Arta de a fi

Trecerea de la existența preocupată de posesie și îmbogățire („a avea”) la un trai bazat pe conștientizarea și dezvoltarea propriilor calități sufletești („a fi”) conduce, în mod iminent, la o stare de iluminare psihică și de bogăție spirituală. Dacă în volumul A avea sau afi?, Fromm discută soluțiile politic o-economice pentru o viață autentică, în cartea de față el se oprește asupra tehnicilor individuale de concentrare și de trezire spirituală, de meditație orientală și de autoanaliză în cheie freudiană. Toate acestea sunt menite să sporească puterea noastră de a iubi, de a gândi critic și de a acționa creativ și productiv.

Cuvânt-înainte

PARTEA I

1. Despre arta de a fi

PARTEA A II-A

2.Marea impostură

3.Trivialitățile

4.„Fără efort, fără durere”

5.„Antiautoritarismul”

PARTEA A III-A

6.„Să vrei un singur lucru”

7.Să fii treaz

8.Să fii conștient

9.Să te concentrezi

10. Să meditezi

PARTEA A IV-A

10.Psihanaliza și conștientizarea de sine

11.Autoanaliza

12.Metode de autoanaliză

PARTEA A V-A

14.Despre cultura lui a avea

15.Despre filosofia lui a avea

16.Despre psihologia lui a avea

PARTEA A VI-A

17. De la a avea la starea de bine

DESPRE ARTA DE A FI

În prima parte a acestei cărți am încercat să descriu natura celor două moduri de existență, cel bazat pe a avea și cel bazat pe a fi, precum și consecințele pe care predominanța unuia dintre ele le are asupra stării de bine a omului. Am ajuns la concluzia că deplina umanizare a omului necesită trecerea de la orientarea centrată pe posesie la orientarea centrată pe activitate, de la egoism și egocentrism la solidaritate și altruism. În partea a doua a cărții, am dorit să fac unele sugestii practice referitoare la pașii care ar putea fi utili în pregătirea efortului de a ne îndrepta spre această umanizare.

Discuția asupra pașilor de urmat în practicarea artei de a fi trebuie să înceapă cu întrebarea de al cărei răspuns depinde orice practică, și anume: care este scopul vieții? Care este sensul vieții pentru om?

Dar este aceasta o întrebare cu adevărat importantă?

Există vreun motiv pentru a vrea să trăiești și, dacă nu am avea un asemenea motiv, oare mai curând n-am trăi? Adevărul este că toate ființele vii, animale și oameni, vor să trăiască, iar această dorință este paralizată doar în anumite circumstanțe excepționale, cum ar fi o durere insuportabilă, sau (la om) în prezența unor pasiuni cum ar fi iubirea, ura, mândria, loialitatea, care pot fi mai puternice decât dorința de a trăi. Se pare că natura – sau, dacă vreți, procesul evoluției – a înzestrat fiecare ființă vie cu dorința de a trăi și, indiferent de motivele pe care omul crede că le are, ele sunt numai gânduri secunde prin care își raționalizează acest impuls biologic.

Bineînțeles, avem nevoie să recunoaștem ideile teoretice referitoare la evoluție. Meister Eckhart a spus același lucru, într-un fel mai simplu, poetic:

„Dacă îl întrebi pe un om simplu:

• De ce îl iubești pe Dumnezeu?, el îți va răspunde:

• Nu știu... pentru că este Dumnezeu!

• De ce iubești adevărul?

• De dragul adevărului.

• De ce iubești dreptatea?

• De dragul dreptății.

• De ce iubești bunătatea?

• De dragul bunătății.

• Și de ce trăiești?

• Pe onoarea mea, nu știu... îmi place să trăiesc!

Că vrem să trăim, că ne place să trăim, acestea sunt realități care nu au nevoie de nicio explicație. Dar, dacă întrebăm cum vrem să trăim – ce dorim de la viață, ce îi dă vieții sens pentru noi - atunci, într-adevăr, avem de-a face cu întrebări (care sunt mai mult sau mai puțin aceleași) la care oamenii dau răspunsuri diferite. Unii vor spune că își doresc iubire, alții vor alege puterea, alții siguranța, alții plăcerea simțurilor și confortul, alții faima; dar cei mai mulți vor fi probabil de acord cu afirmați a că ceea ce își doresc este fericirea.

Majoritatea filosofilor și teologilor consideră că acesta este scopul strădaniilor umane. Totuși, dacă fericirea are conținuturi atât de diferite, care se exclud reciproc de cele mai multe ori, așa cum sunt cele menționate mai sus, ea devine o abstracțiune și, astfel, mai curând inutilă. Important este să cercetăm ce înseamnă termenul „fericire” pentru omul de rând, ca și pentru filosof.

