Adevăr Divin
Opere esențiale (vol. 8)
Nevroza la copil
| Cititorului i se prezintă în acest volum două din analizele descrise detaliat de Sigmund Freud. |
39.00 31.20 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Micul Hans este ilustrarea terapiei unui caz de angoasă isterică a unui băiețel de 5 ani, „excepțional de atractiv și de inteligent″, terapie care a avut un rezultat foarte bun, de vreme ce, după 14 ani de la terminarea ei, "tânărul Hans" s-a prezentat la Freud mărturisindu-i că nu-și mai amintește nimic despre analiză sau tulburările sale din copilărie. „Omul cu lupi″ reflectă aceeași viață de două ori: în oglinda superficială a pacientului, pe de o parte, și în oglinda cu ape tulburător de adânci a psihanalizei, mânuită chiar de Freud, pe de altă parte. Este uimitor să constați, prin acest dublu joc de oglinzi, cum evenimente din cea mai timpurie copilărie, de obicei neglijată, se dovedesc a fi de o importanță decisivă pentru întregul destin al omului. Ambele cazuri de nevroză la copil sunt fundamentate teoretic de concepția freudiană conform căreia originea oricărei tulburări psihice a unui adult se află în evenimentele traumatice din copilărie, care au perturbat evolutia dezvoltării sale ulterioare. |
Cuprins:
Notă asupra ediției |
Fragment:
Introducere
Istoricul bolii și al vindecării unui foarte tânăr pacient, prezentat în paginile următoare, nu constituie, la drept vorbind, rezultatul observațiilor mele. Ce-i drept, eu sunt cel care a condus în întregime planul tratamentului și, de asemenea, într-o singură ocazie am avut o discuție cu băiatul. Dar tratamentul propriu-zis a fost realizat de tatăl micuțului, căruia îi datorez multe mulțumiri pentru permisiunea de a folosi notițele în scopul publicării. Meritul tatălui este însă și mai mare. Mă refer mai ales la faptul că nicio persoană nu ar fi reușit să determine copilul să facă asemenea mărturisiri, cunoștințele de specialitate pe baza cărora tatăl a înțeles semnificația manifestărilor fiului său de cinci ani au fost absolut necesare, dificultățile psihanalizei la o vârstă atât de fragedă fiind altminteri de neînvins. Doar reunirea într-o singură persoană a autorității parentale și medicale, convergența dintre interesele cele mai intime și interesele științifice ale uneia și aceleiași persoane au înlesnit o modalitate de aplicare a metodei, care altfel ar fi fost nepotrivită. Valoarea deosebită a acestor observații constă însă în următoarele: doctorul, care trata cu ajutorul psihanalizei nevrozele adulte, ajunsese în cele din urmă, prin munca sa de dezvăluire treptată a organizării psihice, la anumite supoziții despre sexualitatea infantilă, în ale cărei componente credea că găsise factorii determinanți ce stau la baza tuturor simptomelor nevrotice ale vieții adulte. Am expus aceste supoziții în Trei eseuri asupra teoriei sexualității, publicată în 1905. Știu că ele par pe atât de surprinzătoare pentru neinițiați, pe cât de necesare le par psihanaliștilor. Dar chiar și psihanaliștii trebuie să-și mărturisească dorința de a găsi în mod direct, pe drumul cel mai scurt, dovezi pentru fiecare frază fundamentală. Ar fi deci oare imposibil să descoperim în mod nemijlocit la copii, care sunt la o vârstă atât de fragedă, acele tendințe sexuale sau dorințe pe care cu atâta trudă le dezvăluim la adulți și despre care susținem, în plus, că sunt trăsături constitutive ale tuturor oamenilor și că la nevrotici sunt doar accentuate sau deformate? În acest scop, am avut grijă să-mi îndemn studenții și prietenii să culeagă observații despre viața sexuală a copiilor, care de cele mai multe ori este în mod iscusit trecută cu vederea sau intenționat tăgăduită. Printre materialele care mi-au ajuns în mâini în urma acestor îndemnuri, veștile neîntrerupte despre Hans au ocupat în curând un loc de seamă. Părinții săi, care se aflau printre adepții mei, au căzut de acord să nu-și mai educe primul copil prin constrângere, ceea ce pentru păstrarea unei bune tradiții era absolut necesar, iar încercarea de a-l crește fără intimi dări și de a-l lăsa să se manifeste era o bună cale pentru ca el să devină un băiat vesel, blând și deștept. Reproduc acum însemnările tatălui despre icul Hans, așa cum mi-au fost aduse și, bineînțeles, mă voi abține de la orice tentativă de a tulbura prin denaturări convenționale, naivitate a și sinceritatea din odaia copilului. Primele însemnări despre Hans datează de pe vremea când nu împlinise încă trei ani. El manifesta pe atunci, prin diferite vorbe și întrebări, un interes deosebit pentru acea parte a corpului pe care era obișnuit s-o numească „facepipi”. Astfel, i s-a adresat o