pot imagina. Totul a început în 1939, când mama avea șaisprezece ani. Mama ei a murit de cancer abdominal după ce a îndurat acasă dureri cumplite timp de un an. Apoi, la scurtă vreme, a venit de la școală într-o zi și a aflat că tatăl ei a fost ridicat de naziști. Mama și sora ei, Sabina, au fost duse și ele curând Într-un lagăr de muncă, unde sora ei n-a supraviețuit. Practic peste noapte, viața mamei s-a schimbat radical, dintr-o adolescentă iubită și protejată dintr-o familie înstărită a devenit o sclavă orfană, care muncea din greu, suferea de foame și întâmpina doar ură. După eliberare, mama a emigrat, s-a căsătorit, s-a stabilit într-un cartier liniștit din Chicago și a dus existența stabilă și sigură a unei familii din clasa mijlocie inferioară. Nu mai avea nici un motiv rațional să se teamă de pierderea neașteptată a tot ce avea mai drag, și totuși această frică i-a influențat interpretarea evenimentelor cotidiene pentru tot restul vieții.

Mama interpreta sensul acțiunilor folosind un dicționar diferit de cel al majorității dintre noi și propriile ei reguli gramaticale unice. Interpretările ei au devenit automate, ea neajungând la ele în mod conștient. Așa cum noi toți înțelegem limba vorbită fără să aplicăm conștient regulile lingvistice, și ea înțelegea mesajul pe care i-l transmitea lumea fără să conștientizeze că experiențele ei anterioare îi remodelaseră pentru totdeauna așteptările. Mama n-a recunoscut niciodată că percepțiile ei erau distorsionate de teama mereu prezentă că, în orice clipă, dreptatea, probabilitatea și logica își puteau pierde forța sau sensul. De câte ori îi sugeram acest lucru, râdea de ideea de a se duce la un psiholog și nega faptul că trecutul ei avusese vreun efect negativ asupra modului în care privea prezentul. „A, nu? – răspundeam eu. Atunci cum de nici unul dintre părinții prietenilor mei nu-i acuză pe colegii lor de cameră că ar conspira ascunzându-le moartea?”

Avem cu toții cadre de referință implicite – cu un pic de noroc, mai puțin extreme – care produc gândirea și comportamentul obișnuit. Experiențele și acțiunile noastre par întotdeauna înrădăcinate în gândirea conștientă și, la fel ca mamei mele, ne poate veni greu să acceptăm existența unor forțe ascunse ce acționează din culise. Dar deși sunt invizibile, aceste forțe tot exercită o puternică influență. În trecut, s-au făcut numeroase speculații despre inconștient, însă creierul era ca o cutie neagră, iar mecanismele sale inaccesibile înțelegerii noastre. Actuala revoluție a concepțiilor despre inconștient a avut loc deoarece, cu instrumentele moderne, putem vedea cum diferitele structuri și sub structuri din creier generează sentimente și emoții. Putem măsura activitatea electrică a neuronilor individuali. Putem reprezenta activitatea neurală care creează gânduri le unei persoane. Astăzi oamenii de știință pot merge mai departe decât a sta de vorbă cu mama și a presupune cum au afectat-o propriile experiențe; astăzi ei pot determina efectiv modificările creierului rezultate din experiențe traumatizante anterioare ca ale ei și pot înțelege cum asemenea experiențe provoacă schimbări fizice în regiunile creierului sensibile la stres.”

Conceptul modem de inconștient, bazat pe asemenea studii și măsurători, este numit adesea „noul inconștient”, pentru a-l deosebi de ideea de inconștient popularizată de un neurolog transformat în clinician pe nume Sigmund Freud. Inițial, Freud a avut câteva contribuții notabile în domeniul neurologiei, al neuropatologiei și al anesteziei.’ De exemplu, el a introdus utilizarea clorurii de aur pentru colorarea țesutului nervos și a folosit această tehnică la studierea conexiunilor neurale între bulbul rahidian din trunchiul cerebral și cerebel. Prin toate acestea, Freud și-a devansat epoca, întrucât aveau să treacă multe decenii înainte ca oamenii de știință să înțeleagă importanța conexiunilor din creier și să dezvolte instrumentele necesare pentru studierea lor în profunzime. Dar Freud însuși n-a continuat aceste studii mult timp. În schimb, a devenit interesat de practica clinică. Tratându-și pacienții, Freud a ajuns la concluzia corectă că o mare parte din comportamentul lor e guvernat de procese mentale de care ei nu sunt conștienți. Lipsindu-i totuși instrumentele tehnice cu care să studieze această idee în mod științific, el s-a limitat să stea de vorbă cu pacienții, încercând să scoată de la ei ce se întâmplă în cele mai ascunse cotloane ale minții lor, să-i observe și să tragă apoi concluziile care i se păreau valabile. Totuși, după cum vom vedea, asemenea metode nu sunt demne de încredere, și multe procese inconștiente pot să nu fie niciodată dezvăluite direct prin genul de autoobservare încurajat de terapie, deoarece pot avea loc în zone ale creierului inaccesibile conștientului. Drept urmare, Freud greșea în mare măsură.

Pag. 17 – 23