Psihoterapia eficientă

Cuvânt-înainte. Să alegem o psihoterapie eficientă

I Abordarea cognitiv-comportamentală de scurtă durată

II Aplicații ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale de scurtă durată

III Abordări centrate pe soluție

IV Relaxarea

V Hipnoza și terapia de scurtă durată

VI Hipnoza permisivă

VII Psihoterapii scurte de grup

Bibliografie

1. Abordarea cognitiv-comportamentală de scurtă durată

1.1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată

Psihoterapia cognitiv-comportamentală scurtă își propune să asigure maximum de avantaje într-un timp cât mai scurt și cu costuri minime pentru client.

În cadrul acestui sistem terapeutic, timpul este utilizat în mod flexibil și nu toate ședințele de psihoterapie vor avea în mod obligatoriu aceeași durată și frecvență. Durata întregului demers terapeutic depinde de particularitățile personalității clienților, de împrejurările de viață, de stilul lor personal, de capacitatea de rezolvare a problemelor pe care aceștia o pun în practică, precum și de nivelul de inteligență. Ceea ce contează pentru acest tip de terapie sunt eficiența, atitudinea și îndeplinirea obiectivelor stabilite de client împreună cu terapeutul.

Curwen, Palmer și Rudelle (2008, pp. 3-4) prezintă câteva particularități ale acestui demers terapeutic:

• psihoterapia are un caracter pragmatic, nu presupune un demers de remodelare a structurii de bază a personalității clientului; presupune însă o modificare într-unul din sectoarele existenței clientului, ce va avea efecte și asupra altor zone ale acesteia;

• demersul terapeutic se bazează pe o perspectivă evoluționistă, conform căreia anumite modificări psihologice sunt inevitabile de-a lungul existenței subiectului (Gilligan, 1982; Newgarten, 1979; Vaillant, 1977); această perspectivă este utilizată în scop terapeutic;

• problemele clientului sunt acceptate ca atare, dar în același timp sunt stimulate resursele și disponibilitățile latente ale fiecărei persoane, accentul fiind pus pe acestea, și nu pe deficiențe, puncte slabe sau simptome psihopatologice;

• multe modificări pozitive în viața clientului pot să se producă și după ce demersul terapeutic s-a încheiat deja;

• psihoterapia poate fi ineficientă în cazul în care este aplicată în mod neselectiv (Frances și Clarkin, 1981);

Metaanaliza realizată de Howard și colaboratorii săi (1986) a demonstrat faptul că 50% dintre clienți își ameliorează starea după a opta ședință de psihoterapie, iar 75%, după a douăzeci și șasea.

Principiile și metodele terapiei cognitiv-comportamentale

Unul dintre principiile de bază ale acestui demers terapeutic se referă la faptul că emoțiile, gândurile, stările fiziologice și comportamentele reprezintă elemente ale unui tot, astfel încât o modificare a unuia dintre ele se va reflecta și asupra celorlalte.

Demersul terapeutic pornește de la modificarea cognițiilor cu caracter dezadaptativ, modificare ce va avea efecte și asupra stărilor emoționale, proceselor fiziologice și comportamente lor. Procesele afective și comportamentele nu sunt determinate direct de stimulii exteriori (de împrejurări), ci de modul în care subiectul le interpretează. Acest adevăr se regăsește în maxima filosofului grec Epictet, care spunea: „Oamenii nu sunt perturbați de situații, ci de modul în care aceștia le privesc”.

Terapia cognitivă, în forma în care o cunoaștem astăzi, își are originea în studiile lui Beck (1964) asupra depresiei și are următoarele postulate:

• gândurile sunt cele care generează emoții și comportamente;

• tulburările emoționale sunt cauzate de un stil de gândire negativă, disfuncțională;

• aceste tulburări emoționale pot fi vindecate sau ameliorate prin modificarea gândurilor și convingerilor negative care au caracter dobândit.

Gândirea negativă include două componente: gânduri le negative automate care apar în mod involuntar în anumite situații și convingerile negative disfuncționale care stau la baza acestora și reprezintă un fel de reguli de viață, formate în copilărie, în urma interacțiunii cu persoanele semnificative din anturajul subiectului și care îl ajută pe acesta din urmă să confere semnificație evenimentelor lumii înconjurătoare. Odată structurate aceste convingeri, ele vor determina modul de procesare al informațiilor, influențând felul în care o persoană gândește, simte și acționează.

Astfel, o persoană care nutrește convingerea că „existența este periculoasă” va trăi stări de anxietate în majoritatea situațiilor. O astfel de convingere cu caracter general, care afectează o mare parte din aspectele vieții clientului, reprezintă o schemă cognitivă sau o convingere cu caracter primar, cu un caracter rigid, global și suprageneralizat.

Între schemele cognitive (convingerile primare) și gândurile negative automate se situează convingerile intermediare, care pot îmbrăca trei forme (Curwen, Palmer și Ruddell, 2008, p. 10):

• Atitudini: este foarte rău să te afli în pericol;

• Reguli de viață: trebuie ca întotdeauna să mă simt în siguranță și să acționez cu prudentă;

• Supoziții: dacă acționez cu prudență, existența va fi mai puțin periculoasă.