Printre toate acestea concepte diferite de fericire există o perspectivă împărtășită de cei mai mulți gânditori: suntem fericiți dacă dorințele ne sunt îndeplinite sau, altfel spus, dacă avem ce vrem. Diferențele dintre perspective constau în răspunsul la întrebarea:

„Care sunt acele trebuințe a căror îndeplinire ne aduce fericirea?” Ajungem, în felul acesta, la punctul în care întrebarea asupra scopului și sensului vieții ne conduce spre problema naturii trebuințelor umane.

În general, există două poziții contrarii. Prima este aproape general acceptată în ziua de astăzi și afirmă că o trebuință este definită în totalitate subiectiv; reprezintă lupta pentru ceva pe care îl dorim suficient de tare, astfel încât să avem dreptul să îl numim trebuință – satisfacerea acesteia ne oferă plăcere. în această definiție, nu se pune problema care este sursa trebuinței. Nu se pune întrebarea dacă, așa cum este cazul foamei și setei, ea are o rădăcină fiziologică sau, ca în cazul nevoii de mâncăruri și băuturi rafinate, de artă sau de gândire teoretică, este vorba despre o trebuință înrădăcinată în dezvoltarea socială și culturală a omului, sau dacă este o trebuință indusă social, așa cum este nevoia de țigări, automobile sau nenumărate gadgeturi, sau, în fine, dacă este o nevoie patologică, așa cum este cazul comportamentelor de tipul sado-masochismului.

În această primă perspectivă, nu se pune nici problema efectului pe care îl are asupra individului satisfacerea nevoii – dacă îi îmbogățește viața și contribuie la creștere sau dacă îl slăbește, îl sufocă, îi împiedică dezvoltarea și este autodistructivă. Dacă cineva își îndeplinește dorința ascultând Bach sau își satisface sadismul controlând ori rănind oameni neajutorați, se presupune a fi o chestiune de gust; atâta timp cât este ceea ce are nevoie o persoană, fericirea constă în îndeplinirea acestei trebuințe. Singurele excepții care se fac de obicei sunt acele cazuri în care satisfacerea unei nevoi afectează sever alți oameni sau utilitate a socială a persoanei înseși. Astfel, nevoia de a distruge sau nevoia de a lua droguri nu sunt considerate trebuințe care să-și revendice legitimitatea din faptul că satisfacerea lor poate produce plăcere.

Poziția opusă (sau cea de-a doua) este fundamental diferită. Se focalizează pe întrebarea dacă o trebuință duce la creșterea individului și la starea lui de bine sau dacă îi împiedică dezvoltarea și îl perturbă. Ea vorbește despre acele nevoi înrădăcinate în natura umană care duc la creștere și autoîmplinire. În această a doua concepție, natura pur subiectivă a fericirii este înlocuită de una obiectivă, normativă. Doar îndeplinirea dorințelor care sunt în interesul omului conduce la fericire.

în primul caz, spun: „Sunt fericit dacă obțin toată plăcerea pe care o vreau; în al doilea: „Sunt fericit dacă obțin ceea ce trebuie să vreau, având în vedere că vreau să obțin un optimum de autorealizare”.

Nu este necesar să scoatem în evidență faptul că această ultimă versiune este inacceptabilă din punctul de vedere al gândirii științifice convenționale, pentru că introduce o normă – adică, o judecată de valoare – în întregul tablou și, drept urmare, pare să văduvească afirmați a de validitatea ei obiectivă. Se naște totuși întrebarea dacă nu cumva și o normă poate avea o validitate obiectivă. Oare nu putem vorbi despre o „natură a omului” și, dacă este așa, oare nu poate natura obiectiv definibilă a omului să îndreptățească presupunerea că scopul său este același cu scopul tuturor ființelor vii, și anume funcționarea perfectă și realizarea deplină a potențialităților sale? Nu reiese de aici că anumite norme duc la realizarea acestui scop, în vreme ce altele o împiedică?

Acest lucru este, într-adevăr, bine știut de orice grădinar. Scopul vieții unei tufe de trandafir este de a fi tot ce-i este inerent, ca potențialitate, tufei de trandafir: ca frunzele ei să fie bine dezvoltate și floarea să fie trandafirul perfect care poate ieși din acea sămânță. Grădinarul știe că, pentru a-și atinge scopul, el trebuie să respecte anumite norme care au fost stabilite empiric. Tufa are nevoie de un anumit tip de sol, o anumită umiditate și temperatură, de soare și umbră. Depinde de grădinar

să asigure aceste lucruri, dacă vrea să aibă trandafiri frumoși. Dar, chiar și fără ajutorul lui, tufa încearcă să își asigure necesarul optim. Nu poate face nimic în ceea ce privește umiditatea și solul, dar poate face câte ceva în privința soarelui și temperaturii, crescând „strâmbă”, în direcția soarelui, dacă există această oportunitate. De ce nu ar fi valabil asta și pentru specia umană?