dată mamei cu întrebarea: Hans: „Mamă, ai și tu un facepipi?” Hans: „Mă gândeam doar.” La aceeași vârstă, a mers odată într-un grajd și a văzut cum era mulsă o vacă. „Uite, din facepipi iese lapte.” Încă de la aceste prime observații, ni se confirmă așteptările că o bună parte, dacă nu cea mai mare parte, din manifestările lui Hans se dovedește a fi tipică pentru dezvoltarea sexuală a copiilor. Am arătat odată 1 că nu trebuie să ne speriem prea tare atunci când reprezentarea suptului o regăsim, la o femeie, asociată organului bărbătesc. Această tendință scandaloasă are o sursă nevinovată care derivă din suptul la sânul mamei, ugerul vacii – asemănător cu mama ca funcție, dar ca formă și poziție asemănător cu penisul – oferind o mijlocire adecvată. Descoperirea micului Hans confirmă ultima parte a teoriei mele. Interesul său pentru ,,facepipi” nu este totuși pur teoretic, ci, așa cum este de presupus, se simte atras să-și atingă organul. La vârsta de trei ani și jumătate este găsit de mamă cu mâna pe penis. Aceasta îl amenință: „Dacă mai faci asta, îl chem pe doctorul A, care o să-ți taie facepipiul. Cu ce o să mai faci pipi?” Hans: „Cu popoul.” El răspunsese fără a avea încă conștiința culpabilității, dar a dobândit, cu această ocazie, „complexul castrării”, care atât de des trebuie abordat în analiza nevroticilor, în timp ce dumneavoastră toți vă împotriviți atât de violent recunoașterii acestuia. Despre importanța acestui element al istoriei copilăriei ar fi multe lucruri importante de spus. „Complexul castrării” a lăsat urme evidente în mituri (și nu numai în cele grecești); am relevat rolul său atât într-un pasaj din Interpretarea viselor, cât și în alte lucrări. Aproximativ la aceeași vârstă (trei ani și jumătate), la Schonbrunn, în fața cuștii leului a exclamat agitat și vesel: „Am văzut facepipiul leului”. Animalele datorează o bună parte din însemnătatea pe care o au în mituri și povești, francheții cu care își arată organele genitale și funcțiile sexuale micuților oameni, dornici de a ști cât mai multe. Curiozitatea sexuală a lui Hans al nostru este în afara oricărei îndoieli, îl transformă într-un explorator, îi permite să aibă cunoștințe abstracte corecte. La vârsta de 33/4 ani, a văzut la gară cum era eliminată apa dintr-o locomotivă. „Uite, locomotiva face pipi. Unde are ea facepipiul?” După un timp, a adăugat gânditor: „Câinele și calul au facepipi, masa și scaunul nu.” Astfel a dobândit un indiciu esențial al diferenței dintre viu și neînsuflețit. Curiozitatea sexuală și dorința de a ști par a fi nedespărțite. Curiozitatea lui Hans s-a extins îndeosebi asupra părinților. Hans, 3 ani: „Tată, ai și tu un facepipi?” Tata: „Da, bineînțeles.” Hans: „Dar eu nu l-am văzut niciodată, când te-ai dezbrăcat.” Altă dată privea foarte curios cum mama se dezbrăca pentru culcare. Aceasta a întrebat: „La ce te uiți așa?” Hans: „Mă uitam numai dacă ai și tu un facepipi?” Mama: „Bineînțeles. Nu ai știut asta?” Hans: „Nu, m-am gândit că dacă ești așa de mare, ai un facepipi cât al unui cal.” Să reținem această observație a micului Hans; mai târziu își va dovedi importanța. Dar cel mai important eveniment din viața lui Hans a fost nașterea micuței sale surori, Hanna, pe când avea trei ani și jumătate (aprilie 1903, până în octombrie 1906). Comportamentul său cu acest prilej a fost notat direct de către tată: La ora cinci dimineața, odată cu începerea durerilor, patul lui Hans a fost dus În camera de alături; aici, s-a sculat pe la ora șapte și a auzit plânsetele nou-născutei, după care întreabă: „Ce tot tușește mama?” - După o pauză: „Azi vine cu siguranță barza. I s-a spus, bineînțeles, deseori în ultimele zile că barza va aduce o fetiță sau un băiețel și el a legat plânsetul neobișnuit de sosirea berzei. Mai târziu este dus în bucătărie; În antreu vede geanta medicului și Întreabă: „Ce e asta?”, la care i se spune: „O geantă.” Atunci el, convins: „Azi vine barza.” După naștere, moașa vine în bucătărie și Hans aude cum ea ordonă să se facă un ceai, la care el spune: „Aha, pentru că mami tușește, primește ceai. Apoi este chemat în cameră, dar nu o privește pe mama, ci vasul cu apă însângerată, care mai era încă în cameră, și face, surprins, observația, interpretând greșit vasul însângerat: „Dar din facepipiul meu nu iese sânge. Toate spusele sale arată că el leagă neobișnuitul situației de sosirea berzei. La tot ceea ce vede, face o mină bănuitoare și încordată și fără îndoială că prima sa bănuială s-a fixat asupra berzei. Hans este foarte gelos pe noua venită și spune imediat disprețuitor, când cineva o laudă, o găsește frumoasă ș.a.m.d.: „Dar nu Pag. 11 – 15 |