Înainte de a trece la evaluarea și la aplicarea strategiilor psihoterapiei cognitiv-comportamentale, terapeutul trebuie să respecte anumite reguli valabile pentru orice demers de consiliere și terapie de scurtă durată: să manifeste o atitudine empatică și de acceptare necondiționată, să îl întâlnească pe client „pe terenul său” și să sesiseze corect problemele și simptomele acestuia. Terapeutul îl va ajuta pe client să-și identifice și să-și înțeleagă și accepte stările afective, să detecteze gândurile negative automate care le-au generat și convingerile disfuncționale de bază. Acestea din urmă vor fi combătute prin metoda contraargumentării și înlocuite cu unele mai raționale, cu caracter adaptativ.

O primă etapă în demersul de combatere a gândurilor și convingerilor negative cuprinde familiarizarea clientului cu distorsionările cognitive (Burns, 1980, 1989). Acestea reprezintă erori de logică, prin intermediul cărora oamenii alterează frecvent datele realității. Clienților li se explică faptul că persoanele stresate sau tulburate emoțional nutresc anumite gânduri sau convingeri care par credibile, dar care nu au nimic de-a face cu realitate a obiectivă, având un caracter nerealist. Este important ca subiectul să fie informat de faptul că aceste erori de logică sunt specifice majorității oamenilor și nu au nicio legătură cu nivelul de inteligență.

Prezentăm în cele ce urmează lista principalelor distorsiuni cognitive adaptată de Curver, Palmer și Rudell (2008) după Beck (1964), Ellis (1963) și Burns (1989):

• Gândirea de tip dihotomic („alb-negru”; „totul sau nimic”)

Se caracterizează prin aceea că subiectul se evaluează pe sine însuși, pe ceilalți, împrejurările și lumea în general în culori extreme. Acest mod de gândire este absolutist și nu permite nuanțe de cenușiu. Astfel, de pildă, un individ se va aprecia pe sine ca fiind lipsit de valoare în toate domeniile, dacă a comis la un moment dat o greșeală minoră.

• Personalizarea și blamarea

Personalizare a caracterizează modul de gândire al unei persoane care se blamează pe sine pentru toate lucrurile care merg prost, asumându-și responsabilitatea pentru evenimente pe care nu le poate controla pe deplin („Eu sunt vinovată pentru eșecul școlar al fiului meu”). Atitudinea opusă constă în blamarea celorlalți sau a împrejurărilor, ignorând contribuția persoanei la producerea problemei („Soțul meu este vinovat pentru destrămarea căsniciei noastre”).

• Catastrofizarea

Are loc în situația în care persoana prevede faptul că evenimentele vor lua o întorsătură negativă. Acest tip de gândire este specific subiecților anxioși care se gândesc la tot ce este mai rău în orice situație („Voi fi cu siguranță respins la interviul de ocupare a postului pe care îl doresc”, „Nu-mi voi mai găsi niciodată un loc de muncă”).

• Judecata afectivă

Se caracterizează prin aceea că persoana trage concluzii referitoare la un eveniment doar pe baza trăirilor sale afective, ignorând total datele realității. De pildă, un tânăr a cărui prietenă a întârziat la întâlnire își spune în gând: „M-a părăsit”, ignorând faptul că fata ar fi putut fi blocată în trafic și și-a uitat acasă telefonul mobil.

• Afirmațiile de tip absolutist („Trebuie neapărat să....”)

Subiectul se conduce după niște imperative categorice care îi spun cum trebuie să fie el, alte persoane sau lumea înconjurătoare. Dorințele și expectațiile sale devin niște imperative categorice („Eu trebuie neapărat să obțin întotdeauna și cu orice preț afecțiunea și prețuirea celorlalți”). Atunci când expectațiile unei astfel de persoane nu sunt îndeplinite, ea va deveni perturbată emoțional, simțind depresie, mânie și frustrare.

• Abstragerea selectivă

Persoana acordă o atenție exagerată unui aspect negativ minor pe care îl ruminează la nesfârșit, ignorând toate celelalte aspecte pozitive. În acest fel, dacă un autor a primit o serie de cronici pozitive ale cărții sale și doar una negativă, el va tinde să se concentreze doar asupra acesteia din urmă.

• Descalificarea pozitivului

Clientul va ignora aspectele pozitive ale unei situații, afirmând faptul că acestea nu prezintă importanță (exemplu: un student care a avut numai note bune la examene va considera că profesorii s-au înșelat în cazul său).

• Suprageneralizarea

Persoana este de părere că o experiență negativă singulară se va repeta la nesfârșit. Astfel, o fată părăsită de prieten va fi convinsă că niciun băiat nu o va mai curta și iubi vreodată.

• Amplificarea și minimalizarea

Subiectul face această eroare de logică atunci când se evaluează pe sine, pe ceilalți sau lumea înconjurătoare; acesta va avea tendința să amplifice aspectele negative și să le minimalizeze pe cele pozitive (exemplu: un angajat care a primit o apreciere care include și laude, și critici le va amplifica pe acestea din urmă, considerându-se o persoană lipsită de valoare).

• Etichetarea

Persoana se evaluează pe sine sau pe ceilalți prin intermediul unor etichete cu caracter general („Sunt un ratat”; „EI este o canalie”; „Sunt un prost”).

Pag. 11 – 15