Chiar dacă nu am avea nicio cunoaștere teoretică a motivelor apariției normelor referitoare la creșterea și funcționarea optimă a omului, experiența ne-ar spune la fel de multe precum îi spune și grădinarului. Aici se află motivul pentru care toți marii învățători ai omenirii au ajuns, în principiu, la aceleași norme de viață, esența acestora fiind că învingerea lăcomiei, a iluziilor și a urii, precum și dobândirea iubirii și compasiunii sunt condițiile viețuirii optime. Faptul că tragem concluzii din dovezile empirice, chiar dacă nu putem explica teoretic dovezile, este o metodă perfect sănătoasă și nicidecum „ne științifică deși idealul omului de știință va rămâne acela de a descoperi legitățile din spatele dovezilor empirice.

Aceia care insistă că toate așa-numitele judecăți de valoare cu referire la fericirea umană nu au niciun fundament teoretic nu ridică aceeași obiecție și în privința unei probleme fiziologice, deși, din punct de vedere logic, este același lucru. Despre o persoană care poftește la dulciuri și prăjituri, care se îngrașă și își pune în pericol sănătatea, nu se afirmă: „Dacă faptul de a mânca reprezintă fericirea ei cea mai mare, ea ar trebui să meargă mai departe și să nu se lase convinsă, de alții sau de sine, să renunțe la plăcerea asta”. Această poftă este recunoscută ca fiind diferită de dorințele normale, tocmai pentru că dăunează organismului. Catalogarea nu este considerată subiectivă - sau o judecată de valoare ne științifică - pentru simplul motiv că oricine cunoaște legătura dintre supraalimentare și sănătate. Dar, pe de altă parte, toată lumea știe astăzi la fel de multe lucruri despre caracterul patologic și dăunător al patimilor iraționale, cum ar fi dorința de faimă, putere, posesiuni, răzbunare, control, și oricine poate într-adevăr să clasifice aceste nevoi ca fiind dăunătoare, pe baze atât teoretice, cât și clinice.

Trebuie să ne gândim la „boala tipică a managerului”, ulcerul peptic – rezultatul unui mod de viață greșit, la stresul produs de ambiția exacerbată, la dependența de succes, la lipsa unui nucleu personal sincer. Există multe date care trec dincolo de legătura dintre aceste atitudini greșite și boala somatică. în ultimele decenii, câțiva neurologi, cum ar fi C. von Monakow, R.B. Livingston și Heinz von Foerster, au sugerat faptul că omul este dotat cu o conștiință „biologică” integrată neurologic, în care se înrădăcinează norme cum ar fi cooperarea și solidaritatea, căutarea adevărului și a libertății. Aceste concepții se bazează pe considerațiile teoriei evoluției”. Eu însumi am încercat să demonstrez că principalele norme umane reprezintă condițiile pentru creșterea completă a ființei umane, în timp ce multe dorințe pur subiective sunt dăunătoare în mod obiectiv”.

Scopul vieții, așa cum este înțeles în următoarele pagini, poate fi postulat la niveluri diferite. Vorbind la modul cel mai general, el poate fi definit ca o dezvoltare cât mai aproape de modelul naturii umane (Spinoza) sau, cu alte cuvinte, să crești în mod optim în concordanță cu condițiile existenței umane și astfel să devii pe deplin ceea ce ești în mod potențial; să lași judecata sau experiența să te ghideze în înțelegerea normelor care ne conduc spre starea de bine, având în vedere natura umană pe care rațiune a ne permite să o înțelegem (Toma din Aquino).

Poate că forma fundamentală de exprimare a scopului și sensului vieții este comună atât tradițiilor Orientului îndepărtat, cât și Orientului Apropiat (și Europei):

„Marea Eliberare”, eliberarea de dominația lăcomiei (în toate formele ei) și de cătușele iluziilor. Acest dublu aspect al eliberării poate fi găsit în sisteme cum sunt religia vedică indiană, budismul și budismul zen chinezesc și japonez, ca și într-o formă mai mitică a lui Dumnezeu ca rege suprem, în iudaism și creștinism. Ea își găsește dezvoltarea absolută (în Orientul Apropiat și în Occident) la misticii creștini și musulmani, la Spinoza și la Marx. în toate aceste învățături, eliberarea interioară – eliberarea de cătușele lăcomiei și iluziilor – este inseparabil legată de dezvoltarea optimă a rațiunii,

Pag. 17 – 23